Publicistică & Critică și Istorie literară

Prefață de Gabriel Liiceanu

„Putea simți orice și putea gândi orice. Știa tot, citise tot. În greacă, latină, engleză, franceză, italiană. Când scria despre contingență, despre libertate sau despre etic, gândea ca un profesionist, deși nu-i frecventase în mod sistematic pe filozofi. Și totuși cândva, pesemne într-o altă viață, îi citise și pe ei. Când scria despre Homer, Platon, Dante, Shakespeare sau Eminescu, despre cei mari pe care îi iubea, se muta cu toată ființa lui în universul lor. Toată viața s-a pregătit pentru întâlnirea cu ei. E foarte greu să fii în aceeași măsură știutor și scriitor. E foarte greu, când ai ajuns să te afunzi în jungla unui domeniu, să mai poți ieși din ea și să poți vorbi convenabil despre lucrurile pe care le-ai întâlnit. Rareori am văzut minți care, după ce s-au supus celor mai teribile cazne filologice, au mai putut, îngreunate de uriașa colecție de date, să-și ia zborul și să-și păstreze strălucirea expresiei. Singurele exemple care-mi vin în minte, în afară de Nietzsche, sunt Huizinga, Heinrich Zimmer, Auerbach, poate Erwin Rhode. Ca mare elenist ce era, Petru Creția a pătruns și a locuit lungă vreme în catacombele unui timp mort și ale unei limbi moarte. Câți filologi mai ies vii din această lume a umbrelor? Și câți, mai ales, le mai pot învia pentru noi?“ — GABRIEL LIICEANU

„Elaborată de Perpessicius între 1953 și 1963, apoi de continuatorii săi, între 1976 și 1994, ediția [„Operelor” lui Eminescu] este rodul a aproape o jumătate de secol de muncă. Și abia încheierea lucrărilor a fost în măsură să dea perspectiva de ansamblu asupra editării integrale a lui Eminescu și să pună în lumină nu puținele scăderi a ceea ce a făcut atât Perpessicius, cât și noi. Întreaga ediție trebuie regândită temeinic și apoi reluată. Când și de cine n-aș ști să spun. Știu însă bine ce anume rămâne de făcut și mă simt obligat să spun acest lucru pe larg, cu gândul că poate spusele mele vor sluji cuiva, cândva, chiar dacă demersul de până acum va părea arhaic și metodele se vor fi modernizat radical […].

Mărturisesc că a existat un moment în care m-am gândit să contribui cu lunga experiență acumulată la realizarea unei noi ediții critice a operei poetice a lui Eminescu. Apoi, tot așteptând, zadarnic, o dezlegare, au venit anii târzii, cu neajunsurile lor, și am renunțat. Mă simt totuși, cumva, vinovat. De aici și nevoia de a lăsa moștenire măcar acele lucruri pe care le-am înțeles și pe care consider necesar să le împărtășesc și altora. Altfel m-aș face vinovat de îngroparea talantului.“ — PETRU CREȚIA

Cine a fost cu adevărat Alex. Leo Șerban? De ce sexul ocupă un loc periferic în filmele lui Quentin Tarantino? De ce Nae Caranfil găsește dificilă ieșirea din anii ’90? Ce a atras-o la cultura trash pe Pauline Kael? Ce racorduri face proza enigmatică și queer a lui Henry James între filmele lui François Truffaut, Jacques Rivette și Claude Chabrol? Care este locul ultimului western regizat de Clint Eastwood în toate acestea? Și de ce pe generic apare un citat din George Lucas?

