Teatru

Doua piese de teatru: De profesie amant, Serenada pentru Carul Mare Personal, am iubit inca de copil Spectacolul ca fenomen si Artistii ca fauritori de fenomen. La 21 de ani, absolvisem Facultatea de Teatru, ma lansasem deja in industria muzicala si ma pregateam de o cariera de solist vocal. Parca intelegand ca s-ar putea sa nu mai joc teatru, am scris, intr-o vacanta de vara, prima mea piesa de teatru, De profesie amant. M-am jucat cu textul, cu rolurile si, dupa ce piesa a fost gata, am incuiat-o intr-un sertar. Ma asteptau turnee, concerte, emisiuni de televiziune... Pe la 35 de ani, eram deja o interpreta de muzica usoara consacrata. Intr-o iarna teribil de geroasa, cand nu se tineau concerte si nu se pleca in turneu, mi s-a facut dor de teatru si am scris o a doua piesa, Serenada pentru Carul Mare. Textele reprezinta genul de teatru care se scria si se prezenta publicului pana prin anii 1990, cand, rasturnandu-se intreaga aratura politico-sociala, s-a crezut ca este nevoie de o schimbare si in textul, si in forma de reprezentatie a spectacolului de teatru clasic. Va doresc lectura placuta!

Piesa lui Blaga a fost socotită un eveniment de maximă importanță în dramaturgia noastră. Alegându-l drept personaj pe cel mai iubit și mai venerat erou al poporului român din Transilvania, Blaga a reușit să surprindă sensul istoric al luptei pentru libertate și neatârnare, făcând din citadela Munților Apuseni un adevărat stat românesc, condus de un lider providențial care întruchipa așteptarea de secole a poporului împilat. Tocmai de aceea i s-a acordat și sensul mitologic al trimisului de dincolo de timp. Acest rol justițiar eroul nostru l-a înțeles mai bine ca alții, intuind sosirea sorocului mult așteptat. Luând în propriile mâini destinul istoric al neamului său, Avram Iancu a făcut istorie și a înscris momentul acesta în răbojul eternității. În vecia Munților Apuseni, numele său a rămas scrijelit cu litere majuscule. (MIRCEA POPA)

La intersectia dintre fascinatie si exasperare, criticii l-au tratat pe Hamlet cu pasiunea si uneori cu vehementa de care el însusi da dovada în piesa. Pentru romantici, Hamlet este un suflet delicat, poet al fiintei chemat spre o actiune pe care nu poate sa o împlineasca (Goethe), geniu contemplativ, print al filozofilor (Schlegel, Hazlitt, Hugo), un Prometeu al ezitarii si al interiorizarii (Hugo) – simtiti crescendo-ul. Ideea unui „geniu intelectual“, purtata în secolul XX de marele critic al tragediei shakespeariene A. C. Bradley, rasuna pana la Harold Bloom, care vorbeste despre „geniul constiintei occidentale“. Adrian Papahagi

Cu o postfaţă de Daniela Şilindean

„Piesele reunite în această antologie se doresc a fi un act de reîmprospătare a memoriei, o încercare de a radiografia această formă sofisticată de utopie care a fost comunismul: oroarea travestită în costum umanist. Iată de ce strigătul meu esenţial în piesa Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal este «Stalin nu e mort!». Pentru că, în orice moment, noi profeţi, noi «mari» iluminaţi pot să reînceapă oriunde experimentul «celei mai bune lumi posibile» pe spatele a milioane de oameni...” (Matei Vişniec)

„Născuți între 1972 și 1989 (majoritatea însă, în deceniul nouă al secolului XX), tinerii autori sunt exponenții dramaturgiei poloneze de azi, intens jucați în teatre, o bună parte dintre ei premiați la concursurile naționale de dramaturgie sau cu prestigiosul premiu cultural polonez Paszport Polityki, acordat de săptămânalul Polityka pentru relevanța socială și culturală a textelor lor.

După valul autorilor dramatici din generația precedentă, o parte din ei traduși în română (dar jucați rar pe scenele noastre), cei din acest volum continuă drumul deschis de predecesorii lor, impun practica dra­maturgului la scenă și explorează tehnicile documentare de scriere a textelor de scenă.

