Publicistică & Critică & Istorie literară

Ca om, poetul respiră exuberanţă în faţa lumii exterioare, fiind format în spaţiul liber al naturii. Prin cultură, el se instalează cu voluptate în mit, intuind vârste şi realităţi preexistente, sau transpunând în viziuni mitice prezentul. Truverul e însă mai personal, mai reliefat decât reflexivul, drept care lirismul său apare dominator, preponderent faţă de tentaţia ideilor, în toate cazurile, chiar în momentele depresive, peste confesiunile lui Horia Zilieru se arcuiesc raze de soare. Încă o dată se dovedeşte că în poezia românească spiritul solar şi tentaţia spre sublimare a tragicului au prioritate. La fiecare poet, spaţiul spiritual al copilăriei, acel spaţiu fermecat al cuibului, îşi imprimă culoarea, vibraţiile, luminile asupra întregii creaţii.
Constantin CIOPRAGA

Eugen Simion s-a născut la 25 mai 1933 în Chiojdeanca, (Prahova). A studiat la Liceul „I.L. Caragiale” din Ploieşti şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Tudor Vianu, Alexandru Rosetti şi Iorgu Iordan. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Şerban Cioculescu (1969). Colaborează între 1956-1962 în „Colectivul Eminescu”al Academiei Române condus de Perpessicius. În 1963-1964 devine asistent universitar, apoi conferenţiar, iar din 1990 – profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Debutează în presa literară în 1960 şi face cronică literară decenii de-a rândul la Gazeta literară şi România literară. Între 1970-1973 este lector la Universitatea Paris IV, Sorbona. În 1991 este ales membru al Academiei Române. În 1994 devine vicepreşedintele, iar din 1998 până în 2006 este Preşedintele Academiei Române. În 1999 devine Director-fondator al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Aici deschide colecţia „Opere fundamentale” din clasicii literaturii române, iar între 2002-2009 scoate în 38 de volume manuscrisele lui Eminescu în facsimil. Ca director al Institutului „G. Călinescu”, coordonează Dicţionarul General al literaturii române (I-VII). Este numit Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară şi străinătate. Este membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Franţa), al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Danemarca, al Academiei din Atena, al Academiei de Ştiinţe şi Litere din Serbia. A publicat peste 30 de volume de critică şi istorie literară.

Eugen Simion s-a născut la 25 mai 1933 în Chiojdeanca, (Prahova). A studiat la Liceul „I.L. Caragiale” din Ploieşti şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Tudor Vianu, Alexandru Rosetti şi Iorgu Iordan. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Şerban Cioculescu (1969). Colaborează între 1956-1962 în „Colectivul Eminescu”al Academiei Române condus de Perpessicius. În 1963-1964 devine asistent universitar, apoi conferenţiar, iar din 1990 – profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Debutează în presa literară în 1960 şi face cronică literară decenii de-a rândul la Gazeta literară şi România literară. Între 1970-1973 este lector la Universitatea Paris IV, Sorbona. În 1991 este ales membru al Academiei Române. În 1994 devine vicepreşedintele, iar din 1998 până în 2006 este Preşedintele Academiei Române. În 1999 devine Director-fondator al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Aici deschide colecţia „Opere fundamentale” din clasicii literaturii române, iar între 2002-2009 scoate în 38 de volume manuscrisele lui Eminescu în facsimil. Ca director al Institutului „G. Călinescu”, coordonează Dicţionarul General al literaturii române (I-VII). Este numit Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară şi străinătate. Este membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Franţa), al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Danemarca, al Academiei din Atena, al Academiei de Ştiinţe şi Litere din Serbia. A publicat peste 30 de volume de critică şi istorie literară.