„Numărul celor care au refuzat să-mi răspundă la întrebări prevalează asupra celor care nu s-au temut să-şi deschidă sufletul. Printre cei care mi-au închis uşa în nas sunt şi scriitori foarte cunoscuţi în Republica Moldova. Nu-i acuz, Doamne fereşte. E libertatea fiecăruia de-a aborda sau nu un anume subiect. De asemenea, nici cartea mea nu se vrea a fi un rechizitoriu. Mai degrabă am încercat să înţeleg ce se întâmplase în acea epocă şi cum puteai să faci literatură ştiind că există această terifiantă instituţie de tortură psihică. Mai puteai oare să fii liber? Sau renunțai la scris ca să-ți păstrezi verticalitatea?” Dumitru Crudu

Lecturi, revolte, nostalgii veți găsi în această carte, adică: „reacții de bun-simț față de ofensiva prostiei și a imposturii“, proteste împotriva strâmbătăților aduse de corectitudinea politică în lumea de azi care a luat-o razna, analize lucide asupra unor fenomene ce mar­chează și reconfigurează societatea românească, occidentală ori globală, dar și un „vagabondaj livresc“ a cărui plăcere autorul, rafinat cronicar literar și scriitor, nu și-a refuzat-o. Un volum-mozaic care surprinde iureșul vieții complicate a ultimilor ani, abia trecutele spaime ale izolării pandemice și apăsătoarea atmosferă actuală pe care o generează războiul.

Când am publicat, acum aproape o jumătate de secol, întâia culegere de Teme, nu aveam o idee foarte limpede despre natura lor. Îmi convenea, în schimb, formula lor lapidară, de „efemeride“ , în stare să-mi ofere un spațiu publicistic pentru preocupări momentane, care nu aveau nici suită (mi se întâmpla, ca și astăzi, să sar de la una la alta, urmărind un capricios grafic al lecturii), nici anvergura unor studii sau cărți. Cu timpul, mi-am dat seama că mă exprimau pe mine însumi mai profund decât aș fi crezut și că, departe de a se constitui din firimiturile căzute de la masa unor festinuri critice de amploare, își aveau autonomia și specificul distinct. Abia recitindu-le am înțeles că, în esența lor, erau de fapt niște încercări de a-i provoca pe cititorii de literatură și, poate, și pe unii specialiști, să vadă cu alți ochi anumite laturi ale obiectului nostru. Intenția inconștientă din care s-au născut era mai puțin aceea de a convinge decât aceea de a incita la lectură și la gândire. Nu aveam pretenția să rezolv nimic, doream doar să provoc rezolvări.

Precizez că „provocarea“ (câtă este!) din „temele“ mele se adresează, în primul rând, celui care le scrie. De rutina mea mi-e frică, de pagina bătrâncioasă și ternă care-mi poate ieși de sub condei, de extenuarea materiei mele cenușii. Mai ales că știu că plăcerea (nu doar a lecturii) nu e eternă și că, la capătul ei, mă așteaptă, dacă voi trăi destul, lunga iarnă a răspunsurilor la întrebări pe care nu voi mai fi în stare să mi le pun.

Nicolae Manolescu

În 2015, timp de un semestru, Mario Vargas Llosa a predat la Princeton un curs de literatură și politică împreună cu profesorul Rubén Gallo. Cei doi le-au vorbit studenților despre teoria romanului și relația dintre jurnalism, politică și literatură prin intermediul a cinci cărți fundamentale ale laureatului Nobel. Conversație la Princeton consemnează acest curs în dialog și surprinde cele trei perspective complementare care coexistau în sala de curs: cea a lui Vargas Llosa, care dezvăluie procesul creativ din culisele romanelor sale; cea a lui Rubén Gallo, care analizează impactul și interpretările romanelor după publicare; și cea a studenților, ale căror reflecții și întrebări dau glas răspunsurilor a milioane de cititori ai lui Vargas Llosa.

