Poezie

„Dacă ar fi fost numai o poetă de explozie, intensitate și tupeu, mai mereu în poziție de atac (să nu uităm Zâna dracilor, jurnalul pătimaș și colțos care n-a prea avut parte de atenția pe care o merita, și din cauza unui editor cu practici îndoielnice, și fiindcă, atunci când a apărut la noi, autoarea sa emigrase deja de nouă ani), Rodica Draghincescu ar fi rămas doar o bună poetă a anilor ʻ90. Asumându-și cu fermitate o ipostază «scandaloasă» de extracție post-avangardistă, ce atingea tabu-uri sexuale și prejudecăți de gen pe care le făcea praf cu metodă, Rodica Draghincescu a fost receptată entuziast, odată cu fiecare avem sub pat niște fotografii de care ne este rușine (1995), ca unul dintre cei mai acuți scriitori nouăzeciști. Vitalismul scriiturii, dezinhibarea și ardența din textele ei au impus-o imediat, dar ele sunt dublate de o cultură poetică solidă și de o inteligență care s-a cizelat și s-a nuanțat decisiv la școala franceză. Mai precisă și mai concentrată decât în volumele sale de acum două decenii, R.D. revine val-vârtej în poezia românească, FRAHT fiind nu doar rezultatul unei îndelungate gestații, nu doar un volum pe care îl citești cu sufletul la gură, ci și o lecție trepidantă de reinventare, de reactualizare orgolioasă. Rodica Draghincescu s-a întors — și e într-o formă de zile mari.”

Claudiu Komartin

La zece ani de la dispariția sa prematură, readucem în scenă opera unuia dintre cei mai talentați și creativi scriitori ai generației 2000, constănțeanul George Vasilievici. Antologia unește selecția celor cinci volume de poezie publicate de-a lungul vieții sale, alături de multe texte scoase abia acum din arhive, și proza (cele două romane, „Yoyo” și „Viseptol”, apărut post-mortem, dar și câteva scenarii), într-un proiect inedit coordonat de Claudiu Komartin și Andrei Ruse.

Oscilând între puritate și violență, între realism dur și un imaginar debordant, fantezia lui George Vasilievici invită cititorul la un act interior de autoanaliză dincolo de sinceritate, și totodată te ajută să pășești în altă dimensiune.