Toate textele selectate în volum sunt scrise în ultimul deceniu, sunt relevante pentru chestionarea traumelor și aspectelor incomode din societatea poloneză de azi, pe care artiștii și le asumă și le dezbat în variate forme performative [...]” - Oana Cristea Grigorescu

„Când luminile se sting într-o sală, orice fel de sală, ceva miraculos se întâmplă – indiferent de tot ce stă să înceapă pe scenă, dincolo de valoarea spectacolului și de talentul actorilor, mai presus de aplauzele, meritate sau nu, de la sfârșit. Momentul, în sine, are o vibrație unică. Nu doar că lumea, cu stridențele și nebunia ei, e lăsată în urmă, dar omul obișnuit devine martorul unei taine. E un act de prefacere, poate chiar și fără voie, o trecere de la realitate la metafizică, de la profan la sacru. E un dar, pe care unii îl ignoră, dar pe care alții îl savurează ca pe un afrodiziac, știind că se poate repeta mereu, fără să fie vreodată la fel. Acel moment este plăcerea teatrului. Și prima lecție în arta de a fi spectator.“

Octavian Saiu

Cuprins:

Spectatorul ideal și arta tăcerii

Spectatorul (in)discret și aplauzele publicului

Spectatorul narcisist și râsul ca eroare

Spectatorul sentimental și naivitatea afectivității

Spectatorul „crrritic“ și răzbunarea dorințelor nesatisfăcute

Spectatorul copil și șansa creativității

Spectatorul talentat și plăcerea teatrului

Spectatorul artist și artistul spectator

Poetica spectatorului și arta de a privi „ca la teatru“

Lucia Verona (n. 4 martie 1949, Arad) este o prozatoare și autoare contemporană de opere dramatice. Absolventă a Conservatorului de muzică din București în 1972, a debutat în literatură în 1974. A lucrat în presa scrisă, a fost realizator la Televiziunea Română, iar din 2005 scrie despre cărți la revista „Săptămâna Financiară”.

Poet, dramaturg, romancier, jurnalist, Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi, în judeţul Suceava.

A debutat cu poezie în 1972 în revista Luceafărul, pe cînd era elev. Mai tîrziu, stabilit la Bucureşti unde a făcut studii de filosofie şi istorie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de luni condus de criticul Nicolae Manolescu. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

 A debutat în volum în 1980, la Editura Albatros, cu o culegere de poeme intitulată La noapte va ninge.

Matei Vişniec este autorul mai multor volume de poezie, a şase romane, a unei culegeri de nuvele şi a peste 50 de piese de teatru.

În 1987, cînd căderea comunismului părea imposibilă, Matei Vişniec a cerut azil politic în Franţa. Între 1990 şi 2022 a lucrat ca jurnalist la Paris la Radio France Internationale. Piesele sale scrise în franceză au apărut la editurile Lansman, Actes-Sud Papiers, Non Lieu, L’œil du Prince, Espace d’un Instant. Matei Vişniec este considerat unul dintre cei mai importanţi autori de teatru francofoni.

Numeroase premii i-au răsplătit activitatea, începînd cu Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România în 1984 pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai. El a mai obţinut Premiul Academiei române, precum şi premiul pentru întreaga activitate, în 2015, a Uniunii Teatrale din România (UNITER).

În Franţa i-a fost decernat de mai multe ori Premiul presei la Festivalul internaţional de teatru de la Avignon, Premiul european acordat de Societarea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (SACD), precum şi Premiul de literatură europeană Jean Monnet (în 2016) pentru romanul Negustorul de începuturi de roman.

Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi şi s-au aflat pe afiş în numeroase ţări. Unele dintre ele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Élysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatrul Naţional din Sofia, Teatro Stabile din Torino, Teatrul Amalia din Salonic…

La Suceava a fost creat în 2016 un teatru muncipal care poartă numele lui Matei Vişniec.

Poet, dramaturg, romancier, jurnalist, Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi, în judeţul Suceava.

A debutat cu poezie în 1972 în revista Luceafărul, pe cînd era elev. Mai tîrziu, stabilit la Bucureşti unde a făcut studii de filosofie şi istorie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de luni condus de criticul Nicolae Manolescu. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

 A debutat în volum în 1980, la Editura Albatros, cu o culegere de poeme intitulată La noapte va ninge.

Matei Vişniec este autorul mai multor volume de poezie, a şase romane, a unei culegeri de nuvele şi a peste 50 de piese de teatru.