Eugen Simion s-a născut la 25 mai 1933 în Chiojdeanca, (Prahova). A studiat la Liceul „I.L. Caragiale” din Ploieşti şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Tudor Vianu, Alexandru Rosetti şi Iorgu Iordan. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Şerban Cioculescu (1969). Colaborează între 1956-1962 în „Colectivul Eminescu”al Academiei Române condus de Perpessicius. În 1963-1964 devine asistent universitar, apoi conferenţiar, iar din 1990 – profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Debutează în presa literară în 1960 şi face cronică literară decenii de-a rândul la Gazeta literară şi România literară. Între 1970-1973 este lector la Universitatea Paris IV, Sorbona. În 1991 este ales membru al Academiei Române. În 1994 devine vicepreşedintele, iar din 1998 până în 2006 este Preşedintele Academiei Române. În 1999 devine Director-fondator al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Aici deschide colecţia „Opere fundamentale” din clasicii literaturii române, iar între 2002-2009 scoate în 38 de volume manuscrisele lui Eminescu în facsimil. Ca director al Institutului „G. Călinescu”, coordonează Dicţionarul General al literaturii române (I-VII). Este numit Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară şi străinătate. Este membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Franţa), al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Danemarca, al Academiei din Atena, al Academiei de Ştiinţe şi Litere din Serbia. A publicat peste 30 de volume de critică şi istorie literară.

ANDREEA RĂSUCEANU este scriitoare și critic literar. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1998–2002), secția română-engleză. În anul 2009 a devenit doctor în filologie cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii (UB). Între 2010 și 2013 a beneficiat de o bursă postdoctorală POSDRU, incluzând un stagiu de șase luni la Universitatea Sorbonne – Paris 3, finalizată cu lucrarea Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară. A predat cursuri de presă culturală românească, cultură și civilizație română, limbă și literatură engleză. A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste literare precum: Viaţa Românească, România literară, Observator cultural, Revista 22, Bucureştiul cultural, Idei în dialog, Dilema veche, Convorbiri literare etc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Prima ei carte, Cele două Mântulese, a apărut la Editura Vremea, în anul 2009. A fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima. În 2013 a apărut, la Editura Humanitas, cartea Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, care a fost nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România și la premiile revistei Observator cultural. A primit premiul Tânărul critic al anului 2013, în cadrul Galei tinerilor scriitori. În 2016 a publicat, la Editura Humanitas, Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, carte nominalizată la premiile revistei Observator cultural. Este coautor al volumelor Bucureștiul meu (Humanitas, 2016), Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (Polirom, 2014), Bookătăria de texte și imagini 2 (Pandora-M, 2016), Ferestre din București și poveștile lor (Editura Peter Pan, 2015), Orașul. Antologie de proză (Gestalt Books, 2016), Tot înainte! Amintiri din copilărie (Curtea Veche, 2016). În anul 2016 a lansat o emisiune difuzată de TVR 2, Povești citadine. Din vara lui 2017 coordonează seria de literatură contemporană a editurii Humanitas.

CORINA CIOCÂRLIE este critic literar, doctor în ştiinţe filologice. Trăieşte în Luxemburg din 1991. Predă româna la Curtea Europeană de Justiţie, teoria şi practica editării la Universitatea din Bucureşti, teatru şi literatură comparată la Universităţile din Metz şi Luxemburg. Dirijează colecţia „Afinităţi“ a Editurii Phi din Luxemburg. Redactor-şef al suplimentului literar Livres-Bücher Tageblatt. Volume în română: Pragmatica personajului (1992, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Fals tratat de disperare(1995), Femei în faţa oglinzii (1998), În căutarea centrului pierdut (2010, Premiul Observator cultural), Un ţărm prea îndepărtat (2013). Volume în franceză: Un miroir aux alouettes (1999), Laissez­passer: Topographie littéraire d’une Europe des frontières (2004), Il n’y a pas de dîner gratuit (2011, Lëtzebuerger Bicherpräis, trad. rom. 2012), Prendre le large(2014).