Studenția mea clujeană a început în 1970, perioada de apogeu a relativei liberalizări cu voie de la regimul monolitic în vigoare. Din păcate, atmosfera de plăcută competitivitate intelectuală ce domnea în Universitate – și, prin extensie, în redacția revistei Echinox, unde fusesem cooptat grație bunilor mei amici Marian Papahagi și Peter Motzan – s‑a întunecat brusc: în iulie 1971, căpetenia scorniceșteană a decis să implementeze în țara noastră „învățămintele” recentei sale vizite prin lagărele de concentrare în care fuseseră prefăcute Coreea de Nord (ireparabil, până în zilele noastre) și China (până după moartea lui Mao). Un efect imediat a constat în reprimarea cetățenilor care se încăpățânau să‑și manifeste personalitatea (și) printr‑o înfățișare neconformă canoanelor quasi‑cazone impuse întregii societăți. Pentru orice june cât de cât școlit părea de neînțeles cum o ideologie ce se revendica de la „clasicii marxism‑leninismului” (Marx, Engels, Lenin – adică trei bărboși, întrucât mustăciosul Stalin fusese epurat cu un deceniu în urmă) avea ca prioritate vânarea celor ce purtau barbă și/sau păr lung. E de presupus că nici etimologia nu era un punct forte al opresorilor, din moment ce acționau contra evidenței că, în limba română, însuși cuvântul bărbat derivă de la respectiva podoabă facială. În cazul meu particular, un accident domestic, petrecut când încă nu împlinisem doi ani, îmi arsese cu ulei încins o porțiune din partea dreaptă a feței. Ca atare, operațiunea bărbieritului devenise impracticabilă (oricum, nu aș fi intenționat vreodată să mi‑o însușesc). Fapt este că, timp de vreo doi ani, rămăsesem probabil unicul student purtător de barbă din Facultatea de Litere (cu dispensă medicală!).
În acea postură de... extraterestru, avui parte aproape de un șoc la primul curs de istoria filosofiei. Titularul acestuia, Valentin Cătineanu, era un tânăr domn, cu mișcări tacticoase și cu voce bas‑baritonală. Apariție ruptă parcă dintr‑un tablou înfățișându‑i pe pașoptiști: frunte înaltă, ochi mari de culoare azurie și – surpriză – o barbă blondă, deasă și aranjată. Nici până azi nu am aflat cum reușise să‑și mențină demnitatea propriei figuri, în timpurile ignobile pe care le aveam de suportat. Bineînțeles, la asta se adăuga și certa sa competență profesională. Nu mai e necesar să insist că Valentin s‑a fixat în memoria mea estudiantină ca unul dintre profesorii de referință.
La scurt timp după absolvirea facultății, am cunoscut‑o pe Ana, una dintre surorile lui Valentin. Făcea parte dintre elevii primelor promoții ale Liceului cu Limba de predare engleză, instituție exemplară apărută la Cluj prin înțelepciunea diplomatului‑ministru‑al‑învățământului Mircea Augustin Malița (pe lângă vechile școli dedicate elevilor cu limba maternă maghiară sau germană, fuseseră înființate la începutul anilor 1970 și licee unde erau predate intensiv franceza, spaniola, italiana și rusa; o glorioasă tradiție rămasă vie până azi în vibranta urbe transilvană post‑totalitară). Majoritatea elevilor acelor școli de elită și‑au menținut peste ani relațiile amicale cu comilitonii ceva mai în etate. Așa se face că, din an în Paști, se mai întâmpla s‑o întâlnesc pe Ana. „Filiera Cătineanu” – căreia i se adăugase Tudor Cătineanu (viitorul director al Radiodifuziunii Române predase și el docte cursuri la grupa noastră de angliști/germaniști) – a reprezentat pentru mine o firavă punte spre mirifica zonă a Bistriței. Ca fervent admirator al provinciei natale, Transilvania, mă încânta orice șansă în plus de a o cunoaște în splendida‑i diversitate. Evident, continuam să‑l consider pe poetul Aurel Rău drept simbol cultural al acelui ținut, întrucât grație lui debutasem în respectatul mensual Steaua (înainte de a‑mi susține examenul de bacalaureat, așadar tot în 1970). Însă prima escapadă la Bistrița am întreprins‑o prin 1972, cu automobilul condus de părintele meu, avându‑l ca invitat și ghid pe Valentin Cătineanu (evocat într‑unul dintre poemele discretei sale surori).
Apoi anii și‑au accelerat curgerea, ajungând la halucinanta revărsare evenimențială din prezent. În fortuitele întâlniri cu Ana – tot din an în Paști – aflam noi repere ale traiectoriei mondializate pe unde ea își urma destinul: Italia, Spania, Insula Réunion, Franța, o tentativă de adaptare la strania provincie sudică a Portugaliei – Algarve, în fine, o anume stabilizare de domiciliu în Andalucía, ardenta provincie spaniolă din sud (cu un teritoriu aproape de dimensiunea Portugaliei continentale). Printre informațiile
transmise întotdeauna fugitiv s‑a fofilat și aceea că avusese probleme grave de sănătate. M‑a bucurat să aflu că reușise să le depășească – din câte țin minte – grație intervențiilor providențiale ale chirurgului Alin Rancea, vechiul meu amic din copilărie, ajuns reprezentant de frunte al renumitei școli medicale clujene.
Cândva, pe parcursul fulgurațiilor sale confesive, Ana îmi vorbise despre tentativele ei poetice. Instalat în habitudinile vieții literare și redacționale, așteptam să‑i văd ipoteticele texte apărute în vreo publicație. Se pare însă că servituțile exilului, pe care și le‑a asumat în ultimele două decenii, nu i‑au mai permis să‑și devoaleze o vocație lirică mai mult sau mai puțin ascunsă, în orice caz, în perfectă rezonanță cu firea ei ezitant‑introvertită. Abia după izbucnirea pandaliei pandemice din 2020, mi‑a transmis selecția din textele ei poetice, pe care generosul editor Vasile George Dâncu a decis să o publice în formatul consacrat al unei cărți de debut.
Surpriza cea mare a fost să descopăr veracitatea și coerența demersului liric investit în lucrare. „Autobiografia” Annei Catinean (numele lejer ajustat, adoptat de Ana pentru ipostaza sa auctorială) este un concentrat poetico‑existențial, a cărui pregnantă autenticitate se reliefează tocmai prin capacitatea de a evita stridențele. Într‑o eră a zgomotului și furiei din ce în ce mai insuportabile, fata bălaie născută în mirificele ținuturi ale Transilvaniei nord‑estice își menține intacte, de‑a lungul întregii sale vieți, legăturile afective cu acea rezervă primordială de candoare, sinceritate și sensibilitate de unde își trage sevele. Forța de iradiere a spațiului originar se convertește în memorie poetică și rămâne activă pentru totdeauna. Inerentele vicisitudini de pe accidentatul parcurs vital sunt traversate cu o seninătate înscrisă în codul genetic al „spațiului mioritic”. De altfel, Anna Catinean nu se sfiește să invoce sau să evoce elemente demult ignorate de către limbajul, tot mai agresiv, caracteristic debusolatei poesii pre‑apocaliptice.
Prin contrast cu asemenea tendințe, majoritatea fragmentelor autobiografice au aspectul unor egloge. Asperitățile ce țin de teroarea istoriei se fac resimțite oarecum prin ricoșeu, subliminal‑aluziv, dar ceea ce primează este viziunea bucolică pe care autoarea (le‑)o impune. Indiferent de ororile la care face aluzie (părintele revenit în sat după șase ani „pe drumurile războiului”, pentru ca ulterior Colectivizarea să‑l deposedeze de ceea ce câștigase prin propriile eforturi), protagonista își regăsește echilibrul prin recursul la imuabila natură.
Astfel, până și durerosul moment din finalul poemului intitulat 1972 – Tata își află alinarea într‑o contopire cu respirația telurică: „Cu o creangă de tei ți‑am răcorit fruntea, Tata,/ în ziua toridă de iulie/ și încet, încet ai adormit./ Fața ți s‑a îmbujorat/ și ai devenit bărbatul frumos de altă dată./ Dar privirea albastră s‑a stins/ sub fruntea cu sudoare/ sub pleoapele grele/ și‑n noaptea care s‑a lăsat/ ultima ta boare/ s‑a topit în miresmele crengii de tei.” Datarea textului îmi permite să constat că această imensă pierdere de ordin familial a coincis cu amplificarea orizonturilor mele, prin întâia vizitare a tărâmului bistrițean.
Pentru Ana Catinean cuvintele limbii materne și arhetipul satului natal sunt modalități quasi‑terapeutice de salvgardare a fragilei sale individualități. Pe oriunde ar fi purtat‑o setea de libertate de mișcare, sufletul și mintea îi rămân amprentate de esențele idilice ale copilăriei. Astfel, o incomensurabilă încărcătură de sentimente devine comunicabilă în doar câteva rânduri, așa cum se întâmplă în textul intitulat 1974 – Mama, pendant al celui citat mai sus: „Mă aștepți în poartă de Crăciun,/ fulgi moi cad peste îmbrățișarea noastră/ în seara timpurie de decembrie./ Respir parfum de mirodenii/ și mă așez la masa încărcată./ Înainte de brumele lui noiembrie/ ai cules, una câte una, perele târzii/ și le‑ai ascuns în fân pentru mine./ Mușc cu nesaț din fructul zemos/ și‑mi așez capul pe genunchii tăi./ Ochii tăi devin stele/ mâinile tale devin râuri/ lacrimile tale – ploaie de vară...”
Autobiografia ritmată de eu a Annei Catinean condensează poetic momente și personaje ce i‑au marcat (pe)trecerea prin lume. Citind‑o avem o lejeră senzație de eliberare, fie și momentană, de sub presiunea exhibiționismului endemic instaurat odată cu domnia rețelelor sociale. Deloc convinsă de ipoteticele virtuți ale virtualității, protagonista confesiunilor revine la sursele propriei inocențe, fixate în esențele limbajului nativ. Pentru ea, scurgerea imperturbabilă a anotimpurilor rămâne referința consolatoare și ordonatoare a unui univers decăzut în haos. Ca atare, în răspăr față de imperativele feministoide, Anna își menține vii atributele „clasice” ale feminității, cum ar fi hipersensitivitatea, intuitivitatea, comprehensiunea pentru lumea așa cum ne‑a fost lăsată, o anume smerenie atât la nivel comportamental, cât și literar. Emancipată de sub constrângerile modelor poetice sau imperativelor „ideologice”, ea își poate permite o prelucrare mai puțin sofisticată, însă mai transparentă, a plenitudinii emoționale acumulate timp de‑o viață. Interesant este că procedeul îi reușește, în bună măsură, și în cele câteva texte concepute în limbi străine – engleză, franceză, italiană, spaniolă – grupate în secțiunea finală, Peregrinări poliglote.
Specificul dicotomic al efemerei noastre existențe mundane se reflectă, cu sporită acuitate, în condițiile exilului aurit de pe Coasta Tropicală a Spaniei. Acolo nostalgiile se amplifică, prefăcând până și albul albatrosului în „pasărea neagră a morții”: „În mijloc de februarie, când pe aceste meleaguri andaluze/ primăvara este deplină, iarba verde, migdalii în floare,/ curcubeu de primule se întrec în frumuseţe și în splendoare/ cu bougainvillea celor patru anotimpuri, cu hibiscus și flamboyant./ Te‑ai vopsit în negru, Albatrosule,/ să întuneci orizontul primăverii timpurii/ de pe meleaguri andaluze;/ când migdalii în floare și iarba verde/ îmi amintesc un strălucitor aprilie/ de pe meleagurile natale,/ cireși în floare, poieni cu brândușe și păpădii,/ muguri explodând sub razele dimineții,/ grădini cu narcise și lalele”... Iar interogația finală condensează destinul tragic al fetei transilvane, care a știut să‑l acompanieze în curgerea ireparabilă a timpului și să‑l înfrunte prin transparențele propriei simțiri poetice: „Dar eu/ voi mai respira vreodată/ parfumul primăverii de acasă?” (Virgil Mihaiu)

