Poezie & Teatru

Iarna, bine ai venit!
Culegere de poezii, ghicitori, colinde ale scriitorilor din Moldova

Iarna

Ai venit, matusa iarna!
Doamne, cat te-am asteptat...
Toarce, parca-i o pisica
Focu-n vatra aciuat.

Vara s-a ascuns pe soba,
Vantu-alearga suparat.
El intreaba: "Cine-n iarna
Fara sanie-a intrat?"
(Claudia Patrole)

Olivia Grecea este, în peisajul teatrului tânăr de azi, o prezență aparte. E, în același timp, un teatrolog cu o foarte solidă pregătire teoretică și aplicativă, dar și un regizor de perspectivă, cu o voce personală. Această rară combinație de acribie cercetătoare, perspectivă teoretică lucidă și entuziasm creator se regăsește și în paginile cărții de față: Teatrul devised. Utopie, instrument și teatru politic e nu doar rodul împlinit al câtorva ani buni de muncă asiduă, ci și o panoramă critică asupra fenomenului teatral contemporan. Autoarea sintetizează principalele schimbări de natură filozofică, organizațională, teoretică și de praxis artistic ce s-au acumulat în jurul creației teatrale colective în ultimele decenii. Ca aplicație de tip practice-as research ne este oferit, însă, și un capitol autoscopic, centrat pe proiectul personal al autoarei: Istorie subiectivă a fragilității, spectacol produs de Reactorul clujean. În întregul său, cartea Oliviei Grecea oferă cititorului interesat de fenomenul teatral o experiență de lectură revelatorie și atașantă, mărturisind printre rânduri dedicația și entuziasmul cu care a fost parcurs întregul proces de cercetare și elaborare cu privire la acest subiect de mare actualitate. Miruna Runcan

In fiecare venă un foc am făcut în fiecare venă o voce a pielii am pus aerul este aici în limbaj. Ruxandra Anton

Un volum de Radu Bata seamănă cu o casetă în care-o femeie tânără de azi își ține, de-a valma, podoabele. Nu neapărat scumpe, nu neapărat moșteniri de familie. Plastic și sidef, alamă dar și aur pealocuri, șnurulețe și lănțișoare-ncâlcite, câte-o camee dar și câte-un inel de rockeriță cu cap de mort, o brățară cu linie pură, dar și-un pandantiv kitsch strident, purtat din nonconformism și sfidare. De asemenea, o pisicuță roz din sticlă de Murano. Peste toate poetul așterne un fel de vernis melancolic care atenuează stridențele, lăsând să strălucească doar anumite puncte din pumnul acesta de gablonzuri zornăitoare. … Jocurile de cuvinte, unele ingenioase, altele, mai rar, facile, sunt și ele, în fine, un ingredient în rețeta „poezetelor“

Micropoemele lui Yurkievich respiră un aer neo-dadaist, dar grefat pe o senzualitate plenară, care le încarcă de gusturi, arome și culori, desprinse, toate, dintr-o intimă fuziune cu natura. Foșnete, zboruri de libelulă, pași de gîze, clipoceli, umbre, ecoul unei fanfare, frunzișuri în vînt, dialoguri animale, suite de cuvinte înșiruite muzical, notaţii rapide de atmosfere evanescente: sînt stări înregistrate lapidar, aproape schiţat, pentru a nu li se pierde complet haloul și unicitatea. Cheia viselor ferecate e tocmai această notă scurtă, sintetică, înainte de disiparea trăirii, indiferent dacă e onirică sau diurnă. Poezia lui Yurkievich de aici debordează de vitalitate, în consonanţă perfectă cu desenele lui Julio Silva. Secretul pictorului, în ceea ce îl privește, este lupta continuă cu clișeele și deformările culturale, în speranţa redescoperirii unui fond infantil mustind de creativitate.

Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu parere de rau ca lacasul limbilor nu poate fi descuiat cu cheile straine.