În 1987, cînd căderea comunismului părea imposibilă, Matei Vişniec a cerut azil politic în Franţa. Între 1990 şi 2022 a lucrat ca jurnalist la Paris la Radio France Internationale. Piesele sale scrise în franceză au apărut la editurile Lansman, Actes-Sud Papiers, Non Lieu, L’œil du Prince, Espace d’un Instant. Matei Vişniec este considerat unul dintre cei mai importanţi autori de teatru francofoni.

Numeroase premii i-au răsplătit activitatea, începînd cu Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România în 1984 pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai. El a mai obţinut Premiul Academiei române, precum şi premiul pentru întreaga activitate, în 2015, a Uniunii Teatrale din România (UNITER).

În Franţa i-a fost decernat de mai multe ori Premiul presei la Festivalul internaţional de teatru de la Avignon, Premiul european acordat de Societarea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (SACD), precum şi Premiul de literatură europeană Jean Monnet (în 2016) pentru romanul Negustorul de începuturi de roman.

Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi şi s-au aflat pe afiş în numeroase ţări. Unele dintre ele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Élysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatrul Naţional din Sofia, Teatro Stabile din Torino, Teatrul Amalia din Salonic…

La Suceava a fost creat în 2016 un teatru muncipal care poartă numele lui Matei Vişniec.

Poet, dramaturg, romancier, jurnalist, Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi, în judeţul Suceava.

A debutat cu poezie în 1972 în revista Luceafărul, pe cînd era elev. Mai tîrziu, stabilit la Bucureşti unde a făcut studii de filosofie şi istorie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de luni condus de criticul Nicolae Manolescu. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

 A debutat în volum în 1980, la Editura Albatros, cu o culegere de poeme intitulată La noapte va ninge.

Matei Vişniec este autorul mai multor volume de poezie, a şase romane, a unei culegeri de nuvele şi a peste 50 de piese de teatru.

În 1987, cînd căderea comunismului părea imposibilă, Matei Vişniec a cerut azil politic în Franţa. Între 1990 şi 2022 a lucrat ca jurnalist la Paris la Radio France Internationale. Piesele sale scrise în franceză au apărut la editurile Lansman, Actes-Sud Papiers, Non Lieu, L’œil du Prince, Espace d’un Instant. Matei Vişniec este considerat unul dintre cei mai importanţi autori de teatru francofoni.

Numeroase premii i-au răsplătit activitatea, începînd cu Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România în 1984 pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai. El a mai obţinut Premiul Academiei române, precum şi premiul pentru întreaga activitate, în 2015, a Uniunii Teatrale din România (UNITER).

În Franţa i-a fost decernat de mai multe ori Premiul presei la Festivalul internaţional de teatru de la Avignon, Premiul european acordat de Societarea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (SACD), precum şi Premiul de literatură europeană Jean Monnet (în 2016) pentru romanul Negustorul de începuturi de roman.

Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi şi s-au aflat pe afiş în numeroase ţări. Unele dintre ele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Élysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatrul Naţional din Sofia, Teatro Stabile din Torino, Teatrul Amalia din Salonic…

La Suceava a fost creat în 2016 un teatru muncipal care poartă numele lui Matei Vişniec.

Poet, dramaturg, romancier, jurnalist, Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi, în judeţul Suceava.

A debutat cu poezie în 1972 în revista Luceafărul, pe cînd era elev. Mai tîrziu, stabilit la Bucureşti unde a făcut studii de filosofie şi istorie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de luni condus de criticul Nicolae Manolescu. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul.

 A debutat în volum în 1980, la Editura Albatros, cu o culegere de poeme intitulată La noapte va ninge.

Matei Vişniec este autorul mai multor volume de poezie, a şase romane, a unei culegeri de nuvele şi a peste 50 de piese de teatru.

În 1987, cînd căderea comunismului părea imposibilă, Matei Vişniec a cerut azil politic în Franţa. Între 1990 şi 2022 a lucrat ca jurnalist la Paris la Radio France Internationale. Piesele sale scrise în franceză au apărut la editurile Lansman, Actes-Sud Papiers, Non Lieu, L’œil du Prince, Espace d’un Instant. Matei Vişniec este considerat unul dintre cei mai importanţi autori de teatru francofoni.