* * *

ANNA CATINEAN s-a născut la 12 martie 1957, în satul Ocnița, comuna Teaca, județul Bistrița-Năsăud. A lucrat ca profesoară de Limba și Literatura Română și de Limba Engleză, precum și ca interpret-traducător. Vorbește curent limbile engleză, italiană, franceză și spaniolă. După deschiderea din anii '90 a călătorit în Europa și în afara ei iar în 2002 a plecat din țară cunoscând experiența migrației și a vieții în diaspora. În 2006 s-a stabilit în Andaluzia, Spania. La 36 de ani s-a confruntat pentru prima oară cu o boală grea, care i-a marcat destinul, și pe care a învins-o de trei ori. O autobiografie euritmată este volumul de debut al autoarei.

Alexandru Sfârlea vorbește nu ca să se audă, ci ca să se facă auzit. În locul spectacolului de narcisism pe care-l oferă atât de mulți autori contemporani, el ne înfățișează o dramă a celui ce vrea cu adevărat și cu orice preț să comunice. (Alex. Ștefănescu)

* * *

Alexandru Sfârlea este poet până-n vârful unghiilor! El cultivă un lirism dur, de o energie organică, nu odată crispat, convulsionat, așternându-și o mască ce se dovedește a fi chiar propria înfățișare. Ficțiunea concrește convingător cu figura existențială. (Gheorghe Grigurcu)

* * *

Lirica lui Alexandru Sfârlea este vădit alegorică, discursul e provocator și justițiar, autorul condamnând cotidianul trivial și abrutizant. E, fără îndoială, o creație-manifest, în totul originală și virulentă, singulară, în felul ei, în poezia noastră de azi. (Constantin Cubleșan)

* * *

La Alexandru Sfârlea remarcabilă e abilitatea de a construi o enigmă, așa cum alții, în alte vârste, construiau mituri. (Ștefan Borbély)