De fiecare dată când am vizitat un loc străin, indiferent dacă am stat două săptămâni sau două zile, în cadrul celebrelor city-break-uri, am observat, am notat, am scris articole pe care le-am publicat în principal în paginile revistei pe care o îndrăgesc cel mai mult, alături de care mă regăsesc de un deceniu și jumătate (Revista 22), dar și pentru diverse alte site-uri, unele de turism, altele promovând lectura și filmele. De fiecare dată când plec în vacanță îmi iau un carnet în care mâzgălesc la cald observațiile, informațiile, traseele, obiectivele turistice pe care trebuie să le bifăm.

Codruț Constantinescu

Henri Troyat (1911-2007), scriitor francez de origine rusă, este autorul a numeroase romane de succes (cum ar fi Destine, Familia Eygletière, Paingul, Sfîrșit de vacanță), nuvele, piese de teatru, biografii (Dostoievski, Pușkin, Tolstoi, Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic, Baudelaire, Balzac etc.). A fost distins cu mai multe premii literare, ‘ntre care și prestigiosul Premiu Goncourt (1938). În 1959 a fost ales membru al Academiei Franceze. De același autor, la Editura Polirom a apărut romanul Sfîrșit de vacanță (1999).

Originalitatea acestui studiu constă în interpretarea strălucită a alegoriei animaliere a lui Cantemir, bazată pe o vastă documentare si pe o metodologie riguroasă. Imaginarul simbolic zoomorf studiat este de două ori important pentru istoria culturală: odată pentru referintele multiple la semnificaţiile pe care acest univers le-a cunoscut din Antichitate, până în Evul Mediu și Renaștere; a doua oară, pentru comparaţiile pe care autorul le propune cu realităţile simbolice, scriptice si iconografice din cultura română. Lucrarea lui Bogdan Crețu se recomandă ca una dintre cele mai bune contribuții la studiul operei lui Dimitrie Cantemir, din perspectiva largă, generoasă a istoriei literare şi a celei culturale. Această carte, care marchează un eveniment  în bibliografia cantemiriană, merită o apreciere unanimă şi o difuzare amplă printre specialiști si alte categorii de cititori. (Stefan Lemny )

Articolele ce alcătuiesc volumul de față au fost scrise între anii 1950 și 1986 și publicate în „Îndreptar”, „Bună Vestire”, „Unirea Almanac”, „Calea noastră” și „Perspective”. Le-am structurat în patru capitole. Tema cel mai des abordată este „cangrena emigrației noastre: neunirea”, însoțită de avertismentul că „promovând suspiciuni, acuze, denunțuri, supușii statului se fac, ei între ei, și mai supuși. Într-un astfel de climat crește sistemul totalitar”.

Pr. dr. Ioan-Irineu Fărcaș

În rătăciri periodice, ne dovedim incapabili să măsurăm echilibrat statura marilor noștri scriitori. Pe Eminescu îl urcăm atât de sus, încât nu ni se poate reproşa că nu-l mai auzim, pe Caragiale ni-l asumăm necondiţionat, căci astfel nu mai trebuie să facem nimic pentru a-i contrazice diagnosticul... E, în fond, o chestiune de scară. Se pare, o spun din nou, că avem o problemă cu aproximarea dimensiunii umane a figurilor memorabile din cultură şi istorie.

[...]

