Publicistică & Critică & Istorie literară

Această carte e liberă. De aceea o dedic tuturor celor care se mai bucură să exploreze în voie spațiul dintre coperte, doamnelor și domnilor deopotrivă, studentelor și studenților de la Litere, cititoarelor și cititorilor care dau sens (și sensuri noi) efortului unui scriitor. Știu că asemenea oameni vor exista și în vremurile cele mai puțin propice cititului.

Cartea oferă o tipologie a personajelor feminine din literatura română, de la doamna B. a lui Negruzzi la doamna T. a lui Camil Petrescu. Combină critica și istoria literară cu istoria mentalităților, sociologia cu istoria culturală, experiența de viață cu cea de bibliotecă: în fond cam tot ce folosim când citim și judecăm literatura, fără mânie și părtinire.

Alfabetul doamnelor nu se dorește, desigur, a fi exhaustiv (oricum, nu trece de Interbelic). Fiecare dintre noi are cu siguranță unul propriu, bazat pe afinități. Acesta este al meu. Nu-l impun, îl propun. 

Cartea de față este prima parte din volumul întâi al monumentalei opere jurnalistice semnate de Mario Vargas Llosa, care reunește articolele scrise între 1963 și 2020 și reprezintă o amplă incursiune a scriitorului peruan în domeniul creației literare și artistice din secolul XX și din primele două decenii ale secolului nostru.

Structura cărții se bazează nu pe ordinea cronologică, ci pe cea tematică, și constă din două mari secțiuni: I. Arta ficțiunii: dezbateri și aproximări, și II. Cărți și scriitori. Cea dintâi pornește de la o analiză teoretică fundamentată pe multiple exemple (Literatura este foc, Literatură și exil, Literatura damnată...), iar cea de a doua înfățișează o serie bogată de portrete de scriitori din literaturile franceză, anglo-saxonă și latino-americană.

„O lecție magistrală a unui mare cititor.“ — El País

„Independența neclintită a judecății, criteriile personale, acumularea de experiențe și lecturile vaste ale lui Vargas Llosa transformă această operă într-un fel de biografie literară, un GPS vital, materie primă pentru romanele sale.“ — La Vanguardia

Pentru jurnalism așa cum îl știam odată, mileniul al treilea a însemnat alungarea treptată a veteranului din peisaj în același timp cu ascensiunea rețelelor de socializare. Nu știm unde se va ajunge, însă, în pofida declinului jurnalismului, idealurile sale vor supraviețui meseriei în sine. Acuratețea, rigoarea, obiectivitatea, relevanța, responsabilitatea civică, dreapta judecată, exprimarea îngrijită, căutarea cu obstinație a adevărului, umorul ca indispensabilă formă de inteligență în scrutarea lumii, luminițele din ochii celui care aleargă să dea o veste în exclusivitate nu au cum să se stingă.

„Articolele lui Horia Ghibuțiu sunt și serios documentate, și ludice. Și bine scrise, și critice. Și amuzante, și pe teme foarte diverse. Și etice, și lucide. Iar dacă presa noastră ar urma măcar jumătate dintre cele 50 de porunci ale jurnalismului formulate de autor, am fi toți mai deștepți.” Cristian Preda

„Horia Ghibuțiu este un colecționar de cuvinte. Într-o lume fără focus, care „zapează“ și „scrollează“ fără pauză, Horia are răbdare. Desface presa ca pe-o ceapă, foaie cu foaie, pagină după pagină, decadă cu decadă. Plângi și râzi de la linotipist la influencer. Râzi și plângi de la Poșta redacției la ChatGPT.” Dan Perjovschi

„Domnul Ghibuțiu și-a păstrat sufletul de ziarist, chiar și când ziarele au ajuns mai rare decât zilele fericite ale oamenilor pe pământ. Noblețea cu care își tratează meseria muribundă este înduioșătoare și admirabilă. E locuit de un vânt lăuntric, e mereu împins de curiozitate mai departe și mai departe în înțelegerea lumii și a poveștilor pe care continuăm să ni le spunem pentru a rămâne, totuși, oameni și acum, cu puțin înainte de începutul epocii depline a roboților.” Andrei Crăciun

În paginile acestui volum, constatăm cu stupoare cum, în discursurile acelor vremuri întunecate, se afirma oficial că operele de literatură pentru copii nu trebuie să conțină nicio urmă a ideologiei vechi capitaliste, să nu transmită nicio formă de viață a lumii putrede capitaliste pe care să trebuiască, apoi, să o extirpăm din psihicul copiilor. Și, mai ales, descoperim cum trebuia lucrat cu abilitate asupra psihicului celor tineri, începând din primii ani de grădiniță.