* * *

Spuneam, cândva, că, pentru mine, poezia este un antidot împotriva unei disperări prost mascate. Am crezut că ea, Poezia, mă poate face imun la toate relele, insanitățile și malversațiunile care atentează asupra spațiului meu securizant. Dar nu mai sunt sigur că este chiar așa. Am ajuns să cred că nu e de ajuns să stau în cetatea mea, aparent inexpugnabilă. Fiindcă Poezia poate fi – dincolo de spațiul intim, ființial – o armă de luptă. Care – încep să cred tot mai mult – nu va intra în grațiile morții (fie ea și aparentă), cu tot tehnicismul și abstractizarea violentă a emoției, pentru că poate fi expresia a ceea ce este mai bun în om, în creator: sensibilitatea în armură de amazoană, care luptă pentru o anume izbândă, a Binelui. Chiar dacă, uneori, aceasta pare o luptă cu... păpădiile. (Alexandru Sfârlea)

* * *

ALEXANDRU SFÂRLEA (22 iunie 1947, satul Cihei, comuna Sânmartin, județul Bihor) a făcut parte din redacția cotidianului județean Crișana (1991-2004, secția Cultură, Învățământ, Tradiții), precum și din redacțiile revistelor culturale UNU, al cincilea anotimp, Cele Trei Crișuri și Caietele Oradiei. Debut absolut în cotidianul Crișana (1968). A publicat versuri, recenzii, eseuri, reportaje, proză, pamflete, epigrame în reviste și ziare precum: Familia, Tribuna, România literară, Luceafărul, Convorbiri literare, Poesis, Echinox, Poezia, Leviathan, Conta, Euphorion, Flacăra, Discobolul, Orizont, Ramuri, Actualitatea literară, Argeș, UNU, al cincilea anotimp, Zig-zag, Caietele Oradiei, Cele Trei Crișuri, Crișana, Crișana plus, Aurora, Informația de Vest, Zodii în cumpănă, Vest, Hiperboreea, Scânteia ș.a. A publicat următoarele volume: Dezvăluiri, versuri (1989), Către Sing, versuri (1995), Strigătul de siliciu, versuri (1997), Către Sing, scrisorile XVII – XXXVIII (1997), Flame degerate, versuri (2001), Viziunile cu Sing, bilingv, versiune franceză de Constanța Niță (2001), Către Sing, XLIII scrisori (2005), Rac săgetat, versuri (2007), Verde de Oradea, eseuri (2009), Nume și chip, versuri (2013), Imprecizia de a fi intrus, versuri (2013), Ținutul bucuriilor ascunse, sfârlezii (2015), Desprinderea, sfârlezii (2016), Se lucrează la o altă lume, sfârlezii (2017), Strol, roman (2019). Despre cărțile sale au scris: Alex. Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Ștefan Borbély, Constantin Cubleșan, Ioan Moldovan, Adrian Țion, Ion Simuț, Horea Poenar, Raluca Dună, Pușa Roth, Ani Bradea, Horea Gârbea, Ioan Țepelea, Miron Blaga, Octavian Blaga, Nicolae Brânda, Lucian Scurtu, Mihai Vieru, Dan H. Popescu ș.a.
Alexandru Sfârlea este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 2000), Filiala Cluj, fiind prezent în Dicționarul General al Literaturii Române (editat de Academia Română), precum și în mai multe antologii de autor, fiind nominalizat la premiile Filialei Cluj (2015) cu volumul Imprecizia de a fi intrus, laureat al mai multor festivaluri și concursuri literare, iar volumul său Către Sing a fost propus pentru a fi tradus în limbi de circulație internațională în 2011, de către Institutul Cultural Român. A fost prezent și la unele emisiuni literare ale postului național Radio România Cultural (Polemici elementare și Scriitori la microfon: 2010, respectiv 2011, 2014).

Ilustraţii de Viorel Nimigeanu

Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri

Gheorghe Grigurcu (născut la 16 aprilie 1936, la Soroca), poet şi critic literar, absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj, doctor al Universităţii din Bucureşti, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Fost redactor al revistelor „Familia”, „Viaţa Românească”, „Contemporanul. Ideea europeană”, actualmente director al revistei „Acolada” şi redactor şef al revistei „Confesiuni”. Colaborator a numeroase reviste din ţară. A primit peste 30 de premii şi distincţii, între care Premiul pentru Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru întreaga creaţie al Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul special „Lucian Blaga” al Academiei Române, Premiul Lucian Blaga, Premiul Tudor Arghezi, Premiul Mihai Eminescu.

Amazonul lui Ștefan Manasia aduce în aluviunile lui, pe un teren bîntuit prin 2003 de secetă biografistă, o vegetaţie tropicală de limbaj, flori carnivore de imaginar, dar şi schije de gîndire magică despre actul poetic. Sclipirea intermitentă a acestora îl face pe poet să intre în pielea unui prădător la pîndă după iluminări, activîndu-i reflexele primitivului încă branşat direct prin simţuri la un univers electrizat pînă în lumile cele mai mici. Chiar dacă Manasia se proiectează, cu aroganţa şi tonul muşcător al tinereţii, într-un eu-zeu, el tînjeşte, de fapt, tocmai să fie traversat, locuit, sfîrtecat de acele lumi. Subtili curenţi de empatie îl ţin deci în zonele de margine şi interregn, iar de acolo de unde plăcile realului se fisurează şi se zgîlţîie poezia lui creşte la fel de brutală, la fel vitală ca samba născută în favele. – Adriana Stan