„Literatura generează plăcere, ne face să ne desfătăm, ne demonstrează imensele posibilități ale limbajului, dar, în același timp, ne face să fim mai sceptici în fața realității. Ne îndeamnă să încercăm să trecem dincolo de aparențe pentru a vedea ce se află în spatele unui fapt social, al unui fapt politic, al unui fapt personal. Este o funcție nu doar a literaturii, ci a artei în general. Toate manifestările creative ale culturii au acest efect asupra noastră: ne fac mai puțin naivi în momentul în care observăm realitatea, în momentul în care judecăm realitatea.“ — MARIO VARGAS LLOSA

Cartea de față este fructul unui dialog colaborativ cu dadaismul, la 100 de ani de la crearea și apoi dispariţia mișcării. Dialogul se instituie atât printr-o piesă de teatru în spirit dada, scrisă în 2016 pentru scena Teatrului Național din Cluj-Napoca, dar jucată și în alte teatre din lume până în 2019 (Chișinău, București, Roma, New York), cât și prin cinci studii critice, care ne-au ajutat în procesul de realizare a textului teatral și sunt menite – aici, în volum – să-i limpezească retrospectiv implicațiile și mizele. Personajul principal cu care se vor întâlni aproape la fiecare pagină cititorii este Tristan Tzara, în măsura în care destinul său are ceva din drama eternă a Poetului, articulată de căutarea perpetuă a unui limbaj pur, nepervertit, dar și în măsura în care – într-un context tulbure, marcat de război și incertitudini – el a știut să strângă lângă sine, la Zürich și Paris, tineri artiști inovatori și radicali, ce aveau să schimbe destinul artei moderne. În piesă, am recreat câteva momente importante din viața lui Tristan Tzara și a prietenilor lui, de la nașterea mișcării dada până la autodizolvarea ei în 1923, luând ca punct de plecare un text dramatic pe care poetul însuși l-a scris, Batista de nori, ale cărui structură și compoziție le-am exploatat intertextual...

Înainte de a fi comentat, din nou şi din nou, „continentul Tolstoi” pretinde a fi cunoscut. Şi nu doar în una din părţile, oricât de impunătoare, ale reliefului său. Exploratorul trebuie să-şi ia menirea în serios, de a măsura, pas cu pas, ceea ce i se destăinuie. Cartea aceasta e un fel de cine-vérité. Operatorul se străduieşte să prindă în obiectivul său cât mai mult şi cât mai exact din obiectul pe care şi l-a propus să-l reproducă. „Obiectul” fiind însă enorm, de necuprins, cel care-i dă târcoale pentru a-l vedea şi fixa cât mai bine, va trebui să accepte – în speranţa evidenţierii esenţialului – atât selecţia, cât şi montajul. Cu alte cuvinte, operatorul îşi va asuma şi îndatoriri de regizor, reproducătorul – pe acelea de producător, alcătuitorul – pe acelea de autor. Căci orice mărturisire „par lui-même” (serie binecunoscută în lume) mai dă seama şi asupra mărturisitorului secund, asupra celui care alege, filtrează, montează, comentează personalitatea înfăţişată, viaţa şi opera ei.

Autor şi regizor de teatru, distins cu diferite premii şi titluri, Virgil Tănase trăieşte din 1977 la Paris, unde s-a stabilit când, după ce publicase acolo un roman interzis în România, i s-a cerut să părăsească ţara. Devenit scriitor francez, a publicat peste treizeci de volume, traduse pe mai multe continente. Rescrise în română, cărţile sale au apărut şi în România după 1989. A adaptat pentru scenă câteva din textele lui Dostoievski, punând el însuși în scenă Crimă și pedeapsă.

Ca teoreticiană a romanului modernist, dar și ca ilustră practicantă a literaturii experimentale de la începutul veacului al XX-lea, Virginia Woolf introduce schimbări fundamentale în relația dintre scriitor și lector. În cheie postromantică, ea își apropie publicul prin empatie, dar face un pas mai departe, îndemnându-l pe cititor să devină judecător și să-și asume o răspundere egală cu a autorului pentru evoluția ulterioară a literaturii. Virginia Woolf contează în acest sens pe reacțiile interlocutorului, stimulându-i creativitatea, incitându-l la dispute, dezvoltându-i spiritul critic. Monica Pillat

Sentimentul că experiența în sine, profund marcantă, trebuie să fie valorificată literar este greu de eludat. Ceea ce ni se înfățișează este o formulă destul de oarecare de a scrie poezie, cu mijloace minimaliste, indiferente față de orice posibilitate de șlefuire a expresiei. O anumită pudoare în a ataca subiectul frontal, o anumită grijă de a nu livra lucrurile exact așa cum sunt ar fi ocrotit elementul de taină al poeziei.