Numeroase premii i-au răsplătit activitatea, începînd cu Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România în 1984 pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai. El a mai obţinut Premiul Academiei române, precum şi premiul pentru întreaga activitate, în 2015, a Uniunii Teatrale din România (UNITER).

În Franţa i-a fost decernat de mai multe ori Premiul presei la Festivalul internaţional de teatru de la Avignon, Premiul european acordat de Societarea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (SACD), precum şi Premiul de literatură europeană Jean Monnet (în 2016) pentru romanul Negustorul de începuturi de roman.

Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi şi s-au aflat pe afiş în numeroase ţări. Unele dintre ele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Élysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatrul Naţional din Sofia, Teatro Stabile din Torino, Teatrul Amalia din Salonic…

La Suceava a fost creat în 2016 un teatru muncipal care poartă numele lui Matei Vişniec.

Scrise între 1935 şi 1949, cele cinci piese de teatru cuprinse în acest volum sunt încadrate în ciclul absurdului din opera lui Albert Camus („Caligula”, „Neînţelegerea”) şi în ciclul revoltei („Cei drepţi”, „Starea de asediu”, „Revoltă în Asturias”). În vreme ce „Caligula” explorează tema alienării omului în faţa absurdului vieţii, crima pusă în scenă în „Neînţelegerea” oferă ocazia unei reflecţii asupra nedreptăţii. „Starea de asediu” este o alegorie politică în care personajele îşi descoperă limitele demnităţii şi curajului, iar „Cei drepţi”, piesă despre atentatul din 1905 asupra Marelui Duce Serghei Aleksandrovici al Rusiei, pune în discuţie ideea că scopul scuză mijloacele. „Revoltă în Asturias”, o creaţie colectivă, a fost interzisă, la vremea ei, în Alger.

„De ce fac teatru? Ei bine, m-am întrebat adesea. Singura explicaţie pe care am găsit-o ar putea să vi se pară descurajant de banală: pur şi simplu, pentru că scena de teatru este unul dintre locurile din lume care mă fac fericit. Teatrul îmi oferă comunitatea de care am nevoie, constrângerile materiale şi limitările de care orice om şi orice suflet au nevoie. În singurătate, artistul este stăpân, dar este stăpân asupra neantului. În teatru, el nu poate fi stăpân. Ceea ce vrea el să facă depinde de alţii. Regizorul are nevoie de actor, care are nevoie de cel dintâi. Această dependenţă reciprocă, atunci când este acceptată cu modestia şi buna dispoziţie adecvate, creează solidaritatea meseriei şi camaraderia de zi cu zi. Aici, suntem toţi legaţi unii de alţii, dar nici unul nu încetează să fie liber, într-o anumită măsură: nu este aceasta o formulă bună pentru societatea viitorului?” (Albert Camus)

Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând

Drama statică Marinarul, scrisă de Fernando Pessoa în 1913, care dă titlul acestei antologii, este prima sa capodoperă și unul dintre cele mai provocatoare texte ale marii literaturi din secolul XX. Teatrul static al lui Pessoa atinge teme fundamentale, precum misterul, realitatea ocultă, visarea, marele Dincolo; scrisă exclusiv în proză, dramaturgia pessoană aspiră către un minimalism a cărui intenție e sublimarea limbajului poetic, iar personajele sale aparțin unei lumi în care magia semnelor și a simbolurilor face parte din cotidian.

Marinarul este singurul text dramatic publicat de Pessoa în timpul vieții, în revista Orpheu, în 1915. Pe lângă acesta, volumul de față, al șaptelea din seria de autor coordonată de Dinu Flămând la Editura Humanitas Fiction, mai cuprinde alte douăsprezece drame statice, alături de câteva scenarii de film – de puțină vreme publicate și în Portugalia –, prin care Fernando Pessoa provoacă vitala noastră „neliniștire“ existențială în creații ce oscilează de la dramă interioară la poem filozofic sau la înscenarea unor situații enigmatice.