Iată, aşadar, un discurs epico-liric complex, ce evită artificiile şi se abandonează (sau şi-o calculează inspirat) mişcării lente, răbdătoare, celulare, a materiei infestate, cu care se simte solidar, de care se lasă impregnat, reuşind să transmită sentimentul unei intimități organice cu ceea ce e expulzat din cîmpul central al atenției poetice, dar supraviețuind dincolo de extremele alterări la care a fost supus. O asemenea apropiere de concretețea materială măsoară încă o dată distanța față de „mizerabilismul” la modă printre confrați de „promoție” ai lui Ștefan Manasia, care e şi una a calității discursului poetic, deloc „minimalist”, pauper şi superficial. Sensibilitate rănită, în felul său, acest poet are ceva din eroii lui Salinger, marginali în prospețimea şi luminozitatea ființei lor, față de lumea de azi, aproape general maculantă şi profanată. – Ion Pop

Ștefan Manasia (n. 1977, Piteşti) a publicat şase volume de versuri: Amazon și alte poeme (2003), cartea micilor invazii (2008, premiul „Manuscriptum” pentru poezie, din partea Muzeului Naţional al Literaturii Române), motocicleta de lemn (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) şi Gustul cireșelor (2017). În 2008 iniţiază, la Cluj, Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” (alături de Szántai János şi François Bréda). Poemele sale sînt traduse în engleză, ebraică, franceză, germană, maghiară, neerlandeză. Este autorul volumului de eseuri şi cronici literare Stabilizator de aromă (2016).

„Numele tău a avut, prin toată această pledoarie extraordinară în epocă, forța de a marca începutul unui reviriment național nu numai în literatura de dincolo de Prut, dar și în istoria ei. Volumul nu este o colecție de lozinci, ci cartea unui poet adevărat, care a știut să își acordeze lira în așa fel încât cântecul său orfic (orfismul e una dintre dominantele poeziei lui Vieru) să miște conștiințele. Și a făcut-o, chiar dacă această adecvare la nevoile unor cititori pentru care marea poezie modernă era o necunoscută a însemnat o simplificare voită a discursului!” (Bogdan Crețu)

„Poetă de avataruri, Nora Iuga așază semnul egalității între fenomene de o derutantă diversitate. De aceea, constructul insolitează, însă drumul pe care îl parcurge nu este de la obiect la subiect – acesta reducând totul la dimensiunile lui –, ci de la subiect la obiect, ca act al descoperirii și al cartografierii. Versul se obscurizează, aparentul dicteu automat inervează simțurile, onirismul îndepărtează pe cei nechemați; dar, dincolo de scenografia de improvizații, în spatele pletorei divagante, se coagulează o râvnă pentru enormități și teribilități. (…) De aceea, discursul se desface pe o spirală desfășurată în toate planurile temporale și senzoriale, în fotograme care suprapun cadre cu totul opozabile, ceea ce poate îngreuna lectura. Dar este un efort pe care i-l îngăduim acestei poezii tinere, dionisiace, congestionate.” (Rita Chirian)

„Orice primă carte a unui poet autentic este un eveniment. Mai precis, un miracol. Căci asemenea actului Genezei, îi deschide celui care o ia în mâini o lumină, o lume nouă, nebănuită, cu luminile şi întunericul ei, cu fiinţele ei, vii şi neînsufleţite, mişcându-se după legi necunoscute până atunci, dar deodată înţelese ca fiind necesare şi impunându-se cititorului ca ineluctabile. O astfel de minune – nebănuită până în clipa revelaţiei ei – este cartea de debut a tânărului poet Teodor Dună, care-şi afirmă aici, dincolo de ezitările de aşteptat la o primă apariţie în volum, o vocaţie de adevărat creator şi îşi începe, fără îndoială, o carieră, nu de virtuoz, ci de artist, pe deplin stăpân pe mijloacele proprii de expresie şi de deschizător de noi perspective în arta mărturisirilor sincere care ar trebui să fie poezia. [...] Lectura poemelor lui Teodor Dună mi-a arătat că poezia există şi trăieşte, că ea poate, pe neaşteptate şi atunci când nu mai părea posibilă vreo minune, să-şi facă auzită vocea, ieşind din tăcerea şi întunericul unde s-ar fi zis că nimic nu mai dăinuie, şi că această voce ţi se adresează – şi te obligă să-i răspunzi – sau să încerci să-i răspunzi.” (Mircea Ivănescu, 2002)

„Versurile Veronicăi Micle par să fi fost scrise special pentru muzică. Întocmai cum aş fi descoperit o lume nouă, un continent necunoscut, am scris cu entuziasm încontinuu o lucrare după alta. M-am aprofundat într-atâta în creaţia Veronicăi Micle, încât la un moment mi-era greu să-l pun pe muzică pe Mihai Eminescu – asta până-n clipa în care am înţeles că este, de fapt, un dialog ce trece de la o persoană la alta cu aceeaşi forţă poetică, cu aceeaşi intensitate a trăirii sufleteşti.” (Eugen Doga)

„Versurile Veronicăi Micle par să fi fost scrise special pentru muzică. Întocmai cum aş fi descoperit o lume nouă, un continent necunoscut, am scris cu entuziasm încontinuu o lucrare după alta. M-am aprofundat într-atâta în creaţia Veronicăi Micle, încât la un moment mi-era greu să-l pun pe muzică pe Mihai Eminescu – asta până-n clipa în care am înţeles că este, de fapt, un dialog ce trece de la o persoană la alta cu aceeaşi forţă poetică, cu aceeaşi intensitate a trăirii sufleteşti.” (Eugen Doga)

Antologie de poezie.