S-au facut multe incercari onest didactice de transpunere a poetului, unele poate, se poate, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decat in romaneste. Tudor Arghezi

El va fi un poet local, in cel mai inalt si mai adanc inteles al cuvantului, si va ajunge unul din poetii nationali, nu plecand de la teorii sau de la sentimente generale, ci de la nemarginita dragoste pentru casa sa, pentru brazda sa, pentru biserica sa, pentru satul sau, pentru tinutul sau oltean si pentru tara sa ardeleana. El va iubi poporul romanesc, nu din datorie, nu din constiinta de carturar sau din simpatie de artist, ci din iubirea trainica si vesnica pentru parintii de-acasa, pentru fratii de joc, pentru vecinii bine cunoscuti, pentru preotul satului si pentru lauratul satului, si de aici pentru toti oamenii satului, tinutului si tarii sale ardelene.

Balázs F. Attila (n. 1954, Târgu-Mureş) este scriitor, poet, traducător literar, redactor, editor și promotor cultural. Fondator și redactor-șef al Editurii AB-ART. A publicat 28 de cărți (poezie și proză), în 8 țări și în 12 limbi. A tradus 25 de cărți din limbile română, aromână, spaniolă și portugheză. Ca editor, a îngrijit peste 600 de volume, printre care cele din seria „Cele mai frumoase poeme ale liricii maghiare contemporane...”, respectiv cele care tratează scriitori din Europa Centrală și de Est. Invitat la majoritatea festivalurilor internaționale importante de poezie, de pe toate continentele. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Scriitorilor din Ungaria, al Uniunii Scriitorilor din Slovacia, al PEN Clubului maghiar și, totodată, vicepreședinte al asociației Grenzenlose Literatur (Austria), respectiv al asociației clujene Dellart. Laureat a zeci de premii internaționale, printre care: Premiul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației (2009), Poesis – premiul pentru traduceri literare (Satu Mare, 2010), Premiul USR – Filiala Arad pentru traduceri literare (2011), Marele premiu Opera Omnia „Tudor Arghezi” (Târgu-Jiu, 2014), Premiul pentru traduceri literare „Tudor Arghezi” (2016). Prezent în zeci de antologii și reviste culturale internaționale. Poemele sale au fost traduse în limbile: română, slovacă, slovenă, portugheză, turcă, cehă, albaneză, engleză, franceză, spaniolă, germană, sârbă, macedoneană, rusă, hindi și suedeză.

„Intermezzo este un volum de poezie simfonica, in trei parti, in care vocile memoriei, ale experientei, ale perceptiei afective si poetice a lumii inconjuratoare se suprapun, se completeaza, se contrapun, uneori, pentru a contribui la o armonie si la o viziune poetica unica. Livresca fara a fi suparatoare, emotionanta fara a fi naiva, construita cu atentie la detalii, fara a fi previzibila, poezia Danielei Luca ne murmura despre inadaptare, melancolie, spaima, dar si despre bucurie, dragoste, incredere in capacitatea fiintei umane de a si de a se recupera.” - Cosmin Perta

 Octavian Soviany (n. 1954, Brasov) a publicat volumele de poezie „Cartea lui Benedict", „Scrisori din Arcadia", „Alte poeme de moda veche", „Dilecta", „Pulberea, praful si revolutia", „Calcaiul lui Magellan", „Adda si romanele Arhivele de la Monte Negro", „Viata lui Kostas Venetis", „Moartea lui Siegfried", „Naluca", „Casa din strada Sirenelor". Pe langa acestea, a mai publicat teatru, critica si traduceri din poezia universala. A obtinut mai multe premii literare si a fost tradus in Spania, Bulgaria si Slovenia.


  "Esti aici
  si cand nu esti aici.
  Stai picior peste picior
  pe un scaun
  si vorbim despre intuneric.
  Ai ciorapi negri.
  Limba mea este neagra
  de atata singuratate,
  iar cuvintele mele
  seamana cu jucariile
  unui copil idiot.
  Lasa-ma
  sa-mi trag peste fata
  ciorapul tau negru
  si sa-ti miros
  incheieturile.
  La noapte
  o sa culeg de pe
  coapsele tale
  margarete salbatice."