Unele dintre personajele literare pe care le descoperim în copilărie ne însoțesc toată viața, desprinzându-se din paginile cărților și devenind adevărați prieteni care ne dezvăluie lucruri neștiute despre iubire și pierdere, despre pericolele și frumusețea lumii.

Într-un stil fermecător și erudit, Alberto Manguel scrie cu multă căldură despre personajele care i-au fost alături de-a lungul timpului, printre care Robinson Crusoe, Jim din Huckleberry Finn, Scufița-Roșie, căpitanul Nemo, Iov și monstrul lui Frankenstein.

Împărtășindu-și experiențele de cititor, Manguel ne oferă prilejul de a explora propriile noastre relații cu acești „monștri“ nemuritori și de a reflecta asupra înțelepciunii pe care ne-au ajutat s-o dobândim.

Liviu Neagoe aduce o contribuție importantă la dezbaterea despre identitatea națională și europenizare la români. Autorul oferă o lectură atentă a unor autori precum Aurel C. Popovici, Virgil Bărbat, Lucian Blaga, Emil Cioran, Mihail Sebastian sau Constantin Noica, care au contribuit cu texte fundamentale la această dezbatere, mai ales în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Cum se citeste o carte a devenit un adevarat fenomen, un ghid literalmente clasic. Este cel mai bun si mai de succes ghid pentru lectura comprehensiva adresat publicului larg. Cei doi autori descriu in detaliu diferitele niveluri de lectura si cum puteti ajunge sa le stapaniti: de la citirea elementara, trecand prin rasfoirea sistematica a unei carti si prin citirea inspectionala, si pana la citirea rapida, acest ghid va va invata cum sa clasificati si sa radiografiati o carte, cum sa extrageti mesajul autorului si sa concepeti critica acestuia. Veti invata de asemenea tehnici de citire adecvate pentru parcurgerea cartilor practice si de beletristica, a volumelor de istorie, matematica, filozofie si stiinte, fie ca e vorba de cele naturale sau de cele sociale.

Scopul unui scriitor este sa impiedice civilizatia sa se autodistruga.“ ALBERT CAMUS O ampla celebrare a peste 80 de mari romancieri, poeti si dramaturgi din epoca medievala pana in zilele noastre. Cartea exploreaza, in texte concise si in imagini, povestile fascinante ale vietilor, iubirilor si operelor acestora.

Cărți care au schimbat istoria este un ghid frumos și captivant ce include peste 80 dintre cele mai celebre, rare și importante lucrări scrise vreodată, de la Manuscrisele de la Marea Moartă la Jurnalul Annei Frank. Cuprinde manuscrise anluminate din epoca medievală, volume tipărite fundamentale și unele dintre cele mai frumoase exemple de literatură ilustrată, fiecare capitol trasând atât evoluția, cât și moștenirea lăsată de cartea de referință prezentată.

Ana Blandiana - Despre sentințele ÎCCJ în cazul Ghorghe Ursu Alex Visarion - Impertinența- statutul privilegiat al imposturii Poeme indedite de Liviu Georgescu Proză de Maia Levantini Ion Godan Lefter - Viața literaturii Un eseu despre femeinism de Grete Tartler Liviu Bordaș - Din ineditele lui Eliade Ioan Scoruș - Prostia și adaptarea la rău Alina Gherasim - Stil Hanna Bota - Mens Liviu Capșa - ,,Incorporarea monstrului”