În 1989, eram bibliograf la Biblioteca Județeană Cluj (încă nu se numea „Octavian Goga”). Cu un an înainte, Editura Dacia îmi ceruse (prin Vasile Rebreanu) o carte despre Eminescu, Creangă și Veronica Micle pe care s-o lansăm de Centenar. Așa a apărut volumul Un veac de nemurire. Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă. Lucrul febril la carte a fost dublat de participarea mea directă la proiectul fotocopierii Caietelor. Tot atunci s-a ivit și numele pentru lectura clasicilor: începutul continuu.
Întrebarea uimit-obtuză „ce se mai poate spune nou despre clasici?” este descurajată an de an de zeci de pagini care, dacă nu prin noutate absolută se susţin, rezistă, oricum, ca tentative de adăugat o nuanță inedită corpusului interpretativ. Lectura este aventură a cunoaşterii într-un grad mai înalt când ea se întâmplă pe un drum bătătorit. Şi cea mai măruntă descoperire e o sărbătoare.
Lectura clasicilor este o probă a labirintului, o expediţie complicată de re-cunoaştere. Pășești în rumoarea vocilor anterioare. Cauţi, îmbogăţit, un interstiţiu. Îţi însuşeşti cadenţa. Vrând, nevrând, calci şi pe urme străine – care sunt sau pot deveni ale tale într-o altă organizare a paşilor.
Interstițiile mele se numesc – uneori cu termeni chiar de mine inventați – romantitate, muritudine, androginizare a perspectivei poetice, obsesie noomorfică, trionticitate.
Cartea de acum reia, cu revizuiri și adăugiri, fragmente din tot ce am scris despre Eminescu de-a lungul celor trei decenii și recompune o schiță de portret. (IRINA PETRAȘ)

RĂZVAN VONCU (n. 1969), critic şi istoric literar, este conferențiar universitar doctor la Departamentul de Studii Literare al Facultăţii de Litere, din cadrul Universităţii din Bucureşti. Predă istoria literaturii române şi balcanologie. Este autorul a 16 cărţi, dintre care menţionăm Secvenţe literare contemporane (2001, ed. a II‑a – 2010), Orizonturi medievale (2003), Despre Preda (2003), Eseuri critice (2006), Fragmente de noapte (2008), Un deceniu de literatură română (2009), Zece studii literare (2010), Labirintul mărturisirii (2012), O istorie literară a vinului în România (2013), Poeți români de azi, I (2015, ediția a II‑a – 2019), Arhitectura memoriei. Studii de istorie literară clasică şi contemporană (2016). A colaborat, din 1989 și până în prezent, la majoritatea revistelor literare de prestigiu din țară: Luceafărul, Viața românească, Tribuna, Apostrof, Contemporanul, Cultura, Caiete critice, Literatorul, Poesis. În prezent, este redactor‑șef al revistei România literară. A primit mai multe premii literare și jurnalistice, între care Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru critică și istorie literară pe anul 2016, Premiul „Titu Maiorescu” pentru critică literară al Academiei Române (2003) și Premiul Filialei București – Critică, istorie literară și eseu a Uniunii Scriitorilor (2014). A fost tradus în franceză, engleză, italiană, sârbă și macedoneană.

ION POP (n. 1 iulie 1941, Mireşu Mare, jud. Maramureş). A fost profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1964-2007). A condus, ca redactor-şef şi director, revista studenţească de cultură Echinox (1969-1983). A lucrat ca asistent asociat la Universitatea Sorbonne Nouvelle-Paris 3 (1973-1976), iar între anii 1990-1993 a activat ca director al Centrului Cultural Român din capitala Franţei. La 26 noiembrie 2015 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anii 1973, 1979, 1985, 2001. Premiul Academiei Române (1985). Premiul Naţional al Uniunii Scriitorilor din România (2012). Poezie: Propuneri pentru o fântână (1966); Biata mea cuminţenie (1969); Gramatică târzie (1977); Soarele şi uitarea (1985); Amânarea generală (1990); Descoperirea ochiului (2002); Elegii în ofensivă (2003); Litere şi albine (2010); În faţa mării (2011); Casa scărilor (2015); Poeme: 1966-2011 (2015); Lista de aşteptare (2019). Critică şi istorie literară: Avangardismul poetic românesc (1969); Poezia unei generaţii (1973); Nichita Stănescu. Spaţiul şi măştile peziei (1980; 2011); Lucian Blaga. Universul liric (1981); Lecturi fragmentare (1983); Jocul poeziei (1985); Avangarda în literatura română (1990; 2017); A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei (1993); Gellu Naum. Poezia contra literaturii (2001); Viaţă şi texte (2001); Lucian Blaga în 10 poeme (2004); Introducere în avangarda literară românească (2007); „Echinox”. Vocile poeziei (2008); Din avangardă spre ariergardă (2010); Scara din bibliotecă (2013); Poezia românească neomodernistă (2018); Cărţi la alegere. Poeţi şi poezie (2020). Publicistică: Ore franceze (I: 1979, II: 2002), Interviuri. Între biografie şi bibliografie (2011), Dezordinea de zi (2012). Traduceri: (volume) din Georges Poulet, Jean Starobinski, Gérard Genette, Tzvetan Todorov, Eugène Ionesco, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Paul Ricoeur, Benjamin Fondane, Paul Morand. A coordonat Dicţionarul analitic de opere literare româneşti (4 vol. 1998-2003, ediţie definitivă 2007). A realizat o antologie a avangardei literare româneşti, La réhabilitation du rêve, Paris-Bucureşti, 2006, şi antologia Avangarda românească, în colecţia de „Opere fundamentale” a Academiei Române, Bucureşti, 2015. A coordonat revista Caietele avangardei, editată de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti. A prefaţat şi îngrijit numeroase ediţii din poeţii avangardişti români şi de poezie românească actuală.