„Suntem în fața unui teatru în teatru, într-o succesiune de planuri diferit articulate, în care propriile personaje își pierd semnificația: totul se concentrează în limbaj, și în limbaj totul este insuficient, de vreme ce viața nu poate fi reprezentată.“ — FILIPA DE FREITAS, PATRICIO FERRARI

„În toate aceste texte, scenografiile extazului sunt mai degrabă niște arte poetice, și nicidecum rostirea oraculară a vreunui mag modern care să‑și grupeze adepții la altarul vreunei secte. E vorba de o superbă victorie a metaforei, ca o lumină ce curge «șiroind pe obrajii lui Dumnezeu», nu de transmiterea ezoterică a cine știe cărui mister ocult rezervat doar câtorva aleși. Iar dacă există vreun ales privilegiat în acest caz, de bună seamă că el este Poetul!“ — DINU FLĂMÂND

Zece definiţii subiective ale teatrului

1. Teatrul est un om care vine în faţa altui om şi îi spune: sunt oglinda ta, sunt umbra ta, sunt pleoapa ta, sunt amiaza ta, sunt tu.

2. Teatrul este o încăpere mare fără ferestre unde oamenii devin ferestre.

3. Teatrul este atunci când cineva te invită să intri în propriul său creier, în propria sa inimă şi în propria sa fiinţă, iar tu o faci ezitant, dar descoperi că eşti primit acolo cu mare bucurie şi cu braţele deschise întrucât ai darul de a vindeca, cât de cât, măcar puţin, durerile lumii.

4. Teatrul este o numărătoare inversă esenţială pentru umanitate, făcută de cineva care a uitat ordinea cifrelor.

5. Teatrul este Beckett care se uită la o piesă de Cehov care se uită la o piesă de Shakespeare care se uită la o piesă de Euripide care îl recită pe Homer care se uită la cer cu ochii săi orbi.

6. Teatrul est un depozit de scaune din interiorul căruia se aud uneori ţipete, urlete, muzică. Nimeni nu ştie ce se întâmplă acolo, oamenii fac uneori coadă în faţa clădirii, trag cu urechea, dar nimeni nu are curajul să intre înăuntru. Este adevărat că unii dintre cei care au intrat nu mai ies niciodată.

7. Dar, de fapt, ce este teatrul? Îl întreabă brusc sufleorul pe actorul care tocmai işi debitează monologul cel mai important din piesă. Perturbat, marele actor işi uită rolul, se înfurie, se duce la cuşca sufleorului, îl înşfacă de guler şi încearcă să-I tragă afară, dar nu reuşeşte întrucât sufleorul se zbate teribil şi strigă după ajutor. În tot acest timp spectatorii râd în hohote, regizorul face atac de cord, iar o doamnă din primul rând se indrăgosteşte de sufleor.

8. Teatrul este o cortină făcută din pleoape.

9. Teatrul este un fier de călcat făcut din aburi pentru a călca nişte cămăşi făcute din ceaţă.

10. Ce este teatrul nu ştiu, dar ştiu precis ce nu este. Nu este un tren care ajunge la timp, nu este o maşină de calculat, nu este o săptămână formată din şapte zile, nu este o mână care are cinci degete şi nu este un iluzionist căruia îi reuşesc numerele.

(MATEI VISNIEC)

Zece definiţii subiective ale teatrului

1. Teatrul începe să aibă sens atunci când cineva te leagă la ochi, dar legătura cu care te leagă are ochi.

2. Teatrul este o plută din scânduri pe care se dezlănţuie o pasiune în timp ce nu departe fluviul se transformă într-o cascadă.

3. Teatrul este un loc în care mai multe cuvinte işi dau întâlnire cu mai multe urechi, mai multe imagini îşi dau întâlnire cu mai mulţi ochi şi mai multe semne de întrebare işi dau întâlnire cu mai multe inimi. Totul merge apoi anapoda, cuvintele își intră în ochi ca nişte păsări, imaginile îţi rămân în inimă ca nişte cheaguri de sânge, iar semnele de întrebare îți sfâşie timpanele. În mod ciudat, niciodată nimeni nu numără cadavrele care rămân după aceea în sala de spectacol.

 4. Absolut nimeni nu ştie ce este teatrul, altfel oamenii n-ar mai avea nevoie de acest mister, fiecare spectacol de teatru este, de fapt, o nouă definiţie a teatrului.

 5. Nu îndrăznesc să vă spun ce este teatrul întrucât risc ca nişte nebuni să vină, să facă exact opusul a ceea ce cred eu că este teatrul, şi, de fapt, ceea ce vor face ei să fie tot teatru.

