Poezie

„Oricât ar fi de surprinzător acum, când totul e permis, pe vremuri, în cenușiul zilelor comunismului, când apărea ceva altfel, știam să ne bucurăm. Și ce a putut să fie mai altfel decât mirabilul volum cu Texte pentru Phoenix și piesele pe care le-a inspirat! Cine nu le-a apucat la vremea lor să citească pe Youtube comentariile care încă se scriu, ca să-și dea seama că ele au supraviețuit dictaturii, au pătruns în epoca libertății și au învins. Încă ne fac, și pe bătrâni și pe tineri, fericiți." Livius Ciocârlie

„Am fost adesea alături de Phoenix: formația ce arde și se întrupează din nou. În emulația și frenezia acelor ani, era mereu nevoie de teme, de sunete și de vorbe noi. Și deodată a apărut un bestiar. Ce uluire, totul se angrena imbatabil: muzica lui Nicu Covaci și a colegilor lui, împletită cu versurile formidabile ale lui Șerban Foarță și Andrei Ujică. Performanța celor doi scriitori era cu atât mai remarcabilă cu cât scorniseră cuvinte și pe înțelesul celor mai puțin obișnuiți cu poezia – erau așadar fericiți și inițiații, și neofiții. Și povestea merge mai departe; este despre o generație, dar generațiile se mistuie și ard pentru a renaște." Mircea Florian

Există o „lume a ideilor și a frumosului, a adevărului și a dreptății“

Poezia de început a lui Nicolae Prelipceanu rezultă dintr-o „lectură“ a lumii, este rodul ivirii, din timp în timp, a unui moment al contemplării. […] De cele mai multe ori, ea este alcătuită din scurte încordări ideatice, din coagulări de sens ce au loc pe parcursul unei relatări, al rememorării unei întâmplări. - Eugen Negrici, 1999

E limpede că pentru Nicolae Prelipceanu, poet totodată al vibrației civice și deconstrucționist al minciunii sociale, există o „lume a ideilor și a frumosului, a adevărului și a dreptății“. […] Dar este la fel de limpede că în viziunea sa sceptică, relativistă asupra lucrurilor, […] o asemenea lume, de esență platoniciană, se intersectează extrem de rar cu lumea noastră terestră. […] O „lume răsturnată cu josul în sus“. Mai impresionant e faptul că nu avem de-a face aici, cum s-ar putea presupune, cu o „gândire“ ivită dintr-o înțelepciune „negativă“, acumulată insidios, odată cu trecerea anilor, ci de o perspectivă profundă, care străbate, precum o falie ce lasă să se vadă abisurile, întreaga poezie a lui Nicolae Prelipceanu. - Dan Cristea, 2014

Considerat de critici cel mai important poem dramatic maghiar, mult înaintea vremii sale, Csongor și Tünde ne spune povestea unui tânăr erou îndrăgostit „de pe vremea cumanilor păgâni“ plecat în căutarea iubitei, o zână ce rătăcește pe alt tărâm. Împletind elemente de mit și fantastic, poemul, cu marcate tente filozofice, se desfășoară pe mai multe planuri, explorând posibile răspunsuri la întrebări precum: Sunt ființele umane capabile să atingă fericirea? Există un tip de fericire care să-l satisfacă total pe om? Să fie oare dragostea împărtășită singura cale de a înfrunta conștiința morții? Toate aceste căutări se petrec într-o atmosferă fabuloasă, încântătoare, cu ecouri din Visul unei nopți de vară sau Furtuna lui Shakespeare. Este lectura perfectă pentru a evada dintr-un cotidian profund neliniștitor.