 M-am intrebat de ce acest poet deplin, matur, cu o scriitura bine individualizata, cu discurs poetic inteligent, cu subtilitati ideatice, indrazneli lingvistice percutante, nu este mai cunoscut in lumea literara de azi. De vina e, poate, modestia sa. 

Pare un matematician al unei formule ce inchide misterul nasterii poeziei, pare un filosof statuand legile dupa care ele, cuvintele, se asambleaza, se aglutineaza, se imprietenesc ori se hartuiesc pentru intaietate spre acel edificiu invizibil numit inefabil, pare un chimist decantand parfumuri, care si ele se potenteaza, se sustin in caleidoscopul fascinant al unei lirici seducatoare. lon Marculescu a asimilat poezia moderna ridicand derizoriul la nivel de arta elaborata. Ideile sale ne surprind, dar nu socheaza, venind parca dintr-o ordine prestabilita, universala. Planurile mari se intretaie cu cele mici, banalul coabiteaza cu extraordinarul mascat si revelat unde si cand nu te astepti. Finalurile poeziilor sale sunt rarisime, sunt surprize ce vin sa rastoarne tot ce se construise inainte, lasand provocarea reconstituirii sau a alegerii altei rute de intelegere. Victoria Milescu

„Sa scriu poezie a fost mereu ceva profund instinctual pentru mine, ceva ce fac atunci cand am chef, adesea foarte pe fuga, noaptea sau pe drum. Ciorne. Editorul meu interior are nevoie de multe divagatii pentru a lua o pauza. In ultimii 20 de ani, ca jurnalist si editor, am devenit un deadline uman, sarind de la un proiect la urmatorul. Poezia a fost o cale de a ma deconecta, o intoarcere la o paradigma mai profunda de gandire care nu imi transpune mintea intr-o activitate, ci intr-un spatiu. Am simtit mereu ca subconstientul cartografiaza lucrurile intr-un fel mult mai interesant decat ratiunea, decat trezia, si aceasta carte este incercarea mea de a ma lasa ghidat de acest principiu, de a vedea ce traieste – pentru mine – in posibilitatea unui poem. ” - John Freeman

Despre autor:

    "Azi, opera lui Mihail Sebastian se afla intr-un proces de reconsiderare critica. Teatrul sau este de recitit si de situat in dinamica unei dramaturgii modeme, caci cele patru piese (Jocul de-a vacanta, Steaua fara nume, Insula si Ultima ora) arata o admirabila inzestrare pentru expresia scenica. Interesul pentru scriitura sa vine si din faptul ca, dincolo de valoarea estetica a textelor, Mihail Sebastian este o constiinta ce refuza cu vehementa "imbecilitatea indoctrinata" a curentelor ideo-politice. Asta se vede si din dialogul dintre fragmentele de jurnal de creatie pe care le-am inserat ca preambul si textele pieselor sale, oferindu-ne tocmai aceasta dimensiune a eticului literar, a adevarului cultural exemplar. Sebastian e scriitorul fara uniforma care traieste plenar ambele realitati. La fel de tumultoase, dar nu la fel de curate, realitatea razboiului si cea a literaturii." - Lucian Pricop 

„Mi-am dat eu însumi seama de sfârșitul cuvântului în teatru, și încă de multă vreme folosesc obiecte: scaune, cești, ciuperci, mobile etc. Cred că piesa cea mai tăcută pe care am scris-o este Noul locatar, în care doar obiectele mai fac câte ceva, precum mesele pentru spiritism care s-ar mișca, ascultând de ultima proiecție a energiei nervoase extraconștiente.
În Rinocerii, am încercat să arăt cum devine cu putință delirul colectiv, orbirea colectivă, și cum un anume adevăr poate fi salvat, menținut intact, într-o conștiință individuală. Tot ce s-a înțeles până la urmă a fost faptul că Gustave Le Bon descrisese cu mult înainte fenomenul de isterie a mulțimii.
Este foarte posibil ca Rinocerii să devină de neînțeles – sper – într-o lume în care toți oamenii vor fi lucizi, vor avea o personalitate liberă, o autonomie de gândire, fără să fie despărțiți unii de alții. În acel moment, nu se va mai înțelege ce am vrut să spun. Sau se va încerca să mi se descifreze piesa ca pe un document al unui timp revolut. Sper că așa se va întâmpla.“ (EUGÈNE IONESCO)