 6. Nu întâmplător inima teatrului este actorul, cuvânt care începe cu litera a, prima literă din alfabet.

 7. În cursul întregii sale vieţi, omul aşteaptă veşti (dacă se poate, veşti bune), mesaje importante, informaţii de natură să-I facă fericit, să nu regrete moartea, să simtă că trecerea sa prin lume are un sens. Uneori însă veştile nu vin, mesagerii întârzie, şi atunci omul pleacă el în întâmpinarea lor, adică merge la teatru.

 8. Cred că teatrul este, de fapt, un spectacol de clovni care ne induc în eroare, renunţă la nasul cel roşu, nu se mai machiază, nu se mai îmbracă în culori ţipătoare, nu se mai împing, vorbesc normal... Ca să ne păcălească, bineînţeles, dar noi nu suntem proşti.

 9. Teatrul este o formă incăpăţânată şi naivă de speranţă. Ori de câte ori vezi Romeo si Julietta, speri că poate, de data asta, povestea se va sfârşi cu bine. Ori de câte ori vezi Trei surori, speri că poate, de data asta, Olga, Maşa şi Irina îşi vor realiza totuşi visul şi vor pleca la Moscova. Ori de câte ori vezi Asteptându-I pe Godot, speri că poate, de data asta, Godot va veni la întâlnirea cu Estragon şi Vladimir. Dar, de fapt, toate personajele strigă după ajutor în faţa ta şi tu crezi că poţi face ceva pentru ele. În orice caz, te simţi important întrucât ele îţi cer ajutorul şi ţi se confesează, deşi tu nu le poţi ajuta cu nimic. Când spectacolul se termină şi te întorci acasă, unele personaje te insoţesc până în faţa uşii. lar câteva dorm chiar cu tine în pat. Când îți dai seama că nu poţi scăpa de ele, începi să te întrebi tu însuți ceva mai des dacă propriile tale visuri secrete, mai ales cele de tinereţe, s-au realizat.

10. Teatrul este o pereche de mănuşi uitate pe un fotoliu într-o sală de spectacol. Oamenii au plecat. Luminile s-au stins. Teatrul s-a închis. Abia atunci perechea de mănuşi se simte in siguranţă şi incepe să aplaude. (Matei Vișniec)

Nona Rapotan este profesor de științe sociale de peste 20 de ani; a lucrat cu elevi de gimnaziu, dar s a implicat și în formarea adulților. A fost președintele Filialei Galați a Organizației neguvernamentale Salvați Copiii România, la care se adaugă mulți alți ani de voluntariat în diverse organizații. A făcut parte din diverse jurii ale concursurilor naționale din domeniul științelor sociale și a conceput materiale didactice, cursuri de formare, ghiduri de specialitate pentru profesori sau pentru elevi. Din 2015 scrie pentru ,,bookhub.ro’’, site pe care îl și coordonează din 2016. A publicat sute de cronici literare, muzicale și de spectacole și a realizat zeci de interviuri cu scriitori străini și români. Din 2020 face parte din echipa redacțională a revistei Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”, ,,Axis Libri’’, din Galați, iar din 2021 colaborează cu ,,Suplimentul de Cultură’’ – ,,Ziarul de Iași’’.

„S-a spus ca sunt un scriitor al absurdului; exista pe lume cuvinte care trec din gura in gura, e si asta un cuvant la moda, care se va demoda. Oricum, el e de pe-acum suficient de vag pentru a nu mai insemna nimic si pentru a defini totul. Daca nu voi fi uitat, peste catva timp, va exista un alt cuvant care va trece din gura in gura, un alt cuvant primit de-a gata, care ne va defini, pe mine si pe altii, fara sa ne defineasca. De fapt, existenta lumii mi se pare nu absurda, ci de necrezut, insa inlauntrul existentei si al lumii se poate vedea limpede, pot fi descoperite legi si stabilite reguli «rezonabile». Neintelesul nu apare decat atunci cand te intorci la izvoarele existentei, cand te asezi pe margine si o privesti in intregul ei.“ (Eugène Ionesco)

Mario Vargas Llosa s-a născut la Arequipa, în Peru, în 1936. Între 1953 și 1958 a studiat Literele și Dreptul la Universidad Nacional Mayor de San Marcos din Lima, iar în 1959 și-a obținut doctoratul în Litere și Filozofie la Universidad Complutense din Madrid. A trăit o vreme la Paris, apoi la Londra și la Barcelona.