„Ionel Ciupureanu, un bărbat de talie mijlocie, bine făcut, frumos fizic în felul lui Radu Petrescu, sado-masochist curat și marginal prin structură. Poetul, în mod voit, mi-a scurtat timpul de citire a poeziei sale.
Plonjează de la un vers la altul cu viteza luminii, plonjează și întoarce imediat sensul versurilor aproape mistice. Are atât de multe versuri memorabile încât amețești când le citești.
Mă țin cu mâinile de capul meu bătrân. Simt și văd că Ionel Ciupureanu este încă tânăr, puternic, că își permite să întoarcă pe dos universul și să mute din loc zidul de care se sprijină uneori. Că poate intra în delir scurt și coerent.
Poetul are forță, nebunie, dar pe mine mă apropie de forța lui prin faptul că poate lua decizii de tip ideologico-lingvistic. De fapt, el practică mai degrabă o ideologie poetică de autodistrugere formală, prin versuri, și subminarea vieții lui de tip clasic. Teribil duet. Sau duel?
Pe Ionel Ciupureanu îl simt sănătos, capabil, ca orice poet mare, să se folosească de euforizare și control. Dacă mi-ar fi lăsat puțin mai mult timp să mă plimb printre semnificațiile și non-semnificațiile versurilor lui, aș fi putut și eu să fiu mai blândă. Poezia lui este, până la urmă, de o simplitate care ascunde, totuși, ființa lui discretă și sofisticată. Și erotismul lui este discret și sofisticat.
Versuri întregi trag după ele sentimentul de renunțare la cuvinte și la viață.
Este ceva în poezia lui care mă atrage mai mult decât viața lui, este ceva în viața lui care mă atrage mai mult decât viața lui. Este chiar poezia pe care o scrie.”

Angela Marcovici

Alina-Simona Dragomir s-a născut la data de 18 septembrie 1994 în Galați.

A absolvit Facultatea de Litere, secția Franceză-Română în cadrul Universității „Dunărea de Jos” Galați, și un masterat în cadrul aceleași facultăți: Identitate, Interculturalitate și Multiculturalism în literatura română și europeană.

Debutează editorial în anul 2017 cu volumul Ochi de culoare bacoviană, publicat la Editura Junimea în colecția „Numele Poetului”, având o prefață semnată de Ioan Holban, pentru care a primit: Premiul Opera Prima, acordat de CJCPCT Gorj în cadrul Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” și Premiul pentru debut „Traian Olteanu”, acordat de Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor din România.

două mâini subțiri

cu degete lungi și fine

se întrepătrund

așa cum întunericul se amestecă cu zidurile unei catedrale.

într-un loc limitat

în care nici cerul nici pământul nu-s necesare

mâinile lui

mă-ndemnă să mă-ntorc spre mine

să scriu pe spatele pielii

cuvinte ieșite de uz.

Mihail Gălățanu (n. 1963) a absolvit cursurile Universității din Galați. A activat și ca jurnalist, publicând în paginile periodicelor (Flacăra, Flagrant, Expres, Capital). A debutat, în 1987, cu volumul de lirică Știri despre mine. Trei ani mai târziu, îi erau editate alte trei cărți de versuri, Evanghelia lui Barabas, Bunicul Kennedy și Mireasa tuturor. În 2001, la Editura Vinea, apar volumele care produc vâlvă, intitulate O noapte cu Patria și Româna cu prostii. Din martie 2001, Mihail Gălățanu a devenit redactor-șef al revistei Playboy. Apoi director editorial la trustul/și revista Flacăra, editor coordonator la Finmedia, a fost și copywriter la o mare agenție de publicitate, redactor-șef la Privirea, adjunct al lui Cornel Nistorescu la Evenimentul zilei, editor coordonator la Rabbit Media, cu propriile publicații. Cariera literară a continuat cu mai multe cărți de proză, poezie și eseu. Dintre volumele reprezentative din ultimul deceniu, remarcăm: Trilogia nașterii (poeme), 2013, Ultimul Karamazov (roman), 2014 și Mormântul lui Ovidiu (roman), 2021.

Gălățanu e scandalos.

Da!

Puțini au mai fost scandalagii ca ăsta.

Și e scandalagiu pentru că e huligan.

Un huligan al literaturii.

Ce puii mei caută ăsta în literatură?

Când literatura română e feciorelnică.

De ce l-ați lăsat să…

De ce nu l-au strâns de gât ceilalți scriitori?

Că, la noi, e un obicei…

Trebuia să-l strângeți de gât cu orice preț. Cu geniu.

Cu tot.

Sau simultan. Sau pe rând.