La începutul anilor ’50, în cea mai fecundă și mai ludică perioadă de creație, alături de piesele care i-au adus celebritatea – Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele –, Eugène Ionesco a scris mai multe scenete care reprezintă nu numai laboratorul pieselor „clasice“, dar și calea directă de exprimare pentru virtuozitatea comicului său deopotrivă insolit și frapant de concret, eliptic și luxuriant. Caracterul lor de farsă-improvizație dă jocului o libertate a experimentului nemaiîntâlnită parcă în piesele de mari dimensiuni ale lui Ionesco.
În 1953, la Théâtre de la Huchette, regizorul Jacques Polieri a pus în scenă un „Spectacol Ionesco“ pornind de la șase scenete ale lui Ionesco și de la dramatizarea după Căldură mare de Caragiale. Trei dintre aceste scurte piese se credea până de curând că sunt definitiv pierdute, dar au fost descoperite în arhiva regizorului. E vorba de Guturaiul oniric, Îi cunoașteți? și Nepoata-soție (varianta originală).
Pentru a întregi imaginea asupra teatrului scurt al lui Eugène Ionesco, în afară de scenetele scrise la începutul anilor ’50, volumul de față cuprinde și două piese scrise mai târziu (Scenă în patru și Lacuna).

Improvizaţie la Alma este o piesă în care încerc să-l imit pe Molière, fiind, de asemenea, o critică a unor critici. Le reproșez criticilor dogmatismul, neînţelegerea artei, refuzul lor de a înţelege teatrul. Criticii pe care-i pun în scenă în această piesă sunt niște critici militanţi.
Dacă răul pe care oamenii și-l fac unii altora își schimbă aparenţa, natura lui profundă rămâne aceeași. Am scris ca să mă întreb la rândul meu despre această problemă, despre acest mister. E tema piesei mele Ucigaș fără simbrie, unde ucigașul îl chestionează pe asasin încercând zadarnic să afle motivele urii acestuia. Ura poate avea pretexte, motive – nu. Asasinul omoară fiindcă nu poate face altfel, fără nici o motivaţie, cu un fel de candoare, de puritate. Ucigându-i pe alţii, ne ucidem de fapt pe noi înșine. A trăi dincolo de bine și de rău, a considera un lucru dincolo de bine și de rău, cum voia Nietzsche, nu este cu putinţă. El a înnebunit de milă văzând un cal bătrân prăbușindu-se și crăpând.“ (EUGÈNE IONESCO)

„Poetul a depășit «dorința mimetică» girardiană, nu-l ispitește plierea pe modele (decât ca «exercițiu de stil», ca dialog sau omagiu în filigran), nici trendurile (decât ca fenomene socio-literare față de care ia distanță critică) și nici consacrările curente. El se luptă la marginea Imperiului (perversul și decervelantul Imperiu al Binelui, în formularea lui Philippe Muray), a alungat mediatorii, suportă pe viu, «la sânge», provocarea realității – o realitate sufocată de simulacru, asfixiantă la rândul ei, ale cărei ultime scintilații de prospețime le pândește ca un haijin, căutând astfel să reconfigureze acel dernier rivage de care vorbea Houellebecq. Se petrece în poezia lui Claudiu Komartin un balans hamletian între a fi și a nu fi, între furie și extenuare, cu momente de un lirism curățat de orice impuritate, străin de orice polizare estetizantă, precis și intens, transgresiv și lucid, care-ți face pielea de găină.” O. Nimigean

De ce nu dispare teatrul? Arta dramatica intre dislocare si consolidare

"Teatrului i se disloca instrumentarul de creatie pentru a fi folosit in pedagogie, psihologie, manifestari comunitare, dar ramane, in acelasi timp, un fenomen privit cu un anume grad de reverenta, un fenomen caruia i se acorda credit in aria culturii si care se consolideaza printr-un trecut sacral, un prezent activ din punct de vedere social si un continuum utopic al maretiei." (Eugen Pasareanu)