* * *

MIRCEA ZACIU (27 august 1928, Oradea – 21 martie 2000, Cluj-Napoca) este un important critic şi istoric literar român. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Victor Babeş” din Cluj (1952) şi doctor în Litere (1967), a fost decan al aceleiaşi facultăţi între 1962 şi 1966. În perioada 1967-1970 a fost şeful Catedrei de literatură română contemporană şi teoria literaturii, lector la Universităţile din Köln, Bonn si Aachen, unde a predat limba şi literatura română. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1956), din al cărui Consiliu de Conducere a făcut parte timp de trei legislaturi, membru în Comitetul Director al Uniunii între anii 1990 şi 1995, a devenit membru de onoare al Academiei Române (1997). Din 1972 până în 1985, a coordonat colecţia „Restituiri” a Editurii Dacia. A debutat în ziarul Ecoul, cu un medalion despre Duiliu Zamfirescu (1944), şi cu proză în revista Flacăra (1948). Scenariul Amiaza unei revoluţii reprezintă debutul editorial (1954). Volume: Ion Agârbiceanu (1964; 1972); Nuvela românească (1965); Masca geniului (1967); Glose (1970); Colaje (1972); Ordinea şi aventura (1973); Bivuac (1974); Lecturi şi zile (1975); Teritorii (1976); Alte lecturi şi alte zile, (1978); Lancea lui Ahile (1980); Cu cărţile pe masă (1981); Viaticum (1983; 1998); Jurnal, I-IV (1993-1998); Clasici şi contemporani (1994); Ca o imensă scenă, Transilvania... (1996; 2018); Scrisori nimănui (1996); Departe, aproape (1998); Jucătorul de rezervă (2000); Mircea Zaciu, Ion Brad, Dialog epistolar, îngr. şi pref. Maria Cordoneanu (2003); Mircea Zaciu, Octavian Şchiau, Corespondenţă (1956-2000), o carte gândită şi alcătuită de Ilie Rad (2015); Interviuri (2007). În colaborare: Cu bilet circular. O antologie posibilă a schiţei româneşti, pref. edit., Cluj-Napoca (1974); Scriitori români. Mic dicţionar (1978); Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu (1982); Liviu Rebreanu după un veac (1985); Dicţionarul scriitorilor români, I-IV (1995-2002); Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (2000).