„Hose Pablo e un histrion, un specialist al gesturilor poetice cu dublu, triplu sau quadruplu înțeles. Cum am fost și eu cândva. Chiar numele pe care și l-a ales, «hose pablo», spune cel puțin trei lucruri diferite: 1. Că am fost imbecilizați de televiziuni, probabil că intenționat, iar viețile și mințile noastre s-au transformat în niște telenovele. 2. Că avem o cultură de sorginte latină și trebuie să ne păstrăm și afirmăm această identitate. Și nu e ușor să te cheme așa într-un Chișinău pe jumătate sovietizat. 3. Că autorul face parte din generația celor fără repere, fără litere mari, deznaționalizați, cu o identitate fărâmițată, fără – din păcate – valori… Totul la un loc. Și totul sub semnul intenționalității. Această putere de a genera sens în toate direcțiile poate fi numită, deja, într-un sens primitiv, dar și profund, al termenului: «poezie».”

Marius Ianuș

Atipic pentru generația sa, ca formulă stilistică și tematică, Alexandru Roșu propune un discurs al fragilității cotidiene. Spațiul intim, zona cea mai sigură și mai ferită, devine un carusel în mijlocul unui câmp seismic, un nisip mișcător în care totul poate să se surpe sub asediul fantomatic al cerebralității și livrescului. Direct și percutant, Când ai sufletul plecat  este un volum care ți se strecoară pe sub piele.

Cosmin Perța

Olga Ștefan scrie o poezie de forță, care mizează pe versatilitate stilistică, modificarea în permanență a distanțelor și scurtcircuitarea formulei convenționale. O poezie caleidoscopică și stroboscopică în aceeași măsură, cu un real dislocat și recompus în formule percutante, memorabile. Subiectivitatea nu se mulțumește să erupă doar pentru a da o probă de demistificare incisivă a „civilizaților” sau „civilizațiilor”, ci recurge la detonări afective controlate, într-o succesiune de implozii în miezul propriei agende, impunând o autoare cu vocație experimentală. Olga iese din categoria „fetelor rele” în favoarea posturii de DJ poetic feminin, care are calitatea de a mixa ingenios diverse registre într-o formulă eclectică, pentru a-și camufla frica în convulsie (a)ritmică, în lumina distopică de la ultimul etaj din recuzita de club.

Teodora Coman

Civilizații este cartea unor drame surdinizate de zgomotul alb, capabil să ne amorțească pe fiecare dintre noi, un volum insidios, fantast contorsionat, cu o vitalitate de vegetație invazivă, în stare să forțeze fisuri în blocuri și sisteme a căror masivitate oprimă și sufocă.

 Alina Purcaru

Ivcelnaiv și Vali Petridean revin cu o a șasea carte ilustrată împreună.

De la autorul bestsellerelor Uibesc și Versez, un nou volum de poezie a relațiilor. Proaspăt, autentic, vibrant!

“Undeva, în tine, cititorule, există încă un mic frigider în care îți păstrezi inocența. Cea pe care mulți au lăsat-o să se strice la soarele pârjolitor al responsabiltăților. Au uitat de ea, lăsând-o să oxideze sub aerul plin de dioxid de carbon al vieții de adult. Au aruncat-o pur și simplu la coșul de nereciclabile al cotidianului. Dar tu ai undeva, în tine, acest frigider numit naivitate. Iar lângă tine există mulți alții care îți seamănă. Alți oameni care poartă în ei câte un mic frigider.

Ei bine, această carte este scrisă de unul dintre ei. Și ilustrată de un altul. Scrisori de lângă tine e o colecție de gânduri și de trăiri despre iubire trimise către tine, cititorule, de cineva atât de aproape de tine, încât ai putea crede că ți le-ai trimis chiar tu. Și totuși, surprinzător, deși era așa aproape, că putea să ți le șoptească la urechea sufletului, a ales să îți trimită scrisori. Pe care le-a legat frumos, le-a pus o coperta cartonată, să nu le ia vântul, și iată că acum ajung la tine, cititorule. Întinde mâna și deschide-ți Scrisorile!”

Scrisă de-a lungul celor nouă luni pe care Federico García Lorca le-a petrecut la Columbia University, Poetul la New York este una dintre cele mai importante cărți ale sale. În versurile lui, imaginea New Yorkului strălucitor și plin de viață prinde un strat de mucegai, devine cea a unui oraș populat de sărăcie, rasism, tulburări sociale și singurătate.

Operă definitorie pentru literatura modernă, Poetul la New York redă perfect complexitatea hipnotizantă și emoțiile crude și feroce ale poeziei lui Lorca.

"O acuzație vehementă la adresa lumii moderne, care ia ființă sub înfățișarea orașului. Un strigăt apocaliptic, un munte de singurătate, întunecat, grăitor, metafizic." The New Yorker

MARKÓ BÉLA (n. 8 septembrie 1951, Târgu Secuiesc) este un important poet şi eseist de limbă maghiară, precum şi un însemnat politician. A publicat volume de versuri, eseuri, analiză literară şi literatură pentru copii. Poezia sa a fost tradusă în română, engleză şi franceză. Deţine numeroase premii şi distincţii.

Fluxul poeziei lui Markó Béla nu cunoaşte abateri, întreruperi, dovedind astfel o remarcabilă forţă lirică. Autorul este stăpân pe o artă modernă, viguroasă, surprinzătoare. Nu avem de-a face cu texte ce se devoalează permanent în faţa „privitorului“, cu zone ticluite ingenios, astfel încât să asigure starea de echivoc specifică oricărei poetici bine temperate.
Poet erudit, Markó Béla propune un discurs în care istoria, destinele personale şi ultimele tendinţe ale lumii contemporane se împletesc coerent şi convingător.

