Poezie & Teatru

Proiect editorial apărut sub egida Ministerului Culturii din Republica Cehă

În cadrul Festivalului Internaţional de Carte Transilvania (FICT) 2017, Petr Borkovec (Republica Cehă) a fost invitat de onoare şi a primit distincţia „Literatura fără frontiere” pentru opera sa poetică şi pentru traduceri. Premiul constă în publicarea volumului de faţă.

Ediţie bilingvă ceho-română; Traducere şi prefaţă de Mircea Dan Duţă

Barthes spunea că fotografia surprinde moartea la viitor. Pornind de aici își construiește Elena volumul, un intens poem performativ care nu seamănă cu nimic din poezia română contemporană și care reconstituie copilăria dintr-o perspectivă dark și duioasă, plasând-o în același timp pe terenul discuțiilor despre gen, sărăcie, clase sociale. Pentru că, în cele din urmă, toată arta e politică. Alexandra Turcu Adevăratele superputeri sunt atunci când de exemplu poezia își extinde neașteptat teritoriile până în lumile pierdute ale copilăriei și ale adolescenței. Iar acolo ea își dă primele întâlniri cu iubirea, cu sexualitatea, cu moartea, cu boala, cu intimitatea, cu nedreptatea, cu foamea, cu sânii tăi, cu sânii alteia, cu lipsa, cu diferența. În aceste lumi tu nu ai nicio platoșă, doar o nuditate de care nici măcar nu ești conștientă. Și toate aceste întâlniri nu pot fi amortizate decât cel mult cu un cocktail din amandine, baclavale, bezele și picromigdale, pentru că altfel minunata lume disney e cinică și crudă, exact ca orice promisiune imposibil de onorat. Svetlana Cârstean

Bogdan Ghiu este ultimul poet care trăiește exclusiv în text, într-o veritabilă „révolte contre la poésie“ (Artaud). Cu alte cuvinte, este singurul poet care și-a permis luxul de a nu fi biografic, de la debut și până astăzi. De a nu vorbi despre el, de a nu fi narcisic, de a se afla încă „en rébellion contre le moi et le soi“. De a fi politic în poezie fără a fi imediat personal, de a inventa și de a fi nou fără a construi un eu. Conștient însă de lecția formalismului, de faptul că orice noutate „își pierde forța de procedeu care complică“, el poate vedea o singură soluție: epuizarea procedeului. La fel ca ultimul Bacovia, care se bâlbâie pentru a-și anula incoerența, la fel ca „artistul chinez Ai Weiwei exhibiționist narcisic“ care „trăiește sub autosupraveghere“ pentru a face supravegherea politică irelevantă, procedeul lui Ghiu se autodenunță în poem pentru a-și anula obsolescența. Nu cunosc o atitudine literară mai politică decât asta. Ștefan Baghiu Un poem flux fără opriri, o ieșire din tăcere și o intrare în alt fel de tăcere, un tip de acțiune diferită față de traducere și teorie, un flux al gândirii, al vulnerabilității și al vorbirii care include tot ceea ce traducerea și teoria au lucrat între timp pentru poetul Bogdan Ghiu. O nouă carte de poezie după treisprezece ani de la publicarea celei de dinainte. În mod paradoxal și contrar așteptării ca totul să fie traducere în poezia lui Bogdan Ghiu, Cu Orice e posibil e dovada că totul a fost acțiune poetică internalizată constant și consecvent de-a lungul anilor de aparentă tăcere și că poetul se recuperează perfect ridicându-se dintre textele Celorlalți. Svetlana Cârstean

„Când m-am întâlnit cu Valeriu Mircea Popa și am trecut pe la el acasă, aproape de toamna lui 2018, mi-a arătat pe biroul său plin de foi un nou volum de poezii, la care lucra înainte de avut accidentul vascular și pe care l-a perfecționat în timpul în care a stat singur, după aceea. MOJAR scria mare pe prima pagină, de unde am înțeles că este titlul volumului. Mi l-a arătat cu degetul, nu a putut să-l pronunțe cum trebuie”.

Cuvânt înainte de Ana Blandiana

Cartea cuprinde un CD cu cele mai frumoase poezii recitate de Ion Caramitru

 Poemele lui Corneliu Coposu care văd acum pentru prima oară lumina tiparului au fost compuse în închisoare pe parcursul celor 17 ani de detenție și scrise pe hârtie abia după ieșirea din închisoare

Primul volum Opere I. Poezii 1908–1920 al prezentei ediții Ezra Pound, concepută în patru volume, acoperă poezia publicată de Ezra Pound înainte de Cantos. Acest volum incepe cu o cuprinzătoare „Introducere în viața lui Pound“, semnată de Horia-Roman Patapievici, menită să îi ofere cititorului român, pentru prima oară în cultura noastră, o viziune de ansamblu asupra biografiei și operelor acestuia. Sub aceeași semnătură urmează o substanțială „Introducere în modernismul lui Ezra Pound“, cu o amplă contextualizare a operei celebrului poet american, în care sunt analizate legăturile subtile dintre mediul în care acesta a creat şi ideile sale filozofice.