A asculta bine muzica nu poate sa se faca decat in ascultarea propriei sale taceri. A fi in masura de a asculta tacerea este experienta suprema pe care ne-o ofera cu generozitate muzica. Ea ne face sa accedem astfel la acel loc sublim, unde domnesc bucuria, frumusetea si iubirea. Pentru ca este o disciplina superioara, cu aspiratii elevate, asta nu inseamna ca trebuie sa facem din ea valoarea suprema. Sunt convinsa de toate aceste lucruri, si pentru a le face cunoscute, m-am angajat sa scriu aceste pagini, cu entuziasm si umilitate. Chiar daca muzica nu este un scop in sine, ea este, cred eu, o cale privilegiata, o scara de lumina care ne permite sa accedem la adevaratele valori ale vietii, acelea care il fac pe om demn de Dumnezeu.

Un elogiu pasionat adus muzicii, un cantec al emotiei. Chiar mai mult decat atat, un mijloc de cunoastere: micile si marile secrete ale sunetului, o culegere de adagii ale marilor compozitori reuniti intr-un „portret de familie", sfaturi de initiere in muzica... in sfarsit, o filosofie a vietii! 
De-a lungul unui drum care ne conduce de la originile muzicii pana la marturisirile cele mai autentice ale interpretului, muzica clasica isi regaseste tineretea, iar toti marii muzicieni ne descopera o umanitate deseori tulburatoare.
Pentru autor, muzica merge dincolo de cuvinte: ea este calea unei desavansiri accesibile tuturor, semn al unei dimensiuni superioare a existentei. 
Construita precum o sonata in patru parti, aceasta calatorie „in inima fascinatiei" nu seamana cu nimic altceva: instructiva si accesibila, emotionanta si profunda, ea reda frumusetea misterioasa a muzicii prin intermediul geniului pianului. 
Aici, cartea vorbeste ca un oratoriu, lasand cuvantul poetilor, muzicienilor si ganditorilor din toate timpurile, intr-un entuziasm comunicativ. 
Inca de la primii pasi in muzica, Elizabeth Sombart a fost apreciata de catre Arthur Rubinstein: „Un mare talent, o mare sensibilitate". Concertista si profesoara in egala masura, ea a inregistrat 51 de piese clasice, de la Bach la Bartok (BMG), baza a unei serii de emisiuni pe France 3 — „Confidente pentru pian" care ne reveleaza o artista fascinanta, o vocatie absoluta. 

Prin aceasta carte si printr-o serie de recitaluri si conferinte, Elizabeth Sombart este prezenta si in Romania, tara de care este legata prin originea bunicii sale si prin Maestrul Sergiu Celibidache, alaturi de care a studiat timp de zece ani. 

    "Hranit din impletirea magica a realului cu imaginarul si populat nu de putine ori cu accente suprarealiste sau onirice, textul cred ca isi aproprie meritele individualitatii si ale modernitatii tocmai prin farmecul cu care reuseste sa „ascunda” aceasta vibratie, aceasta luciditate amara, inspirata de ipostazele „statului totalitar-politienesc” si de „sistemul diabolic”, precum o veritabila „amintire despre viitor”, sau ca un pericol in fata democratiilor fragile, la inceputul celui de-al treilea mileniu, confruntat tot mai des cu tragice premonitii." - Ion Parhon

    Ioana Gavrilovici (n. 14.03.1986, Cluj-Napoca) a absolvit Facultatea de Psihologie la Universitatea „Babes–Bolyai” in 2008. In 2010 a fost nominalizata de UNITER pentru concursul „Cea mai buna piesa de teatru a anului” cu piesa „Trei persoane imbracate in galben si cu palarii negre”. In 2013, aceeasi piesa este nominalizata in cadrul concursului de dramaturgie „Dramaturgi clujeni”, iar in 2016 participa in cadrul festivalului de teatru, poezie si film „The Po Fi” desfasurat la Versailles.