Eugen Simion s-a născut la 25 mai 1933 în Chiojdeanca (Prahova). A studiat la Liceul „I.L. Caragiale” din Ploieşti şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Tudor Vianu, Alexandru Rosetti şi Iorgu Iordan. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Şerban Cioculescu (1969). Colaborează între 1956-1962 în „Colectivul Eminescu”al Academiei Române, condus de Perpessicius. În 1963-1964 devine asistent universitar, apoi conferenţiar, iar din 1990 – profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Debutează în presa literară în 1960 şi face cronică literară decenii de-a rândul la Gazeta literară şi România literară. Între 1970-1973 este lector la Universitatea Paris IV, Sorbona. În 1991 este ales membru al Academiei Române. În 1994 devine vicepreşedintele, iar din 1998 până în 2006 este Preşedintele Academiei Române. În 1999 devine Director-fondator al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Aici deschide colecţia „Opere fundamentale” din clasicii literaturii române, iar între 2002-2009 scoate în 38 de volume manuscrisele lui Eminescu în facsimil. Ca director al Institutului „G. Călinescu”, coordonează Dicţionarul General al Literaturii Române (I-VII). Este numit Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară şi străinătate. Este membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Franţa), al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Danemarca, al Academiei din Atena, al Academiei de Ştiinţe şi Litere din Serbia. A publicat peste 30 de volume de critică şi istorie literară.

Eugen Simion s-a născut la 25 mai 1933 în Chiojdeanca (Prahova). A studiat la Liceul „I.L. Caragiale” din Ploieşti şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Tudor Vianu, Alexandru Rosetti şi Iorgu Iordan. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Şerban Cioculescu (1969). Colaborează între 1956-1962 în „Colectivul Eminescu”al Academiei Române, condus de Perpessicius. În 1963-1964 devine asistent universitar, apoi conferenţiar, iar din 1990 – profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Debutează în presa literară în 1960 şi face cronică literară decenii de-a rândul la Gazeta literară şi România literară. Între 1970-1973 este lector la Universitatea Paris IV, Sorbona. În 1991 este ales membru al Academiei Române. În 1994 devine vicepreşedintele, iar din 1998 până în 2006 este Preşedintele Academiei Române. În 1999 devine Director-fondator al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Aici deschide colecţia „Opere fundamentale” din clasicii literaturii române, iar între 2002-2009 scoate în 38 de volume manuscrisele lui Eminescu în facsimil. Ca director al Institutului „G. Călinescu”, coordonează Dicţionarul General al Literaturii Române (I-VII). Este numit Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară şi străinătate. Este membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Franţa), al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Danemarca, al Academiei din Atena, al Academiei de Ştiinţe şi Litere din Serbia. A publicat peste 30 de volume de critică şi istorie literară.

Eugen Simion s-a născut la 25 mai 1933 în Chiojdeanca (Prahova). A studiat la Liceul „I.L. Caragiale” din Ploieşti şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Tudor Vianu, Alexandru Rosetti şi Iorgu Iordan. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Şerban Cioculescu (1969). Colaborează între 1956-1962 în „Colectivul Eminescu”al Academiei Române, condus de Perpessicius. În 1963-1964 devine asistent universitar, apoi conferenţiar, iar din 1990 – profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Debutează în presa literară în 1960 şi face cronică literară decenii de-a rândul la Gazeta literară şi România literară. Între 1970-1973 este lector la Universitatea Paris IV, Sorbona. În 1991 este ales membru al Academiei Române. În 1994 devine vicepreşedintele, iar din 1998 până în 2006 este Preşedintele Academiei Române. În 1999 devine Director-fondator al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Aici deschide colecţia „Opere fundamentale” din clasicii literaturii române, iar între 2002-2009 scoate în 38 de volume manuscrisele lui Eminescu în facsimil. Ca director al Institutului „G. Călinescu”, coordonează Dicţionarul General al Literaturii Române (I-VII). Este numit Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară şi străinătate. Este membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Franţa), al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Danemarca, al Academiei din Atena, al Academiei de Ştiinţe şi Litere din Serbia. A publicat peste 30 de volume de critică şi istorie literară.