Ioana Ieronim este autoarea mai multor volume de lirică, două volume de poezie narativă: Triumful Paparudei (cu ediții în Anglia și Germania); Egloga (ediție 2020 în Statele Unite, sub titlul Lavinia and Her Daughters. A Carpathian Elegy, în traducerea lui Adam J.Sorkin cu autoarea) și un volum de teatru. Trecere Petrecere (versuri, Tracus Arte, 2019) a fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

Online: Cămășile (teatru);  Ariadne’s Veil; Silabe omnivore (versuri), Cifre în delir. Casa Poporului, colaj și versuri.

Teatru radiofonic: Turnul de apă (regizor Ilinca Stihi) ș.a.

A participat la spectacole multimedia (în Romania și SUA). Poezie publicată în țări europene și Turcia, Israel, SUA. Studii despre teatrul balcanic și israelian, eseuri în reviste românești și străine. Traduceri de poezie și de teatru, de la Shakespeare la Arthur Miller și Tony Kushner. A fost redactor pentru enciclopedii străine până în 1990, apoi ziarist cultural, atașat cultural al României la Washington, director de program Fulbright la București.

„Ioana Ieronim scrie cu perfecționismul unui spirit în permanentă mișcare. Pentru ea, poetul este, în același timp, protagonist și martor, prezent, dar evadând continuu pentru a capta alte zone și destine… Nu știu alt poet al generației ei în Europa care să manifeste o asemenea flexibilitate, păstrându-și distins, distinct, propria voce.”

Fiona Sampson

„Rostirea prin care I. Ieronim punctează personajele situează poezia la nivelul de sus… Ai de căutat departe, până la un poet precum Czesław Miłosz, ca să găsești o comparație potrivită.”

Andrew Singer

Poetry Anthology
Parallel Texts. Ediţie bilingvă.
Translated into English by Lidia Vianu and Anne Stewart.

Acest volum include poemele celor 43 de câştigători ai Concursului Naţional pentru Traducerea Poeziei Româneşti „Lidia Vianu Translates” 2020.

Cartea de față reproduce întocmai ediția ciclului de poeme Balcic de Ion Pillat, apărută la Scrisul Românesc, Craiova, 1940. De aceea, textele păstrează întregul farmec al ortografiei din acea vreme. 

Amintirile locului, depănate în timp de poet, de fiul, Dinu, de nora sa, Cornelia, și de mine, în cele din urmă, sunt adăugate la sfârșit, pentru a-l introduce pe cititor în ambianța de altădată a acestui țărm pierdut. De aceea am inclus și o serie de fotografii ale familiei Pillat și ale câtorva prieteni la Balcic, printre care și arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory, autoarea proiectului pentru vila poetului de acolo. Ilustrațiilor făcute de Maria Pillat-Brateș la poemele ciclului Balcic i-am alăturat portretul în acuarelă al lui Ionel Teodoreanu, surprins de pictoriță pe terasa casei. Pe ambele coperte ale volumului sunt reproduse acuarele cu peisaje din Balcic, aparținând artistei. MONICA PILLAT

„Bogdan retrăiește religiozitatea devoțiunii pentru poezie și mai ales retrăiește, brutal, poezia ca ontologie, ca act definitoriu – și chiar întemeietor – al ființei. Deși e un prozator irevocabil, un eseist-hermeneut de evidentă competență și un matematician de performanță (despre care nu pot spune însă nimic), esențială în devenirea și rostuirea lui existențială a fost poezia; aceasta, zice el, „a fost o experiență fără de care nu aș fi nimic”.

Miza existențială a poeziei e una paroxistică, iar ideea despre poet invocă toată mitologia eroică despre vocația și rostul acestuia, dar și despre capacitatea lui de a ridica existența la limita autodistrugerii și de a trăi într-o intensitate spasmatică: „Poetul – precizează el într-o notiță – se realizează în acele stări în care orice făptură omenească s-ar distruge.” Poetul e, așadar, eroul intensității maxime, cel care ridică registrul uman la un grad de intensitate inumană.”