    Fragment din volumul "Trei persoane imbracate in galben si cu palarii negre" de Ioana Gavrilovici:

    „Domnul Dimitov vorbeste pe un ton calm, rece si imperturbabil. Domnul Ceho e mai tot timpul agitat, se balbaie, e speriat, creand prin atitudinea sa impresia ca este vinovat.

    DOMNUL DIMITOV (Dupa un moment de tacere incordata, domnul Dimitov se ridica face cativa pasi apasati.): Domnul Ceho se afla aici si nu stie de ce.
    DOMNUL CEHO: Nu, domnule... Am fost luat de pe strada in timp ce ma indreptam spre autobuz. E o intamplare absolut fara sens.
    DOMNUL DIMITOV: Noi traim intr-un stat totalitar. Statul nostru totalitar este bine pus la punct. El are cunostinta de tot. Si are imputernicitii sai, care-l informeaza despre toti cetatenii. Toti. Chiar si cei mai obisnuiti... (Intrerupt.)
    DOMNUL CEHO: Eu sunt un tip aparte!
    DOMNUL DIMITOV: De aceea va si aflati aici.
    DOMNUL CEHO: Dar, in realitate, sunt cu totul si cu totul obisnuit. (Intrerupt.)
    DOMNUL DIMITOV: Statul nostru totalitar e un stat bine pus la punct, la curent cu tot ce se intampla si cu orice ar urma sa se intample. Statul nostru controleaza totul, in asa fel incat cetateanul sa nu aiba ce controla. Sa fie un om relaxat. Cetateanul e un om relaxat pentru ca statul isi face treaba bine. Treaba de a mentine ordinea publica. Si nu e un secret ca politia secreta se ocupa de asta. Dumneavoastra sunteti un suspect.
    DOMNUL CEHO: De ce?!
    DOMNUL DIMITOV: De tulburarea ordinii publice. Aseara, insa, ati fost depistat.
    DOMNUL CEHO: Domnule, e o confuzie... Poate e vorba de vecinul. Vecinul e un om suspect, sa stiti!
    DOMNUL DIMITOV: Vecinul e informator, domnule.
    DOMNUL CEHO: Vai de mine! Nu se poate, domnule! Nu se poate! Eu insumi l-am vazut facand chestii, chestii... stridente la adresa statului. Chestii inadmisibile, ma rog... A editat un articol pe care l-a pus la afisier, la intrarea in bloc. Ca sa vedeti! Si scria: „Statul e un pervers!" Ce ziceti?
    DOMNUL DIMITOV: Zic ca dumneavoastra o luati razna intentionat. De cand ati fost adus aici, v-am auzit spunand numai bazaconii. Una dintre ele, cea mai reusita, e ca va aflati aici pentru a sustine nu stiu ce prelegere despre destinul omului in Univers.”

 "Capabila sa poetizeze pe mai multe registre, trecand cu nonsalanta de la lirica de notatie la lirica de viziune, posedand o admirabila stiinta de a „taia” versul care se incarca astfel de potential energetic si dramatism, astazi Diana Geacar pare sa justifice entuziasmul cu care Adrian Urmanov ii saluta, in 2005, cartea de debut." - Octavian Soviany
    "Daca ostentatia ei prefera codurile revoltatelor gen Sylvia Plath ori Anne Sexton, discretia Dianei Geacar camufleaza oarecum neasteptat o poeta livresca, in cel mai nobil-cistelecanian inteles al conceptului." - Radu Vancu

    Diana Geacar s-a nascut in 1984. Este scriitor si traducator. Scrie poezie, proza scurta si literatura pentru copii.

