„După ce toate scrierile mele au fost interzise, printre cetăţenii cărora le eram cunoscut ca scriitor au început să se audă voci care-mi dădeau unul şi acelaşi sfat:
Să scriu «o piesă comunistă» ([…]) şi, în afară de asta, să mă adresez Guvernului U.R.S.S. cu o scrisoare de pocăinţă care să conţină renunţarea la opiniile mele anterioare, exprimate în textele literare, şi asigurarea că de acum voi munci ca un scriitor-poputcik, devotat ideii comunismului.
Scopul: să mă salvez de hăituială, sărăcie, şi, în final, de pieirea iminentă.
Acest sfat nu l-am ascultat. Mă îndoiesc că aş fi izbutit să apar în faţa Guvernului U.R.S.S. într-o lumină favorabilă alcătuind o scrisoare mincinoasă, care ar fi însemnat un salt politic murdar şi totodată naiv. Iar încercări de a scrie o piesă comunistă n-am făcut, ştiind bine că o astfel de piesă nu mi-ar fi ieşit.
Dorinţa fermă de a-mi curma chinurile ca scriitor mă determină să mă adresez Guvernului U.R.S.S. cu o scrisoare sinceră.” (Mihail Bulgakov, scrisoare din 28 martie 1930, adresată Guvernului U.R.S.S. şi lui Stalin)
* * *
Obsesia pentru Stalin se menţine în continuarea investigaţiei referitoare la relaţia artist-suveran politic din celelalte două piese despre Molière şi Puşkin, urmate de tribulaţiile pe această temă din romanul Maestrul şi Margareta. Bulgakov realizează că revoluţia este întotdeauna şi teatru, prin urmare, a scrie despre Stalin însemna să arăţi ceea ce nu fusese niciodată dezvăluit, secretul care se ascunde dincolo de persona „zeului atotputernic”, în orizontul îndepărtat al adolescenţei, tăinuit, ascuns cu grijă, apoi mitizat după confiscarea de către dictator a memoriei colective. Greşeala lui Bulgakov a constat în faptul de a căuta documente, altele decât cele oficiale, despre perioada adolescenţei dictatorului, care, fireşte, au fost ascunse în negura misterului de care acesta şi-a înconjurat, de altfel, întreaga viaţă şi activitate în cadrul partidului. Stăpânul misteriosului „Ordin al Purtătorilor de Săbii” nu dorea ca scriitorul să stea de vorbă cu martorii oculari ai evenimentelor de la Batum, ci prefera să-i facă să dispară pe Koba şi Soso, de descoperirea cărora se ferea deplin. Acolo, în trecutul acela se aflau lucruri pe care, mai târziu, când devenise zeul tutelar, Stalin nu le dorea să fie ştiute, pentru că acestea constituiau vulnerabilităţile sale, ceea ce se afla dincolo de statuia omului de oţel. (Nicolae Bosbiciu)
* * *
Faptul că – la apogeul Marii Terori staliniste – Mihail Bulgakov nu moare de foame sau nu e împușcat și el în gulag se datorează ciudatei simpatii pe care Stalin o arată față de acest oponent recunoscut al regimului sovietic. În schimb, scriitorului, nu i se publică nimic, după cum spectacolele cu piesele sale sunt interzise pe loc. I se permite doar să supraviețuiască. Cât încă? Nu întâmplător, în dramatizarea pe care el o face romanului lui Cervantes, Cavalerul Albei Luni (sub a cărui vizieră apare brusc Stalin) îl amenință pe Don Quijote (adică pe Bulgakov) că răbdarea i-a ajuns la capăt și că îi cere să se recunoască învins. Or, tocmai acestui învins avertizat, Teatrul de Artă din Moscova îi comandă o piesă ce urma să fie jucată în decembrie 1939, celebrându-l pe dictatorul sexagenar. Cântărind posibilele riscuri și avantaje, Bulgakov scrie Batum, dramă despre tinerețea revoluționară a lui „Soso” (adică „plăpândul”, cum își alintă maică-sa fiul, pe care îl visa viitor episcop!). Piesa e acceptată și de teatrul moscovit, și de cenzură, încep preparativele montării ei. Dar de la Kremlin cade, ca un trăsnet, verdictul: Stalin nu e de acord ca piesa să ajungă pe scenă. Dovadă, probabil, că Soso – fost elev de școală parohială și copil de cor bisericesc, fost seminarist, căruia, în clandestinitatea lui revoluționară, i se spusese și „Preotul” – intuise că în replicile echivoc-religioase din ultimele două tablouri ale piesei se ascunde ceva necurat. Or, întotdeauna, la Bulgakov, ambiguitatea mistică a limbajului și a imaginii semnalează prezența „demonului blestemat” în lume.
Alcătuind și un amplu dosar documentar-analitic, poetul Nicolae Bosbiciu a avut curajul să traducă piesa aceasta atât de controversată până azi, întregind, în exegeza românească, fizionomia uman-vulnerabilă a marelui scriitor rus. (Ion Vartic)