„Dacă asemenea unui străin prietenos într-un salon de fumat mi-ați cere ca din întâmplare și pe nepregătite o părere despre cine e omul care scrie cel mai bine poezie azi, v-aș răspunde probabil: «Ezra Pound». Orice discuție despre poezia modernă, purtată de oameni care o cunosc, se încheie prin a-l fixa pe Ezra Pound undeva. Se poate să fie numit doar pentru a fi ocărât drept detracat sau zeflemist, poseur, ușuratic și vagabond. Sau se poate să fie clasat drept umplând azi o nișă precum aceea a lui Keats într-o epocă precedentă. Ideea e că va fi menționat.“ (Carl SANDBURG, „The Work of Ezra Pound“, 1916)

„Pound a fost Proteul absolut. A fost cel mai inventiv, cel mai versatil, cel mai neastîmpărat, cel mai dificil de prins, cuprins și surprins dintre toți scriitorii moderni. Poate fi comparat doar cu Picasso, în artele vizuale, ori cu Stravinsky, în muzică. Pound este marele catalizator al deceniului care culminează cu anul 1922, annus mirabilis al modernismului literar. Prin Cantos, Pound a dat poemul epic al modernității, care închide în el lumea modernă în același fel în care Homer a închis în Iliada și Odiseea lumea greacă, Vergiliu în Eneida lumea romană, iar Dante în Divina Comedie creștinătatea latină. Pound este nu doar un simptom al epocii moderne, este și o radiografie a răului din atitudinea modernistă. Toți marii moderni tîrăsc după ei o radiografie a răului. În același timp, modernismul este un mecanism de acces la sufletul intim. Operele moderne ne vorbesc atît de mult și de direct deoarece modernismul este un fel de a spune lucrurile pînă la capăt: de obicei pînă la capătul deplinei singurătăți. Nu spusese Duns Scot, teologul din care s-a inspirat Hopkins și în tradiția căruia se află și Pound, că persoana este ultima singurătate a omului? Pe urmele lui Pound, modernismul a încercat prin persona să ajungă la persoană, iar prin personae să o depășească.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI, „Introducere în modernismul lui Ezra Pound“, 2015)

Traduceri de Mircea Ivănescu şi Radu Vancu
Selecţie, îngrijire de ediţie, cronologie, introducere şi comentarii de Horia-Roman Patapievici

„Caragiale a fost primul meu maestru în sens literar, de la el cred că mi se trage totul în ceea ce priveşte teatrul ca gen literar. Din acest motiv am decis să-i aduc un omagiu scriind la rândul meu o serie de «momente» şi «schiţe». Ele sunt o dublă invitaţie, la lectură şi la scenă. Cititorul îşi poate imagina din fotoliu cum ar funcţiona aceste texte pe scenă. Regizorul are libertatea să le combine cum simte el de cuviinţă, să le reorganizeze cum i se pare mai interesant.
În prozele sale scurte, uneori având caracterul unor fulguraţii textuale, Caragiale se joacă însă şi cu ceea ce rămâne nespus, cu situaţii vagi sau cu caractere lăsate în suspensie. Este principalul motiv pentru care ultima secțiune a acestui volum se numește teatru vag. Personal n-am inventat nimic, Caragiale e de vină.“ – MATEI VIȘNIEC

„N-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii… Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia preaplinului care se revarsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. Când se oprea, mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că este de tot. Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi de alte dăţi mi se păruse la fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă.“ – ANA BLANDIANA

Volumul de fata reuneste doua titluri, Regele Lear si Pericle, in care scenele de furtuna pregatesc tacerile „rezonante”, atat de graitoare in scenle reintalnirii dintre tatii distrusi sufleteste si fiicele lor pierdute, dintre Lear si Cordelia sau Pericle si Marina. Ambele piese apar pentru prima oara in limba romana intr-o „noua prezentare”: Regele Lear in doua variante textuale distincte (prima editie in-cuarto si prima editie in-folio), asa cum au fost scrise de Shakespeare, iar Pericle ca produs al colaborarii artistice dintre Marele Will si carciumarul londonez George Wilkins.

Cele trei piese reunite in Volumul X al integralei Shakespeare din editia ingrijita si coordonata de George Volceanov - o comedie, o "piesa romana" si o tragedie clasica - vin parca sa demonstreze valabilitatea afirmatiei lui Nicolae Iorga, despre Shakespeare - "autor romanic". Cu exceptia pieselor ce au ca tema istoria Angliei si a Scotiei si a comediei Nevestele vesele din Windsor, teatrul shakespearian manifesta o fascinatie aparte pentru Levant si bazinul Marii Mediterane, in general, spatiul predilect in care-si plaseaza Bardul actiunea a circa doua treimi din totalul pieselor sale.