    Fragment din volumul de poezii "Dar noi suntem oameni obisnuiti" de Diana Geacar:

    „Dar noi suntem oameni obisnuiti

  Am nevoie de o femeie, imi spune uitandu-se
  pe geam. In departare tipa un tren. Tu esti

  o scorpie. In fiecare zi ii citesc fiului meu o carte
  despre un greier care nu poate sa scoata

  niciun sunet. Alte insecte il saluta, dar el degeaba
  incearca sa le raspunda, pana cand, pe ultima

  pagina, intalneste o greierita la fel de tacuta. Fiul meu
  zambeste, inchide si deschide cartea, sa asculte

  taraitul greierului. Si tot asa, pana cand isi da seama
  ca asta e tot ce poate sa faca. Am venit acasa

  pentru ca n-am unde sa ma duc, imi spune stingandu-si
  tigara. Iese din balcon. Eu raman sa-mi beau ceaiul

  cu un greier care e la noi de cateva nopti. Se opreste
  din cantat daca scot vreun sunet. Nu e ceva serios.”

„Ceea ce-l individualizeaza pe Hirsch in poezia americana este echilibrul perfect pe care-l realizeaza intre cotidian si acel ceva total opus — o forta irationala ce i se opune, focul viu care da titlul antologiei sale de poeme... Cotidianul si irationalul se imblanzesc reciproc in aceste poezii excelente, iar rezultatul este o forta extraordinara, cu totul noua, pe care o da liricii americane.” Peter Campion, The New York Times 

„Odata cu volumul Masuri pamantesti, Edward Hirsch strapunge inelul de foc si intra in stapanirea Muzei. In chip cu totul straniu, de acum are propria voce; straniu pentru ca ai impresia ca aceasta voce ii e cunoscuta, desi accentele ii sunt neobisnuite, cu totul noi." Harold Bloom 

„Trebuie sa fii un poet curajos ca sa te avanti in genuni, pe urmele lui Homer, Vergiliu, Dante si Milton. Versurile lui Hirsch sunt pline de compasiune, de veneratie, dar si, cateodata, de o cruzime eliberatoare." Dana Goodyear, Los Angeles Times Book Review 

„Blestem pe capul acestui bețiv, al acestui pederast, al acestui asasin, al acestui suflet fricos apucat din când în când de spaima de iad, care îl face să se scape în pantaloni, al acestui corupător care, grație talentului său, a făcut școală printre tinerii scriitori, contaminându-i cu poftele lui deșucheate, cu gusturile sale nefirești, cu tot ce e dezgustător și oribil.”( Edmond și Jules de Goncourt)

„Astăzi, când arta și poezia sunt poate mai «dezumanizate» ca niciodată, sentimentalitatea verlainiană ni se dezvăluie ca o stare de grație a cuvântului topit și transformat în emoție pură, de care nefericita noastră conștiință de ființe apocaliptice, adică agonizante și crepusculare, are atâta nevoie.” ( Octavian Soviany )

„M-a luat cu bucurie frățească, intelectuală și senină când am citit pe tren cartea asta frumos gâlgâitoare și cu spirit licoros, poate și cu ceva din terroir-ul ruginit al unui triaj feroviar. Andrei Dósa se căznește să traducă când va veni ceea ce este desăvârșit doar că cu mult mai multe infinitive lungi și substantive abstracte articulate solitare ca poetele subcapitol în bikini tetra pe dâmburile calcaroase ale târnavelor în înserare și în același timp se apucă de căutat pă dumnezeu pe LSD căci ce altceva să și faci pe LSD dar din fericire nu îl găsește și sfârșește undeva elegant între pepeni sparți pă strada logofăt greceanu la capăt de 102 în jeg ruginiu de august bâguind pe faithless gospodi vozvah tebe și meme reciclate de pe junimea. A se servi la comarnic cu covrigi arși pă vatră lângă fabrica de negru de fum, lângă o junkistă plină de insecurități și un meci din vremea de aur chicago bulls.” ( Florentin Popa )

  „Cele mai mici proze e o carte in care se aude intruna lipa-lipa, tars-tars si se merge mult, chiar si atunci cand nu se pleaca, in care se circula intruna, fie si pe loc. Uneori doar cu gandul, trimis inainte, inapoi, in toate directiile, intr-un autobuz londonez, intr-un aeroport indepartat, pana pe palier sau pana in beci, de unde sunt aduse muscatele. Este aici o arta poetica, in care umorul ia in stapanire cea mai adanca amaraciune a unei lumi periferice, unde nu stii niciodata daca frunzele sunt afara, daca se vad pe geam ori s-au mutat deja inauntru, la fel ca vrabiile, muscatele, albinele, loboda sau gladiolele.“ - (Svetlana Carstean)