Markó Béla (n. 8 septembrie 1951, Târgu Secuiesc) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj_Napoca, Secţia maghiară-franceză, în 1974.
Între 1976 şi 1989 a fost redactor la revista literară Igaz Szó, iar între 1989 şi 2005 redactor-şef al revistei Látó. Din 1978 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 1990 al Uniunii Scriitorilor din Ungaria, iar între 1990 şi 2000 a fost secretar general al PEN Clubului Maghiar din România.
Intră în politică în 1989. În perioada 1993–2011 a fost preşedinte al UDMR, iar anii 2004–2007 şi 2009–2012 viceprim-ministru al Guvernului României. Începând cu 1990 este senator în Senatul României.
A publicat volume de versuri, eseuri, analiză literară şi literatură pentru copii. Poezia sa a fost tradusă în română, engleză şi franceză. La Curtea Veche Publishing i-au apărut volumele Condamnaţi la reconciliere (convorbiri cu Ágoston Hugó, 2006), A kert erotikája / Erotica grădinii (sonete, 2010), Lauda monotoniei / Az egyhangúság dicsérete (sonete, 2012), Ruleta maghiară / A magyar kártya (convorbiri cu Kőrössi P. József, 2014).
A primit diverse premii şi distincţii, între care Premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor din Târgu Mureş (1974), Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1980), Premiul Füst Milán (1990), Premiul Déry Tibor (1991), Premiul József Attila (1994), Premiul Bethlen Gábor (1996), Marea Cruce a Republicii Ungare (2004), Steaua României în grad de Cavaler (2004).

„Într-o poezie lirică scurtă, tulburător de densă, Celan vorbește despre «de pietre scrisele umbre». Literatura modernă este acționată de o necesitate de a explora această «litografie» și écriture d’ombres. Ele se află în afara clarității și a pasului următor al limbajului public. Pentru scriitorul de după Mallarmé, limba presează asupra sensului, aplatizîndu-l, distrugîndu-l, așa cum o vietate din adîncuri este distrusă cînd este adusă la lumina zilei și la presiunile reduse ale suprafeței mării. Dar ermetismul, pe măsură ce se dezvoltă de la Mallarmé la Celan, este una din acțiunile cele mai radicale împotriva limbii din literatura modernă.” (George Steiner)

„Dacă aș putea demonstra ceva legat de poemele lui Celan, aș spune, așa cum o fac mulți: iată despre ce e vorba – de exemplu, e vorba de Auschwitz, sau tema favorită a lui Celan este Shoah (nu-i nici o urmă de îndoială!) –, dacă aș putea dovedi asta și numai asta, aș distruge poemul lui Celan. Versurile ar interesa infim dacă totul s-ar reduce la ceea ce am vrut să spun sau la ceea ce cineva crede că poemul vrea să spună. De aceea încerc să ascult ceva ce nu pot auzi sau înțelege, atent să marchez limitele lecturii mele pe măsură ce înaintez în lectura mea. Este ca și cum aș spune: iată ce cred eu că poate cineva reconstitui, ce ar putea însemna aceasta, de ce este captivant, frumos și puternic, în timp ce lăsăm nespusul intact, inaudibil. De aici vor porni și alte lecturi. E vorba și de o etică sau de o politică a lecturii.” (Jacques Derrida)

„Pe vremea cînd era medic în Dolhasca, contemplînd forma palpabilă a luminii şi cartografiind raiul, Emil Brumaru îşi pansa singurătatea şi mai ales îşi vindeca pauzele de scris, cînd poezia nu se mai aşeza de la sine pe hîrtie, compunînd splendide epistole. În ultimii trei ani de viaţă, după Amintiri din rai (2016), a scris enorm, sute şi sute de poeme. E ultima etapă, distinctă, din opera sa. Poezia aceasta de crepuscul nu pare să cunoască timpul prezent: are, cel mai adesea, trecut, întorcîndu-se elegiac înspre lumea mirifică a copilăriei ori a maturităţii virile, şi mai are un soi de viitor iluzoriu, improbabil, care mai degrabă nelinişteşte decît pansează angoasele. Poetul scrie elegii, feerii, basme, rugăciuni, imaginarul fiind cel bine-cunoscut. Nu lipsesc poemele erotice, într-o tonalitate mai îmblînzită, după cum nu lipsesc nici confesiunile directe. Întru totul, e aici opera din păcate postumă a unui mare poet care a trăit pentru poezie şi s-a aflat at his best pînă în ultima clipă.” (Bogdan Creţu) 

Pasăre cu pene-albastre,
Martoră iubirei noastre,
De-iIsfârşi cântarea ta,
N-asculta ce-mi spune mie
Dragul meu, căci cine ştie
Dacă mâni nu m-a uita.

Râule cu apă lină
şi curat ca o lumină
Cât ne vezi de fericiţi,
Starea noastră n-o răsfrânge,
Mâne poate noi vom plânge
şi-om fi veşnic despărţiţi.

Iar tu, lună, dragă lună,
Tu, a nopţilor cunună,
Să nu spui că ne-ai privit.
Poate mâni a tale raze
N-ar putea măcar să crează
Că vreodată ne-am iubit.