Eugen Simion s-a născut la 25 mai 1933 în Chiojdeanca (Prahova). A studiat la Liceul „I.L. Caragiale” din Ploieşti şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Tudor Vianu, Alexandru Rosetti şi Iorgu Iordan. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Şerban Cioculescu (1969). Colaborează între 1956-1962 în „Colectivul Eminescu”al Academiei Române, condus de Perpessicius. În 1963-1964 devine asistent universitar, apoi conferenţiar, iar din 1990 – profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Debutează în presa literară în 1960 şi face cronică literară decenii de-a rândul la Gazeta literară şi România literară. Între 1970-1973 este lector la Universitatea Paris IV, Sorbona. În 1991 este ales membru al Academiei Române. În 1994 devine vicepreşedintele, iar din 1998 până în 2006 este Preşedintele Academiei Române. În 1999 devine Director-fondator al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Aici deschide colecţia „Opere fundamentale” din clasicii literaturii române, iar între 2002-2009 scoate în 38 de volume manuscrisele lui Eminescu în facsimil. Ca director al Institutului „G. Călinescu”, coordonează Dicţionarul General al Literaturii Române (I-VII). Este numit Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară şi străinătate. Este membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Franţa), al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Danemarca, al Academiei din Atena, al Academiei de Ştiinţe şi Litere din Serbia. A publicat peste 30 de volume de critică şi istorie literară.

Claudiu T. Arieșan este un clasicist cu preocupări moderne, în prezent Conf. univ. dr. la Colectivul de Filologie Clasică din cadrul Universității de Vest Timișoara. A publicat: Hermeneutica umorului simpatetic. Repere pentru o comicologie românească (1999), Între surâs și rugăciune. Modele culturale din comicologia clasică și patristică (2004), Geneza comicului în cultura română (2010) – toate distinse cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Ca filolog clasic, a scris despre Cetatea literară a Romei. Întemeietorii (2005), a tradus din Lactantius, (Despre morțile persecutorilor și Despre pasărea Phoenix), Ieronim (Epistole) și Arnobius (Contra neamurilor păgâne), a publicat peste 50 de studii de specia­litate și 120 de articole culturale, editând 17 volume în colecțiile de studii clasice și patristice “Logos” și “Cum Patribus”. Membru al Uniunii Scriitorilor și al Societății de Studii Clasice din România, al “Asociației Interna­ționale de Studii Patristice” cu sediul la Paris și al “North American Patristics Society” este Redactor – șef al “Analelor Universității de Vest. Seria Științe Filologice”. A colaborat, între 2002–2004, ca referent științific principal, la ediția electronică integrală din Thesaurus Linguae Latinae. CD ROM realizată sub egida Academiei Germane și apărută în mai multe ediții la K.G. Saur, Thomson Learning Company. Ca om de televiziune, a realizat peste 250 de emisiuni cultural-religioase sub genericele “Spiritul vremii” și “Dialog spiritual” la TVR Timișoara, respectiv “Spirit și credință” și “Axios” pentru postul național TVR 3 cu înce­pere din 2008, colaborând constant, prin recenzii de carte sau cronici de film, și cu postul de Radio Trinitas al Patriarhiei Române.

„Toată Divina Comedie dovedeşte că religiozitatea lui Dante n-a fost niciodată abandonare, extaz, beţie contemplativă, ca la mistici, ci o cucerire intelectuală şi raţională, cu toate consecinţele pe care o asemenea poziţie le presupune în sfera speculativă; şi, totodată, ea n-a sufocat la el, ca la asceţi, ci dimpotrivă a întărit simţul valorilor vieţii păminteşti şi, în consecinţă, al datoriei şi al responsabilităţii, individuale şi colective, de aplicat pe cont propriu şi în societate.” (S.A. Chimenz)

„Omul medieval vede simboluri peste tot. Pentru el existenţa nu e făcută din elemente, energii şi legi, ci din forme. Formele se exprimă pe ele inseşi, dar mai ales indică altceva, mai înalt, şi pînă la urmă însăşi înălţimea, pe Dumnezeu şi lucrurile eterne. De aceea orice formă devine un simbol şi îndreaptă privirile spre ceea ce o depăşeşte. S-ar putea spune, mai precis, că ea provine din ceva superior, situat dincolo.” (Romano Guardini)