„Scriind această carte mi-am propus mai întâi de toate să umplu un gol și să ofer informații despre autori și opere care au căzut în uitare. Studiul literaturii pentru copii și tineret din perioada stalinistă a avut în vedere ceva mai mult decât realizarea unui inventar de autori, opere și dosare de receptare.

Dincolo de asemenea aspecte, se află elemente care alcătuiesc specificul unei epoci caracterizate de dominația brutală și exclusivă a ideologiei marxist-leniniste, devenită dogmă oficială de stat. Studiul literaturii juvenile din perioada 1948-1953 atestă și un înalt nivel de conformare la modelul sovietic, invocat în permanență și urmat cu o slugărnicie pe care azi ne e greu s-o înțelegem. Toate marile ei teme sunt de inspirație sovietică, după cum tot de la marele vecin de la Răsărit vin realismul socialist, instituțiile și formele de organizare a suprastructurii care susțin și alimentează literatura destinată cititorilor tineri.” – Cristian Iscrulescu

„Ideea pe care vrea să ne-o transmită Irene Vallejo e simplă: cărțile nu și-au spus ultimul cuvânt.“ - Le Figaro

„A fost odată o femeie singură ce trăia într-un tărâm primejdios. Mică și slabă, în fiecare noapte trebuia să înfrunte o amenințare înfricoșătoare. Însă în povești, cei mici, cei slabi, cei fragili au întotdeauna un talisman salvator. Ea cunoștea o vrajă care nu putea da greș: era capabilă să ridice în jur un zid de aer ca să se apere. Moloanele zidului invizibil erau cuvintele. Când izvora o poveste de pe buzele ei, lumea se oprea s-o asculte, cu privirea încremenită, ca în transă, uitându-și treburile, frica și mânia. Istorisirile ei erau, pentru toți, un refugiu din calea pericolului. E ușor s-o recunoști în ea pe persuasiva Șeherezada, dar și pe protagonista unei legende născute în tradiția orală franceză, „Mama poveștilor“, unde o tânără învăța arta de a spune povești ascultând murmurul vântului printre copaci…“ - Irene Vallejo

„Datorită extraordinarei sale abilități de a combina rigoarea istorică și plăcerea povestirii, Irene Vallejo a reușit să captiveze sute de mii de cititori din întreaga lume.“ - La Repubblica

„Faptele istorice sunt atât de atent împletite cu anecdote, citate literare și salturi tematice bine calculate, încât devii mai înțelept citind, fără ca măcar să-ți dai seama.“ - Information

„Irene Vallejo demonstrează că poți să fii un filolog excelent și, totodată, să scrii ca un înger.“ – ABC

Irene Vallejo (n. Zaragoza, 1979) a studiat limbi clasice și deține două doctorate, de la Universitățile din Zaragoza și din Florența. Este autoarea a două romane, două volume de eseuri și două cărți pentru copii. Infinitul într-o trestie (El infifinito en un junco, 2019; Pandora M, 2022) a devenit încă de la publicare un adevărat fenomen editorial internațional, fiind declarată cartea cea mai vândută în Spania în perioada carantinei. A fost tradusă în peste patruzeci de limbi. În 2020, Vallejo publică Amintiri din viitor (El futuro recordado), o carte de jurnalism filosofic care împletește temele prezentului cu lecțiile lumii antice. În același an, redactează un Manifest pentru lectură (Manifiesto por la lectura) la invitația Federației Sindicatelor Editorilor din Spania.