Al. Cistelecan

Volumul de față adună în paginile lui câteva dintre cele mai cunoscute poeme a lui Serghei Esenin, poet care a pus bazele imagismului - mișcare literară avangardistă în Rusia modernă -, cu intenția de a se distanța de futurismul rus și inspirat în alegerea numelui de imagismul anglo-american. Temele recurente ale versurilor sale, printre care viața la țară și anii copilăriei, în pofida nostalgiei care le împresoară, sunt toate instrumente ce înfățișează realitatea în toată cruzimea ei, lipsită de orice urmă de idealism. Patima alcoolului și actele de huliganism la care Esenin se deda neîncetat, de asemenea amintite adeseori în poezia sa, aveau să-i macine viața și relațiile sentimentale.

Pe 28 decembrie 1925 Serghei Esenin a fost găsit mort într-o cameră de hotel din Sankt Petersburg. Se pare că, după ce fusese spitalizat în același an în urma unei căderi nervoase și ajuns pradă depresiei, acesta s-ar fi spânzurat. Mai înainte însă, deznădăjduit de faptul că în camera de hotel nu exista nicio picătură de cerneală, Esenin și-ar scris ultimele versuri cu propriul sânge.

În spatele simplității lor atent orchestrate și al ironiei inconfundabile specifice lui Horațiu Mălăele, poeziile, aforismele și desenele incluse în acest volum ascund o bogăție de sensuri, emoții și culori.

Scrise pentru cititori cu mintea trează și cu chef de joacă, cuvintele alese de autor nu sunt niciodată vorbe-n vânt, dimpotrivă, au puterea de a stârni adevărate furtuni în imaginația celor care le citesc sau le recitesc.

Cartea de faţă cuprinde cele trei volume de poezie scrise de José Saramago înainte de consacrarea sa ca autor, stabilită convenţional de critica literară la momentul publicării romanului Ridicat de la pământ, în 1980. Primul volum, Poemele posibile, care dă şi titlul ediţiei româneşti, apare în anul 1966, când Saramago avea 44 de ani, şi marchează revenirea scriitorului în lumea literară portugheză după o absenţă de 19 ani. Volumul este în sine o antologie, cu un cuprins dens şi generos în stiluri, rime şi endecasilabi, tradus în forma sa revizuită şi adăugită de Saramago cu ocazia ediţiilor ulterioare. Atât în acest volum, cât şi în cel de‑al doilea, Probabil bucurie (1970), cititorii vor recunoaşte picături din temele predilecte în romanele sale de mai târziu: trecerea timpului, duplicitatea sinelui, referinţe literare şi istorice, confruntarea divinităţii, frământările creaţiei. La scurt timp după revoluţia portugheză din 1974, Saramago publică Anul 1993, care îi încheie opera poetică. Este un poem narativ hibrid, dedicat suferinţei colective pricinuite de cei aproape 40 de ani de dictatură. Rigurozitatea termenilor, abdicarea de la punctuaţie, conturarea personajelor lasă deja să se întrevadă seria de romane care va începe doi ani mai târziu cu Manual de pictură şi caligrafie.

EUGEN ROTARU, un nume care și azi are rezonanță printre iubitorii de muzică și teatru. Poetul care a imprimat un nou suflu muzicii ușoare românești, ridicând-o la valoarea ei meritată, cu versuri pline de har și inspirație, pentru zeci de șlagăre care au înfruntat timpul. Creatorul de musicaluri, acel teatru total care îmbină măiestria actorului cu versul, muzica și dansul, cerând multă virtuozitate. O personalitate originală, abordând cu aceeași ușurință libretul de operă sau de operetă, scenariul de film, piesa de teatru, versurile sau proza (din ultimii ani), povestirile, memoriile. Și-a adunat multe creații în volume, dar timpul a fost nemilos și ni l-a răpit mult prea devreme, când mai avea atâtea de trăit, de iubit, de scris. Acum eu, care am fost soția lui o viață, am încercat, după puterile mele, să adun din versuri, ca omagiu pentru ceea ce a fost și va rămâne Eugen Rotaru, cerându-mi iertare pentru versurile care nu au încăput în această carte, dar selecția a fost dură din cele câteva sute – și, evident, subiectivă. Le-am ales după popularitatea șlagărelor și după versurile care ne-au adus bucurie, satisfacții sau chiar griji, dar ne-au marcat viața. Rămân cu speranța că versurile alese îți vor bucura sufletul, drag cititor, și amintirea lui Eugen Rotaru va dăinui. (MARIA ROTARU)

Lorena Enache 

nepasionată de orhidee, cactuși, muzică tech, laptele zuzu, lenjeria de pat cu flori, chanel no. 5, coperte lucioase, catifea raiată, cocktailuri dulci etc.

pasionată de propria persoană, lumini și Versailles. neîndemânatică, dar mă descurc.

fondatoarea proiectului de poezie performativă Cozy Poetry Night și a tot ce e mai glamuros în poezie.