După ’89, odată cu spulberarea interdicțiilor (parțiale sau totale), într-o lume agitată și neașezată, cum era România post-ceaușistă, aportul diasporenilor (prin literatura și revuistica exilului) a provocat „un fenomen neliniștitor”. După „abuzuri de uitare” și manipularea memoriei, trecutul se rescria, iscând rocade și seisme ierarhice. Pretenția că „doar înlăuntrul granițelor RPR”, cum se pronunțase T. Vianu, se năștea literatura română, s-a văzut grabnic infirmată. Și, în replică, un alt exclusivism își făcea loc, doar cei din afară reprezentând, chipurile, literatura română, fluturând, într-o zonă „deșertificată”, „liste rele” și culpabilizări în trombă, puțin interesați de descifrarea corectă a contextelor. Necesara perspectivă unică părea suspendată. Dar, negreșit, o literatură a exilului românesc există și recuperarea ei se cuvine întreprinsă în numele efortului întregitor.

Iată‑l pe Leonid Dimov, poetul care concepe, în doctrină şi vers, noua poezie ca vis, aflat la curtea criticilor. Sau în curtea acestora. Şi ce se vede, se străvede chiar, fără cel mai mic efort de dezvăluire? Apropieri numeroase, multe nepotrivite, dar mai ales nejustificate critic şi teoretic, au fost făcute între Leonid Dimov şi alţi poeţi români şi străini. Faptul ajunge curent, s‑ar spune, oriunde în critică. Până la un punct apare tolerabil, ca orice eroare ce provine din exces. Se ştie că asocierea rămâne operaţia gândirii facile, disocierea e complicată şi apare mult mai dilematică. E drept că multe asocieri le‑a numit Dimov însuși. Încurajarea aceasta nu e însă vinovată de nesocotirea limitărilor, la care poetul a ţinut chiar mai mult.

Avem in fata un compendiu de autori si opere, mai vechi si mai noi, care laolalta se strang intr-un tot unitar, complex si frumos, literatura chineza. Dinamica si palimpsestica, cartea trece in revista texte precumpanitoare pentru construirea civilizatiei chineze asa cum o stim astazi, incepand cu cea mai timpurie antologie de poezii, „Cartea cantecelor”, si incheind cu prozatorul si eseistul modern Qian Zhongshu (1910-1998). - Paula Teodorescu

Bacovia scrie despre sine scriind, in acelasi timp, despre alienarile, spaimele, bolile, tristetile si vulnerabilitatile fiecaruia dintre noi. Reprezentindu-se, el ne esentializeaza, nu fara malitie, starile interioare declinante, le ocupa si le ia, asa-zicind, in proprietate lirica. Le bacovianizeaza, de fapt, prin limbajul sau repetitiv, dezarticulat, obsesional, basic. Arondabil tuturor curentelor poetice moderne si totusi ireductibil la acestea, poetul Plumbului si al Stantelor... nu se lasa epuizat de nici o interpretare - arta sa liminala, de o simplitate inselatoare, e o experienta insondabila ca insasi trecerea noastra prin viata.

După excelenta sinteză critică dedicată Avangardei literare maghiare din România (2009), Balázs Imre József, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, publică acum o substanţială culegere de studii şi eseuri critice scrise în ultimii ani direct în limba română. Sunt incursiuni semnificative în acelaşi spaţiu istorico-literar, maghiar şi românesc, extinse spre mişcările novatoare din spaţiul european mai larg....

Excelsior

Orice editare a unei scrieri aparținând, îndeosebi, epocii vechi a culturii române nu poate face abstracție de câteva principii elementare de critică textuală și de tehnica edițiilor. Începând cu stabilirea textului de bază și clarificarea autenticității sale, cu elucidarea paternității și a filiației textelor, a aspectelor privind datarea și localizarea lor, și încheind cu modalitatea de transcriere și de constituire a aparatului critic sunt circumscrise tot atâtea chestiuni spinoase care stau în fața filologului. Altfel spus, descifrarea subtextului, a fațetelor adiacente ale textului care va fi editat, devine, în mod imperios, necesară în acest demers. Reperele disciplinei sunt fixate, în general, în câteva manuale de lucru utile, între care lucrările lui Louis Havet (1911), Paul Maas (1927) sau Alberto Chiari (1951) sunt adevărate modele în domeniu. În spațiul românesc, Demostene Russo (1912), Liviu Onu (1973) sau Ion Gheție și Alexandru Mareș (1974, 1985) se numără printre cei care au redefinit coordonatele unei ramuri esențiale de investigare genetică a textelor, care se suprapune, în fond, cu însăși accepțiunea primară a termenului de filologie.