Opera si destinul creator ale lui Eugen Ionescu au suscitat, dupa 1989, interesul unor critici, romani sau straini, care au valorificat semnificatiile textelor sale in spiritul lor autentic si in relieful lor polimorf. Ne-am intrebat, si inca ne mai intrebam, in ce masura receptarea romaneasca a lui Ionesco a fost pe masura operei si a destinului acestui mare creator, in ce masura sensurile textelor sale au fost, sau nu, descifrate, dupa 1989. Din aceste intrebari s-a nascut prezenta carte dedicata posteritatii lui Eugen Ionescu.

Daca staruiesti asupra analizei, daca cercetezi, cum am avut eu pretentia sa fac in aceasta carte, articulatiile cele mai ascunse ale poeziei, ai, in final, impresia ca exista o logica si in acest ilogic aparent si ca dicteul automat nu este numai automat, ci duce, in cele din urma, spre o mare viziune, in care realul comunica cu suprarealul, adica in care, cum spunea Breton pe vremuri, realul, imaginarul, viata si moartea, trecutul si viitorul inceteaza sa mai fie percepute in mod contradictoriu. Dar Gellu Naum se intoarce, iata, la miezul doctrine suprarealiste, deci ramane consecvent cu el, si, depasind toate poncifele, toate cliseele pe care suprarealismul clasic le-a propus, reuseste sa fie un poet foarte actual, un poet care are constiinta gravitatii fundamentale a poeziei, cu dimensiunea ei metafizica si un fel de angajare mai profunda in real, si in acelasi timp are si libertatea aceasta a jocului, a ironiei si autoironiei, care ii asigura locul absolut personal si original in literatura romana si in cea mondiala. - Ion Pop

Încercăm explorarea istoriei bogate a Iranului, de la primele popoare iraniene până la crearea statului–națiune modern pe care îl cunoaștem astăzi. Istoricește, Iranul este situat pe locul în care vin și de unde pleacă drumurile dintre Asia și Europa, dintre Orient și Occident. Așa se face că oameni și mărfuri, dar și credinţe religiose și norme culturale au traversat ţara, de obicei, deși nu întotdeauna, de la est spre vest.

Acest studiu care presupune o explorare culturala, atat terminologica cat si literara este o analiza ampla a culturii si a identitatii culturale, asa cum reies din opera Reginei Maria. Lucrarea scoate la lumina o serie de aspecte fundamentale care demonstreaza rolul profund si multidimensional al culturii in formarea individului si a comunitatilor. Cultura este prezentata nu doar ca un ansamblu de obiceiuri, traditii si norme, ci si ca un element dinamic, capabil sa se transforme si sa se adapteze in functie de contextul istoric si social. Acest caracter dinamic este esential, deoarece permite culturii sa functioneze ca un instrument al identitatii si al coeziunii, capabil sa uneasca si sa ofere un sentiment de apartenenta. Prin scrierile ei, Regina Maria reuseste sa impartaseasca o intreaga cultura universala.

Lucrarea de fata trece cele mai importante creatii ale lui Dostoievski printr-o grila complexa, reunind filologia, filosofia, teologia si, pe alocuri, psihologia descriptiva. Constructul care sta la baza cartii, fenomenologia raului, reprezinta o directie de analiza inedita si plurisemantica. Autorul investigheaza cu succes temele centrale ale lui Dostoievski (libertatea, suferinta, Omul-dumnezeu vs. Dumnezeu-omul, Subterana, crima, sinuciderea, visul, labirintul, dedublarea, Insula fericita etc.) ca structuri ale experientei constiente si ca experiment subiectiv, in cadrul metodologic al fenomenologiei, aratand modul in care clasicul rus s-a raportat la interogatiile despre existenta raului in univers si in fiinta umana. - Camelia Dinu