Sharon Mesmer, despre poeziile căreia Allen Ginsberg scria că sunt „de o minunată îndrăzneală”, este autoarea a paisprezece cărți de poezie și a trei cărți de proză. A obținut de două ori burse ale New York Foundation for the Arts (în 1999 și în 2007). De-a lungul anilor poeziile, nuvelele și textele sale despre muzică au apărut în revista Brooklyn Rail și timp de patru ani a menținut o rubrică permanentă în revista franceză Purple Journal. În prezent predă cursuri de literatură și creative writing la New School în New York.

„Unii vor zice că autobiografismul e deja istorie, că e imposibil să mai scoți ceva bun de aici. Demersul poetic al lui Buzu e unul conștient-politic și trebuie privit ca o formă de rezistență a periferiei împotriva gentrificării. El este în opoziție cu prezentul și cu tot ce e mainstream, e un omagiu adus umilijnței și candorii. Și e mult mai cinstit și onest decât orice alte curente, mișcări sau false drame.” (V. Leac)

„Unii vor zice că autobiografismul e deja istorie, că e imposibil să mai scoți ceva bun de aici. Demersul poetic al lui Buzu e unul conștient-politic și trebuie privit ca o formă de rezistență a periferiei împotriva gentrificării. El este în opoziție cu prezentul și cu tot ce e mainstream, e un omagiu adus umilijnței și candorii. Și e mult mai cinstit și onest decât orice alte curente, mișcări sau false drame.” (V. Leac)

Lămurire

beau un ceai cald
mă uit pe fereastră
telefonul mi-e mort
mi-e tare dor de tine.

tot ce fac e umbră şi scrum

sunt un îndrăgostit care are probleme
cu scrisul

orice altceva e infecţie

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut pe 29 ianuarie 1971, în Sîngeorz-Băi. A publicat Zborul femeii pe deasupra bărbatului (poeme, Eikon, 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), Cartea tuturor intenţiilor (roman, Vinea, 2006; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2008), La două zile distanţă (poeme, Charmides, 2011; premiul revistelor Poesis Internaţional şi Transilvania), Lunetistul (roman, Polirom, 2013; Premiul pentru Literatură al oraşului Bistriţa; nominalizare în cadrul Galei Premiilor Radio România Cultural, secţiunea „Proză”, nominalizări la Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi şi la Premiile revistei Observator cultural) şi Războiul Mondial al Fumătorilor (roman, Polirom, 2015, 2017). Apropierea a apărut în Polonia sub titlul Bliskość, la Editura Książkowe Klimaty, traducere Dominik Małecki, şi în Spania cu titlul Cercanías, la Ediciones Traspiés, traducere Elena Borrás. A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul filmului Parking.

După zile cu ape, doar ape
vedem câte o carte plutind pe lângă noi,
cotorul umflat în sus, cu paginile răsfoite de curenţi
sau obscen deschise spre cer.
Ne amintim amândoi mutările noastre chinuite
scandalurile, împachetatul cărţilor (Pe asta de ce o mai cărăm după noi?)
şi simt apropiindu-se o clipă de tandreţe
aşa cum ştiam ploaia cu ore înainte să cadă.

Bogdan‑Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor. A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), pe cînd era junior editor al Ziarului de Duminică. A publicat proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” de la Editura ART. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne‑am tras sufletul (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la Editura ART volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, în 2014 al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural, iar în 2019 romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută (Polirom). Din 2012 este doctor în filologie, cu teza Emil Botta: Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn, Louise Glück şi Philip Roth.
Romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (ediţia I, Polirom, 2017), pentru care a primit Premiul pentru proză în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, ediţia 2017, Premiul pentru proză al revistei Ateneu, 2017, Premiul Radio România Cultural la categoria „Literatură”, ediţia 2018, Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franţa, ediţia 2018, a fost nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, 2019, a fost tradus în Franţa (Phébus) şi Croaţia (Fraktura) şi este în curs de traducere în Ungaria (Jelenkor), Bulgaria (Janet 45) şi Macedonia (Antolog).