Henric al V-lea continua dramatizarea evenimentelor istorice prezente in Richard al II-lea si cele doua parti ale lui Henric al IV-lea, aducand in prim-plan figura regelui-erou de la Azincourt intr-un text ce reia reteta experimentata de Kyd si Shakespeare in Eduard al III-lea. Henric al VIII-lea si Sir Thomas More, din primii ani ai Reformei; in aceste doua texte Shakespeare apare in ipostaza, mai putin familiara publicului roman, de coautor, de dramaturg dispus sa lucreze in echipa la realizarea unor proiecte teatrale de succes.

Dacă în piesele-cronică dedicate istoriei Angliei Shakespeare demonstrează că este un analist lucid, obiectiv al trecutului, care se distanţează de propaganda oficială a ideologilor elisabetani, susţinători ai mitului dinastiei Tudor, în piesa romană Antoniu şi Cleopatra (aşezată de exegeţi alături de marile tragedii Hamlet, Macbeth, Othello şi Regele Lear) el ne oferă una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura universală.

O altă trăsătură comună a celor trei piese ce se sustrag  clasificărilor generice este dialogul purtat de ele cu trecutul (în Richard al III-lea), prin ficţionalizarea istoriei şi cultivarea mitului dinastiei Tudor, în ton cu ideologia regimului autocrat din timpul reginei Elisabeta I, sau cu prezentul (în cazul celorlalte două titluri) prin ficţionalizarea prezentului, cu plasarea unor teme de dezbatere ce ţin de criza etică, morală, religioasă şi politică a Angliei guvernate de Iacob I în spaţii geografice ficţionale: Viena, Boemia şi Sicilia devin, ca în mai toate piesele shakespeariene cu locaţie "exotică", travestiuri ale Angliei / Londrei de la începutul secolului al XVII-lea.

Şi acest nou volum prezintă inepuizabilele faţete ale geniului shakespearian, în diferite ipostaze şi momente de creaţie: de la stadiul de ucenicie şi muncă în echipă (alături de Thomas Nashe, Robert Greene şi Thomas Kyd), în calitate de co-autor al piesei istorice Henric al VI-lea, Partea întâi, trecând prin faza primelor experimente ca autor de comedie în Doi tineri din Verona, până la cel de maestru al disimulării, travestiului şi manipulării din Cum vă place. Ioana d’Arc şi Talbot anticipează timid eroii pieselor-cronică de mai târziu, iar Valentin şi Proteus sunt, mai curând, personaje bidimensionale într-o comedie timpurie prin care Shakespeare schiţează repertoriul tematic al comediilor romantice de mai târziu, ca, de pildă, Cum vă place, cu memorabila sa galerie de eroi, dintre care se detaşează Rosalinda şi Melancolicul Jaques.

Volumul de faţă, cel de-al nouălea din noua integrală Shakespeare în limba română, proiect iniţiat şi coordonat de George Volceanov, reuneşte trei piese care, lăsând la o parte valoarea lor estetică, reprezintă şi documente de arhivă ce ne permit o mai bună inţelegere a perioadei istorice în care a trăit autorul, dezvăluindu-ne modul în care şi-a pus amprenta cenzura (sau auto-cenzura) asupra formei în care ne-au parvenit textele marelui dramaturg.
Eduard al III-lea (piesa compusă între 1593 si 1595) ne oferă cel mai grăitor exemplu al operei dramatice auto-cenzurate, ascunse (din cauza accentelor sale satirice anti-sociale) de ochii suveranului Iacob I Stuard, devenit la 1603 patronul trupei de actori din care făcea parte şi dramaturgul. La polul opus al relaţiei autor-suveran se situează tragedia Macbeth (1605), în care Shakespeare nu a pregetat să-şi flateze patronul, mistificând istoria Scoţiei şi elaborând o legendă dinastică favorabilă casei Stuart; în fine, Mult zgomot pentru nimic şi Eduard al III-lea au ca numitor comun culegerea de nuvele a călugărului italian Matteo Bandello, folosită ca sursă pentru construirea unor intrigi dominate de o viziune patriarhală, de minimalizarea rolului femeii, redusă la statutul de obiect al seducţiei sau defăimării.

Monica Pillat – nepoata poetului Ion Pillat şi a pictoriţei Maria Pillat-Brateş, fiica lui Dinu şi a Corneliei Pillat, născută la 8 octombrie 1947, la Bucureşti. Membră a Uniunii Scriitorilor, la secţia poezie.
Scrieri: poezie, proză, critică literară, traduceri şi îngrijiri de ediţie.