Cuvânt-înainte la ediția în limba română de Francesco Santi Studierea Evului Mediu prin prisma literaturii pe care a produs-o poate modifica radical nedreapta percepție comună asupra acestui mileniu de istorie. „Pe umerii giganților”, potrivit unei expresii atribuite lui Bernard de Chartres, adică exploatând valorile Antichității greco-latine, autorii Evului Mediu au creat opere originale în care varietatea temelor și a perspectivelor de abordare ține pasul cu mutațiile sociopolitice ale vremii și cu preferințele diverse și schimbătoare ale unui public răspândit pe aproape tot cuprinsul Europei. Cu un canon de autori greu de definit, literatura latină medievală surprinde și fascinează în același timp prin complexitate: genurilor consacrate în Antichitatea clasică li s-au adăugat altele, iar tendinței tenace de a interpreta și a reprezenta lumea prin autoritatea primilor gânditori creștini i s-au alăturat cu timpul puncte de vedere mai raționale și mai realiste. Realizat de un colectiv de reputați medieviști, Manualul propus de Società Internazionale per lo Studio del Medio Evo Latino oferă o perspectivă sintetică și integratoare asupra producției literare medievale de limbă latină: genuri, opere, autori, curente și școli de gândire jalonează întreaga evoluție, divizată pe secole, a literaturii din epocă. Adresat în primul rând profesorilor, cercetătorilor și studenților din toate ciclurile de studiu ale disciplinelor umaniste, dar și unui public mai larg interesat de istoria patrimoniului cultural european, Manualul oferă informații fundamentale cu privire la evoluția și semnificația unei literaturi care exaltă latina atât ca limbă de creație, cât și ca vehicul de transmitere a cunoașterii.

Tabel cronologic și Portret biografic de Alina Hucai

Pe copertă: Ioan Slavici, pictură în ulei de Sever Frențiu, 1978, Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția” din Șiria

OMAGIU EDITORIAL LA 100 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN ETERNITATE A UNEI MARI PERSONALITĂȚI A TRANSILVANIEI, IOAN SLAVICI (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, jud. Arad – d. 17 august 1925, Crucea de Jos, loc. Panciu, jud. Vrancea)

APĂRUT SUB EGIDA CENTRULUI MUNICIPAL DE CULTURĂ ARAD

Lucrare dedicată de autor și editură Profesorului LIVIU MAIOR, la împlinirea venerabilei vârste de 85 de ani

IOAN BOLOVAN: „Ioan Slavici a fost un titan al literaturii române și nimeni nu îl poate detrona din locul câștigat prin muncă în Panteonul Culturii Naționale. Opțiunile dictate de crezul său moral și implicarea sa civică și politică, prin statutul de ziarist, reprezintă alegeri deliberate, motivate prin convingerea fermă că astfel slujește mai bine interesele națiunii sale, deopotrivă ale românilor din Transilvania aflați în cadrul Imperiului Austro-Ungar, cât și ale fraților din Vechiul Regat.

Articolele deloc comode ale lui Slavici la adresa unor mari politicieni ai vremii, atât înainte, cât și după încheierea Marelui Război, puteau să genereze orgolii mărunte care să-i fi determinat pe mai-marii zilei, liberali sau conservatori, să încerce să-l pedepsească pe Slavici pentru tonul lui critic. 

Atunci când a debordat din acțiunile lui loialismul prohabsburgic visceral, specific mai tuturor românilor transilvăneni până la 1918, a făcut-o cu sufletul curat, crezând că doar o orientare a României spre Austria și Germania poate salva Vechiul Regat și pe românii de aici de pericolul rusesc.

În orientarea sa filohabsburgică, Slavici nu s-a dovedit un habotnic fără discernământ. El a apreciat «binefacerile» aduse de Curtea de la Viena românilor din Transilvania după 1700, dar a fost onest și a recunoscut modul agresiv și ilegal în care Austria a obținut/a ocupat Bucovina în anul 1775, dezmembrând Moldova.

Este posibil ca lucrările sale în manuscris, confiscate în momentul arestării, să fi fost cu adevărat pierdute în timpul evacuării autorităților guvernamentale de la București la Iași, în vara lui 1916, după cum nu se poate exclude nici că acestea au fost «pierdute» cu bună știință de cineva nemulțumit de atitudinea politică și comportamentul rectiliniu al marelui scriitor.

Referitor la avatarurile prin care a trecut Ioan Slavici în anii Marelui Război mai rămân numeroase aspecte controversate care merită să fie reevaluate și cunoscute mai bine. Să fi suferit scriitorul arădean de bipolarism sau aprecierile încadrabile unui spectru larg care variază între «trădător» și patriot derivă din interpretarea unilaterală a biografiei sale? Poate că la finalul lecturii acestor pagini vom putea să-i apreciem mai detașat devotamentul față de națiune, dar și să-i acceptăm și să-i înțelegem mai bine opțiunile geopolitice, care i-au atras atâtea animozități în epocă și catalogări mult prea dure în timpul vieții, dar și ulterior.”