    „Fiecare volum al Doinei Ioanid e un teritoriu inconfundabil, cu regulile lui de organizare si cu legile lui de existenta. E o «tara»– cu un relief si cu o atmosfera cu totul particulare. Totul e proaspat, inedit in Cele mai mici proze – o carte despre femei si despre universul lor. Obiecte variate – de la papucii umili sau ustensilele de bucatarie la foaia de hartie care le consemneaza existenta «feminina» –, ca si locurile sau peisajele la fel de variate (casa bunicilor, strazile Parisului ori «marginea Bucurestiului cea veche») dau continut unor spatii «de trecere», unui prezent dens, dar si unui trecut invaluitor ca un parfum sau ca o sansoneta. O tensiune constanta strabate, pe dedesubt, ca un curent freatic, teritoriul Tarii Papucia." - (Bianca Burta-Cernat)

"Preoteasa, deejayita, escorta afectiva, mucenita kinky care te lucreaza la zona incerta, la mezzo bass. Survoleaza feminitatea si relationarile cu o formula in care imbina prospetimea perceptiei cu post-ironia, navigheaza finut printre formule hedoniste, luminite si tripuri. Imi vine sa citez la greu, dar pana la urma fiecare isi ia de aici ce vrea si ce poate, ca-n viata. O sa fac totusi un spoiler alert: a doua secventa e cu gura uscata de ura in abundenta si exces. Va las sa descoperiti si sa absorbiti beatitudinea in toata complexitatea ei." - (Andrei Dósa)

    "In era post, nu cautati sensul, mai ales nu cautati sa intelegeti. Imbibati-va de consecintele a ceea ce a fost, beatitudinea fara motiv e sensul si e peste tot, in cele mai absurde, nesemnificative, neasteptate combinatii, in mixul dj-ului dezabuzat, dar lucid, care stie unde ar fi putut fi sau unde a fost candva frumosul. Fiindca in era post totul convietuieste cu totul si nu exista discriminare de niciun fel, cu atat mai mult estetica. Și despre toate astea le zice atat de bine Cosmina Morosan. Bine ati venit in chaosmosina! Voi, toti cei care intrati aici, lasati deoparte orice speranta de a intalni ceva poetic familiar." - (Svetlana Carstean)

Qpoem este proiectul celei mai solidare comunităţi de poeţi şi iubitori de poezie. Facebook-ul i-a strâns pe toţi într-o uriaşă filă comună pe deasupra invidiilor. Astfel încât, în orice parte te-ai pierde, poezia este peste tot, aşa cum centrul este peste tot.

Călin Vlasie

„Paranoia poetică se obţine din neiubire, dor şi pasiune. O copilă vibrândă, visătoare şi pătimaşă traversează aceste texte. Ea reînvârte toate piesele universului în vârtejuri de un romantism alienant. Agonia revărsată în delir imaginativ e de o intensitate expresionistă. Poezia unui singur personaj ce evadează din infern cu emoţii înflăcărate pentru a se întoarce în infern doborât de mahmureli şi ispite mucegăite.”

Felix Nicolau

Qpoem este proiectul celei mai solidare comunităţi de poeţi şi iubitori de poezie. Facebook-ul i-a strâns pe toţi într-o uriaşă filă comună pe deasupra invidiilor. Astfel încât, în orice parte te-ai pierde, poezia este peste tot, aşa cum centrul este peste tot.

Călin Vlasie

„Câteva tuşe energice, un fundal rafinat şi rezultă bine-cu-noscutul minimalism al Ioanei Geacăr. Printre rânduri: imagini ale dezolării şi abandonului contrazise de natura nedomolită, deşi de mult citadinizată. Senzaţie paradoxală de tonus în urma lecturii acestor texte simultan vizuale şi abstracte.”

Felix Nicolau