„Divina Comedie este un poem didactic enciclopedic, în care ne este prezentată la un loc întreaga ordine universală fizico-cronologică, etică şi istorico-politică; ea este apoi o operă de artă care imită realitatea, în care sînt reprezentate toate domeniile imaginabile ale trecutului şi prezentului, măreţia sublimă şi josnicia vrednică de dispreţ, istoria şi legenda, tragicul şi comicul, omul şi peisajul; ea este, în sfirşit, istoria devenirii şi mîntuirii unui singur om, a lui Dante, şi ca atare o figurare a ceea ce s-ar putea numi istoria mîntuirii omenirii în genere.” (Erich Auerbach)

Prin Bucuriile și capcanele lecturii, autorul romanului Clepsidra (EuroPress, 2010) și al savuroaselor povestiri din Partida de canasta (Polirom, 2005) și O adevărată familie (Adenium, 2013) ne invită, de astă dată, la o incursiune în lumea vastă și pasionantă a cărților. Cititorul este ghidat să descopere frumuseți, idei, concepte, armonii, reflecții, paradoxuri, uneori mai puțin cunoscute, care fac parte din marele parcurs al culturii scrise și al istoriei lecturii. El se va intersecta în drumul său cu autori iluștri din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, surse de o inestimabilă valoare pentru toți cei care sunt interesați să adauge vieții lor și o dimensiune spirituală. Socrate, Platon, Saint-Augustin, Roland Barthes, Heinrich Mann, Michel de Montaigne, Karl Popper, Jean-Jacques Rousseau, Gustave Flaubert, Stendhal, Marcel Proust, Ferdinand de Saussure, Paul Valéry, Jorge Luis Borges, Umberto Eco, Milan Kundera, Alberto Manguel sunt doar câțiva dintre acești autori în contact cu care spiritul nostru devine mai nobil, mai subtil și mai înțelept. La sfârșitul călătoriei, cititorul va ajunge mai bogat sufletește decât era la începutul ei și, cu siguranță, mai receptiv față de cărțile frumoase și inteligente din jurul lui.

Bucuriile și capcanele lecturii este o carte atrăgătoare, scrisă cu căldură de un scriitor – cititor care iubește deopotrivă și scriitorii, și cititorii.

Studiile substanţiale pe care le-a scris despre Eminescu, acţiunea de promovare a operei şi personalităţii sale în epoca globalizării şi postmodernismului prin coordonare de ediţii, facsimilarea manuscriselor realizând visul de aur al lui Constantin Noica, repunerea în discuţie şi elucidarea unor aspecte controversate ale biografiei poetului (stabilirea cu mijloacele medicinii de azi a maladiilor de care a suferit), polemicile cu detractorii şi cu adepţii „despărţirii” de Eminescu demonstrează spiritul de completitudine care este blazonul de nobleţe al simionismului.

Eugen Simion a trecut cu exemplaritate deontologică proba de foc pe care Eminescu o prezintă, precum zicea Călinescu, pentru orice critic român.

Acad. Mihai CIMPOI

Chişinău

Ideea acestei lucrări vine pe seama unui proiect mai larg, pe care intenţionez să-l duc la bun sfârşit, Istoria literaturii române.

In plus, Nichita Stănescu este poetul pe care l-am apreciat de la început şi pentru a cărui dispariţie prematură îmi pare atât de rău întrucât sunt curios, precum şi în cazul lui Mihai Eminescu, în ce direcţie s-ar fi dus opera lui atât de originală.

Şi nici nu mi s-a părut prea bine analizat, până în prezent, la fel cum aş putea spune, între alţii, şi despre Ion Barbu sau Tudor Arghezi.

Dan IONESCU