 

După o primă piesă de teatru scrisă în 1952 (La huida del Inca), pusă în scenă, dar nepublicată, și un volum de povestiri apărut în 1959 (Los jefes), recunoașterea i-a venit în 1959, odată cu Premiul „Leopoldo Alas“. Cariera sa de scriitor a câștigat cu adevărat în notorietate în momentul publicării romanului La ciudad y los perros, care i-a adus Premiul „Biblioteca Breve“ în 1962 și care a fost repede tradus în peste treizeci de limbi. În 1966 a fost publicat cel de al doilea roman al său, La casa verde, distins deopotrivă cu Premiul Criticii Spaniole în 1966 și cu Premiul Internațional „Rómulo Gallegos“ în 1967.

A urmat o operă vastă, acoperind genuri diverse, de la roman și povestire până la eseu, memorii și critică literară, încununată cu recunoașterea internațională și distincții prestigioase.

 

Considerat de presa internațională un spirit renascentist al vremurilor moderne, Vargas Llosa s-a angajat intens și în viața politică și socială din țara sa, iar în 1990 a candidat la președinția Republicii Peru, dar a pierdut în ultimul tur, în fața contracandidatului Alberto Fujimori.

În anul 2010, lui Mario Vargas Llosa i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

Cărțile de neuitat ale copilăriei, capodoperele literaturii din toate timpurile reprezintă repere obligatorii în formarea gustului pentru lectură și în educația cititorilor mai mici și mai mari.

Cu ajutorul colecției Lecturi școlare, elevii vor avea la îndemână creațiile cele mai cunoscute și mai îndrăgite ale scriitorilor clasici și moderni din literatura română și universală, reprezentând bibliografia obligatorie pentru pregătirea de nota 10 la limba și literatura română.

Capodoperele nu ne cer neapărat să le iubim, dar ne cer cu siguranță să le citim. Vă recomandăm seria editurii noastre 100 DE ANI DE CARTE ROMÂNEASCĂ. Lectură plăcută, dragi cititori!

NICOLAE MANOLESCU

 

Reluându-și subiectele, personajele, luminându-le o fațetă sau alta, la ani sau zeci de ani distanță, Caragiale își dezvăluie concepția artistică: un subiect se rescrie, se citează, se dezvoltă „văzând și făcând“, in progress.

DAN GULEA

 

Lumea lui Caragiale [...] nu există și nu funcționează doar în hotarele propriei interiorități, oricât de ample i-am concede acesteia limitele imanenței. O depășește uneori, migrând către spații extranee și intrând în ecuații literare insolite. Schimbările sunt neașteptate și, nu o dată, spectaculoase.

GELU NEGREA

Profesor la Şcoala de Artă Dramatică a prietenului său Charles Dullin în 1942-1943, Sartre extrage din teatrul clasic grec şi din Estetica lui Hegel propria concepţie despre un teatru auster, moral, mitic, aducând cu un ritual. Propune, aşadar, un teatru ce transpune într-o ambianță mitică marile probleme ale epocii contemporane, care vizează culpabilitatea individuală sau colectivă și la care ne îngăduie să reflectăm, în timp ce împrejurări deosebite şi situaţii critice forţează personajele la o alegere vitală, adesea în spații claustrale – închisori, camere închise, orașe asediate, infern. Acestui conţinut moral, dar nu şi moralizator, i se potrivesc o acţiune scurtă şi violentă, o montare austeră, o exprimare limpede, tensionată, sobră, păstrând ceva din pompa antică şi transformând reprezentaţia într-o adevărată ceremonie.

Secolul 21 - George Banu contemporanul nostru

Ediție îngrijită, prefață, tabel cronologic și notă asupra ediției de Mircea Popa

Victor Papilian s-a făcut cunoscut ca romancier, nuvelist, dramaturg, om de teatru, conducător de publicații literare, animator al vieții artistice clujene în calitate de director al Teatrului Național, al Operei Române și al Societății Scriitorilor Români din Ardeal și Banat. A fost un spirit prodigios, autor insațiabil, de la care ne-a rămas o bogată colecție de scrieri inedite, dintre care încercăm să dăm la lumină doar o mică parte din nuvelistică, publicistică (conferințe) și dramaturgie. Sperăm că în curând va veni vremea și pentru celelalte. (Mircea Popa)