„Am cunoscut-o pe Laurine Rousselet la Festivalul internațional de poezie București 2019. În echipa de poeți francezi de atunci, ea făcea notă distinctă prin sobrietatea și angajarea prozelor ei poetice faţă de  războiul catastrofic din Siria, unde fusese cu cîțiva ani înainte și care o marcase profund. Născută în 1974, Laurine Rousselet este poetă și prozatoare, care colaborează la diferite reviste literare și dirijează Les Cahiers de l’Approche (Caietele apropierii), unde fiecare număr este dedicat unui poet internațional.

Tradusă în arabă, catalană, spa­niolă, Laurine Rousselet are deja o voce distinctă în poezia franceză actuală, atît de diferită de poezia românească de azi. Admiratoare a lui Antonin Artaud, prietenă și corespondentă a unor poeți renumiți ca Marcel Moreau, Hubert Haddad și Bernard Noël, Laurine Rousselet este și o creatoare de spectacole de sinergie a poeziei cu muzica, dansul, artele vizuale. Volumul de față conține o selecție de poeme din volumele Nuit témoin (Noapte martor, 2016) și Ruine balance (Ruină balans, 2019). Am ales să traduc în românește poezia Laurinei Rousselet, dificilă în sine și dificil de transpus în altă limbă, pentru că mi se pare că nu trebuie să ne limităm la formula factice dar generalizată în România a poeziei colocviale a banalului, ci trebuie să ținem vii în minte căile multiple și fecunde ale poeticului, pe care să le hrănim cu poezie internațională.”

Magda CÂRNECI

„Am cunoscut-o pe Laurine Rousselet la Festivalul internațional de poezie București 2019. În echipa de poeți francezi de atunci, ea făcea notă distinctă prin sobrietatea și angajarea prozelor ei poetice faţă de  războiul catastrofic din Siria, unde fusese cu cîțiva ani înainte și care o marcase profund. Născută în 1974, Laurine Rousselet este poetă și prozatoare, care colaborează la diferite reviste literare și dirijează Les Cahiers de l’Approche (Caietele apropierii), unde fiecare număr este dedicat unui poet internațional.

Tradusă în arabă, catalană, spa­niolă, Laurine Rousselet are deja o voce distinctă în poezia franceză actuală, atît de diferită de poezia românească de azi. Admiratoare a lui Antonin Artaud, prietenă și corespondentă a unor poeți renumiți ca Marcel Moreau, Hubert Haddad și Bernard Noël, Laurine Rousselet este și o creatoare de spectacole de sinergie a poeziei cu muzica, dansul, artele vizuale. Volumul de față conține o selecție de poeme din volumele Nuit témoin (Noapte martor, 2016) și Ruine balance (Ruină balans, 2019). Am ales să traduc în românește poezia Laurinei Rousselet, dificilă în sine și dificil de transpus în altă limbă, pentru că mi se pare că nu trebuie să ne limităm la formula factice dar generalizată în România a poeziei colocviale a banalului, ci trebuie să ținem vii în minte căile multiple și fecunde ale poeticului, pe care să le hrănim cu poezie internațională.”

Magda CÂRNECI

Primii misionari creștini, neștiind cum să-i definească pe sfinții extra-europeni pe care îi întâlneau, îi numeau „mistici naturali”. Împrumutând această perspectivă, putem spune cu îndreptățire că Sebastian Reichmann este un suprarealist natural. Acest „accelerator de încarnări” absoarbe vibrația unei ființe sau a unui lucru, caută, printr-o infinitate de fisuri mărunte, anumite nuanțe ale spiritului, ceea ce el numește, printr-o găselniță pe cât de barocă, pe atât de percutantă, „vise sanscrite”.
Reichmann clădește din aceste vise, prin intermediul cărora inegalabilul Nerval și-a construit „a doua viață”, soclul viziunii sale poetice, locul în care spațiu-timpul se deschide și se dilată către „căile cu destinație neașteptată”. În felul său de a scrie, aproape misterios, difuz până la dispariție sau ubicuitate, discret kafkian, evocând o „grație amânată”, tensiunea își află apogeul. (Zéno Bianu)