„Prezenta antologie cuprinde o selecţie din versurile publicate în volumele Corăbii, Ed. Cartea Românească, 1970, Imaginaţia ecoului, Ed. Cartea Românească, 1981, Pluralul ca o veghe, Ed. Emi­nescu, 1989, Sentinţe suspendate, Ed. Albatros, 1998, Dorul de rai, Ed. Universalia, 2005, şi Duet în alb, Ed. Humanitas, 2015, la care am adăugat şi câteva texte extrase din cartea de proză şi poezie Drumul spre Emaus, Ed. Vremea, 2002, şi din 45 de poeme inedite.“ – MONICA PILLAT

„Cele şapte secţiuni şi anume: «Când scriu», «Printre zăbrelele de umbre», «Recompuneri», «Incandescenţe», «Între lumi», «Iubire de apoi» şi «În aşteptare» – sunt gândite astfel încât să configureze treptele descoperirilor sufleteşti pe care le-am suit, din clipa când am început să scriu. Bucuriile şi riscurile creaţiei, aventura lecturii, reve­laţiile continuităţii în descendenţa poetică a familiei, oglindirea în personaje de demult sau mai de aproape, trăirea de la răsărit la asfinţit a dragostei, păşirea pe punţile ce leagă veghea de somn, prezentul de trecut, văzutele de nevăzut, certitudinea iubirii care transcende moartea, dând existenţei aura eternului, apropierea minţii de misterul divin sunt «întredeschiderile» oferite cititorului de această recapitulare a poeziilor mele de o viaţă.“ – MONICA PILLAT

„...Abăluță e un scriitor insațiabil, cu o conștiință acută a meseriei sale. El nu începe să gloseze pe o temă sau să exploreze o zonă de poeticitate fără să asimileze în slalomul său tot ce poate fi asimilat. Ceea ce uimește în continuare la el este pulsul extraordinar de atent la actualitate, reușind un lucru rar la scriitorii ce-nregistrează un exces de productivitate: anume să rămână în joc, să fie în continuare credibil și autentic. (…)

Orgi și altare demontate recapitulează traseul unui poet și traducător exemplar, fiind prima antologie pe care tânărul octogenar Dinu Abăluță nu și-o croiește singur (el care i-a antologat cu acribie și devotament pe colegii săi de generație în temeinica Poezia română după proletcultism), agreând aproape toate alegerile mele, așa încât antologia (care trebuia să nu iasă nici masivă, dar nici peste măsură de frugală) să poată fi citită ca un volum cursiv și unitar, unul care s-a scris, cu toate tăcerile și tranzițiile unei vieți omenești, din 1968 până în 2018.” (Claudiu Komartin)

Antologie, traducere, note și cronologie de Dinu Flămând
Introducere de Stefano Verdinoi

„Luzi este un poet creştin şi al materialităţii, doritor de deplina integrare în întrupările creaţiunii, în marile forme ale peisajului, în viaţa omenească şi în viaţă în general, în confruntarea dintre lumină şi umbră. Credibilitatea întregului rezidă într-o vastă orchestraţie a limbii, ultima expresie a codului literar al tradiţiei naţionale, o limbă care se desfăşoară într-un ritm alert, «in allegro».
Luzi pune în mişcare o strategie stilistică prin care semnele capătă mai multă relevanţă decât limba. De aici interogaţiile, liniuţele, parantezele în versurile în scară, alternanţa dintre litera cursivă şi cea dreaptă, toate modelând textul ca osmoză între cuvânt şi semn. Iar prezenţa interogaţiei îl face să fie şi prag, şi deschidere, în timp ce desele nexuri factice îi dau o tentă de oralitate.“ – STEFANO VERDINO

„Lexicul lui Luzi abundă în cuvinte inventate sau derivate, cu multe latinisme, sintaxa lui este deseori ambiguă sau chiar eliptică, polisemia etalează un subiectivism asumat, pe care uneori nu-l poţi descifra nici recurgând la abundenta exegeză dedicată operei sale, nici la numeroasele profesiuni de credinţă şi texte de autoexegeză în care poetul nu a fost deloc zgârcit în explicaţii.“ – DINU FLĂMÂND

Pe copertă: Telemaco Signorini, Santa Maria de’Bardi (detaliu)

„De dragul catorva prejudecati entuziaste, mai nimeni nu-l citeste cu adevarat pe Eminescu – iar cat se citeste, se citeste superficial si marginit la cateva poezii rau consacrate de scoala. Eminescu tinde tot mai mult sa devina «Eminescu», ceva pus deoparte in lada de zestre a natiei si de care esti mandru ca se afla acolo, ferit de orice intamplari. Este insa vremea sa se intample ceva cu ce ne-a ramas de la el: o largire si o adancire a cunoasterii si a intelegerii noastre.“ (Petru Cretia)