Veronica MICLE

Pe un fond madrigalesc isi descinta (ca sa nu spun ca-si rasfata, cum, in realitate, face) Viorel Bucur nostalgiile care napadesc peste o erotica imnica in fond, melancolica in expresie. Ii rezulta astfel, in aceste (ab)surdele zilei, o suita de madrigaluri-elegie sau de elegii-madrigal. O senzualitate tinuta sub control (al autoironiei mai ales) tisneste totusi cu spontaneitate, dind in idealizari florale ale iubitei („de cind ti-ai schimbat rochia/ cu petalele nalbei?/ oare nu-ti era de-ajuns floarea ciresului?”), dar tinind mereu astfel de entuziasme ale memoriei senzuale si sentimentale in proximitatea unei cenzuri dramatice. Mai degraba din pragul retrospectiei decit din cel al actiunii adoratorii, poemele sale vibreaza totusi de prezenta iubitei, dupa cum vibreaza, simultan, si de prezenta primejdiei. Galanterii amenintate, dar inca animate, profeseaza Viorel Bucur, cu nonsalanta garantata de umorul de sine si asigurata deopotriva contra emfazei si pretiozitatii. (Al. Cistelecan)

La vârsta bilanţurilor, Iustin Moraru a ales exigent textele acestei antologii dintr-o suită de opt volume, deschisă în 1972 de La poarta pietrelor, care a atras atenţia îndeosebi prin limpiditatea discursului poetic, construit armonios muzical şi propunând câteva repere  din universul imaginar simbolic şi reflexiv omologat în lirica anilor ’70. Poezia nu coborâse încă în concretul „vieţii imediate”, se căuta formula cizelată a versului şi a cugetării, întemeiate pe meditaţia cu teme general umane, cu miză pe puritatea şi luminozitatea stărilor de spirit, cu corespondenţe formale pe măsură, conservate – cum se va putea constata – până în volumele ultime. Ipostaza emblematică a eului, propusă, astfel, de Iustin Moraru, se încadra – şi va rămâne dominantă pe aproape întreg parcursul scrisului său – în categoria visătorilor sensibili mai degrabă la luminozităţi şi evanescențe. (Ion Pop)

Proiect editorial apărut sub egida Ministerului Culturii din Republica Cehă

Ediţie bilingvă, ceho-română: Chybová hlášení. Autorský výbor / Mesaje de eroare. Antologie de autor

Traducere în limba română de Mircea Dan Duţă

Prezenta antologie conține poezii din volumele Jurnalul omului grăbit și Mesaje-text și câteva poeme încă nepublicate în volum.

Proiect editorial apărut sub egida Ministerului Culturii din Republica Cehă

În cadrul Festivalului Internaţional de Carte Transilvania (FICT) 2017, Petr Borkovec (Republica Cehă) a fost invitat de onoare şi a primit distincţia „Literatura fără frontiere” pentru opera sa poetică şi pentru traduceri. Premiul constă în publicarea volumului de faţă.

Ediţie bilingvă ceho-română; Traducere şi prefaţă de Mircea Dan Duţă

Barthes spunea că fotografia surprinde moartea la viitor. Pornind de aici își construiește Elena volumul, un intens poem performativ care nu seamănă cu nimic din poezia română contemporană și care reconstituie copilăria dintr-o perspectivă dark și duioasă, plasând-o în același timp pe terenul discuțiilor despre gen, sărăcie, clase sociale. Pentru că, în cele din urmă, toată arta e politică. Alexandra Turcu Adevăratele superputeri sunt atunci când de exemplu poezia își extinde neașteptat teritoriile până în lumile pierdute ale copilăriei și ale adolescenței. Iar acolo ea își dă primele întâlniri cu iubirea, cu sexualitatea, cu moartea, cu boala, cu intimitatea, cu nedreptatea, cu foamea, cu sânii tăi, cu sânii alteia, cu lipsa, cu diferența. În aceste lumi tu nu ai nicio platoșă, doar o nuditate de care nici măcar nu ești conștientă. Și toate aceste întâlniri nu pot fi amortizate decât cel mult cu un cocktail din amandine, baclavale, bezele și picromigdale, pentru că altfel minunata lume disney e cinică și crudă, exact ca orice promisiune imposibil de onorat. Svetlana Cârstean

Bogdan Ghiu este ultimul poet care trăiește exclusiv în text, într-o veritabilă „révolte contre la poésie“ (Artaud). Cu alte cuvinte, este singurul poet care și-a permis luxul de a nu fi biografic, de la debut și până astăzi. De a nu vorbi despre el, de a nu fi narcisic, de a se afla încă „en rébellion contre le moi et le soi“. De a fi politic în poezie fără a fi imediat personal, de a inventa și de a fi nou fără a construi un eu. Conștient însă de lecția formalismului, de faptul că orice noutate „își pierde forța de procedeu care complică“, el poate vedea o singură soluție: epuizarea procedeului. La fel ca ultimul Bacovia, care se bâlbâie pentru a-și anula incoerența, la fel ca „artistul chinez Ai Weiwei exhibiționist narcisic“ care „trăiește sub autosupraveghere“ pentru a face supravegherea politică irelevantă, procedeul lui Ghiu se autodenunță în poem pentru a-și anula obsolescența. Nu cunosc o atitudine literară mai politică decât asta. Ștefan Baghiu Un poem flux fără opriri, o ieșire din tăcere și o intrare în alt fel de tăcere, un tip de acțiune diferită față de traducere și teorie, un flux al gândirii, al vulnerabilității și al vorbirii care include tot ceea ce traducerea și teoria au lucrat între timp pentru poetul Bogdan Ghiu. O nouă carte de poezie după treisprezece ani de la publicarea celei de dinainte. În mod paradoxal și contrar așteptării ca totul să fie traducere în poezia lui Bogdan Ghiu, Cu Orice e posibil e dovada că totul a fost acțiune poetică internalizată constant și consecvent de-a lungul anilor de aparentă tăcere și că poetul se recuperează perfect ridicându-se dintre textele Celorlalți. Svetlana Cârstean