Sebastian Reichmann se lasă călăuzit de un simț care nu se tocește cum nu se tocește ceața, iar poezia sa își păstrează tonusul și un ton specific inconfundabil, cu toate că discursul post-suprarealist este acum impregnat într-o mai mare măsură de biografic și de o privire scrutătoare asupra realului.
La o jumătate de secol de la Acceptarea inițială, volum care a marcat un punct de cotitură, lămurindu-i opțiunile destinale, Reichmann se afirmă în Edenul tăcerii rele ca un poet bilingv al cărui balans lucid între două limbi și culturi a condus la sintetizarea unui limbaj cu mănoase obscurități, imagerie enigmatică și momente în care secvențializează cu ochii parcă întredeschiși absolutul fragil al unei lumi ce pare astfel a-și redobândi partea de grație. (Claudiu Komartin)

„După Mile End, aventura lui Siprien, zilierul corporate cu statut de imigrant, continuă foarte firesc cu Mile-Ex (și pun pariu că vom avea o trilogie). Dacă prima a fost cartea traumei, în Mile-Ex se simte un soi de acceptare, plus o fină înțelegere a alienării și nu trebuie să fii emigrant ca să trăiești asta, ci doar să îi dai dreptate autorului când spune că «granițele sunt subiective». Cu poemele ei pline de aceeași disperare ludică și autopersiflare în registru confesional un pic gonzo, de reportaje ale cotidianului de acolo și editoriale ale nostalgiei de aici, în același colaj de limbaje ca în volumul de debut, totul e fluviu, multistrat și ritm, totul pulsează în cartea asta. Cândva angajat ca hoț de minute, Ciprian te fură și în Mile-Ex și foarte bine face pentru că e un timp excelent reinvestit.” (Livia Ștefan)

„Dureroasă și scrâșnitoare, ca un pumn de dinți după ce-ai luat un cap în gură, Mile-Ex este o carte nesfârșită, amețitoare, bolnavă și drogată, un ocean în care te arunci și știi sigur că nu vei reuși niciodată să-l traversezi înotând cu brațele, cu mintea ori cu disperarea.
Amestec de punk, rock și blues, «proezia» lui Ciprian Popescu frisonează, înspăimântă, rupe canoanele, înduioșează, provoacă și distruge.
Spirit cosmopolit, Ciprian Popescu este cel mai bukowskian autor român contemporan. Lumea lui e una colorată, multilingvă, stranie, periculoasă și exotică, populată de poeți, falși borfași, sportivi bătrâni, barmani, emigranți, curve și viitori gangsteri, în mijlocul cărora autorul se simte ca acasă. Ciprian Popescu înțelege această lume, o iubește, îi este devotat, o detestă, dar nici nu se poate despărți de ea.
Mile-Ex, teritoriu ficțional, însă și numele unui cartier din Montréal, e o carte complicată și tristă, imposibil de uitat ori de ignorat. După lectură, mulți vor cădea în fund de stupoare, dar nu înainte de a-și tăia venele.” (Cornel George Popa)

Mugur Grosu revine la zece ani de la Grossomodo și la douăzeci de la volumul cu care debutase la Editura Pontica, Haltera cu zurgălăi, și o face di granda: principala morengo conține șaizeci și patru de poeme împărțite în trei cicluri, [galben], [roșu] și [negru].
Cartea este ilustrată de doisprezece artiști (plus Grosu însuși), fiecare având câte o mică lucrare/intervenție ce intră în dialog cu proiectul poetic din principala morengo:

Miguel Platero
Adrian Preda
Dumitru Gorzo
Ștefan Ungureanu
Gili Mocanu
Giuliano Nardin
Paula Muñoz Zygmunt
Lumi Mihai
Daniel Bălănescu
Ion Barbu
Dan Perjovschi
Nicolae Comănescu
Tomagraph