Proiect editorial apărut la 100 de ani de la nașterea autorului sub egida Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud Ediție îngrijită de Ioan Pintea De la o glorie literară câștigată vertiginos, s‑a ajuns la subestimarea operei coșbuciene, explicabilă și printr‑o anume urbanizare a literaturii, fără să se înțeleagă că și Coșbuc a fost un poet, în bună parte, urban, trăsătură evidențiată de Mircea Zaciu. Depășind această perioadă de criză, de uitare, autorul Nunții Zamfirei a renăscut ca pasărea Fenix și și‑a reluat locul de frunte în istoria literelor românești. În ultimele decenii, opera lui a fost reeditată în zeci de ediții și în tiraje de sute de mii de exemplare; poetul este unul din cei mai citiți mari clasici ai noștri. Coșbuc a biruit timpul.

„Elogiu cititorului este o incitare la nesupunere, ba chiar o declarație de nesupunere a cititorului. După ce am citit cartea, am avut viziunea unei mari demonstrații, a unui mare miting, la care mii de cititori poartă în mâini pancarte cu un vers de Eminescu drept revendicare: Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?. Noi, cititorii, ieșiți din anonimat, fiecare cu numele său, vrem să ni se dea spre judecare și condamnare scriitorul anonim (Marele Anonim?): cel care ne-a scris viața și istoria. Îndemnul lui Zorin Diaconescu către cititorii participanți la miting este unul socratic: Citește-te pe tine însuți! și vei găsi textul care să facă minuni. Chiar dacă finalul căutării, spune autorul, ar putea fi unul amar: Ori textul acela nu există, ori vremea minunilor a trecut.” - Ion Mureșan

„De unde vine și încotro se îndreaptă istoria literară? Dinspre istorie – ar fi un răspuns; dinspre critica literară – ar răspunde alții, cei mai mulți. Pledoaria mea nu e o noutate. Ba ar putea fi înțeleasă ca o întoarcere la originile istoriei literare, la locuri prin care a mai rătăcit și la experiențe pe care le-a mai încercat. Acest nou expansionism al istoriei literare sau dorința de diversificare au mai fost duse până în pragul declanșării unei crize de identitate. Reacția de restrângere a câmpului său de aplicație la evoluția internă a literaturii, adică la o istorie estetică, a venit firesc după aventurile anterioare, dar i-a adus alt risc, acela de îngustare a orizontului. La noi, istoria literară a fost prea multă vreme numai estetică, menținută sub obediență călinesciană, și de aceea există pornirea firească de eliberare și expansiune.

Vom ști mult mai târziu dacă s-a pierdut ceva din sufletul oamenilor sau s-a câștigat. Eu cred că deocamdată zidurile astea frumoase, hainele oamenilor, zâmbetul și glumele lor sunt în realitate un fel de fețe ale tăcerii. - Augustin Buzura

Caietele și antologiile FestLit Cluj au avut teme precum: Școala Ardeleană și începuturile modernității românești și Farmecul etimologiilor. Elogiu limbii române (2016), Literatura română – începuturi și Literatură și feminitate (2017). În 2018, am editat, de Centenarul Unirii, antologia Transilvania din cuvinte. În 2019, volumul aniversar 70 (Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor și Almanahul literar/Steaua). În anii pandemici, Istoriile literaturii române (2020) și Scriitorul și Lumea (2021). Le-am adăugat Cartea cuvintelor-madlenă, Rondul scriitorilor, Autoportrete în oglindă. Pentru ediția a 9-a: Petrecere cu stil. Literatură și gastronomie.