EUGEN SIMION: „Slavici este, în mod cert, un spirit chibzuit, omul ordinii, un legalist, [...] indiscutabil patriot, ține cu neamul său și luptă, în modul lui dârz de a fi, pentru drepturile lui... Este, politicește și moralmente, un naționalist (cu semnificația pe care o are termenul în secolul al XIX-lea), un naționalist «în marginile adevărului». Nu-i șovin, iar pe șovinii maghiari îi tratează cu asprime, dar fără prejudecăți xenofobe. Este fidel, în toate împrejurările, față de Curtea de la Viena și asta l-a pus, la sfârșitul vieții, în situația cu totul absurdă, inaccepta- bilă pentru el, luptător pentru idealul național, de a fi socotit de contemporanii săi «un trădător». Opera lui a izbăvit însă creatorul de slăbiciunile omului, într-un moment al existenței sale, cum spune un critic.”

Monumentala monografie dedicată unuia dintre cei mai mari romancieri ai lumii are avantajul de a sintetiza o bună parte din bibliografia scrisă pe marginea operei uriaşului care a semnat, între altele, capodopera Crimă şi pedeapsă. Ion Ianoşi plasează „acţiunea”, firul epic al cercetării întreprinse în contextul secolului al XIX-lea, astfel încât eroii vieţii literare de atunci se conturează pregnant, provocator de viu.

„Stilul se naște acolo, în posibilitatea de a vorbi ceea ce scrii.“ Cristian Fulaș

Opt prelegeri despre instrumentele de lucru cu textul alcătuiesc acest volum, instructiv în substanța lui. Vorbind despre marea literatură, autorul nu face totuși apologia canonului. Propunând exerciții de scriere, de construcție a narațiunii sau a personajelor, autorul nu devine un pedagog. Discursul lui nu are nimic din butaforia și artificiul manualului. Ce are, în schimb, este excelentul dozaj de luciditate cu care se deplasează, la viteze mari, în cursele literaturii.

În viziunea propusă de Matteo Nucci, trăsătura fundamentală a eroilor homerici nu e supraomenescul curaj manifestat în luptă, ci preaomenescul curaj de a da glas patimilor nemăsurate, tristeții fără margini în fața morții și durerii pricinuite de caracterul trecător al vieții – într-un cuvânt, curajul de a da frâu liber lacrimilor. Suntem astfel purtați într-o vastă călătorie prin lumea lui Homer.

„A scrie viața lui Céline înseamnă a fi obligați neîncetat să ne sprijinim pe el – cum să-i scăpăm, cum să neglijăm această parte esențială, mereu prezentă în ceea ce vede, ceea ce trăiește, ceea ce scrie, ceea ce observă, în ceea ce-l face să sufere? – dar înseamnă, la fel de bine, a transforma acest sprijin într-o forță care să-i respingă opera, să o îndepărteze pentru că evident e doar o minciună, pentru că orice operă, oricare ar fi ea, fie și cea mai frumoasă și în măsura în care e cea mai frumoasă, e doar un travaliu de transpunere, de iluzii delicate care în cazul lui Céline sunt tăiate în materia convulsivă a propriei vieți.” (Frédéric Vitoux)

O întrebare esențială pentru istoria doctrinelor politice a dominat spațiul public după căderea Cortinei de Fier din Europa și destrămarea fostei Uniuni Sovietice: poate fi comparat nazismul cu comunismul? Cartea Literatura uitată a socialismului de George Watson este o contribuție valoroasă la formularea unui răspuns corect, bazat pe studierea documentelor. Profesorul Watson nu inventează nimic. Mărturisește că, în calitatea sa de istoric literar, își permite o singură „venerație”, cea față de textul scris. Cu acribia cercetătorului de vocație el își fundamentează fiecare afirmație pe citate din scrieri publicate cu zeci de ani în urmă, dar strategic date uitării de solidara cenzură socialistocomunistă. Să demonstrezi că, la origine, socialismul a fost conservator, chiar reacționar, că național-socialismul lui Hitler se trage din Marx și Engels, inclusiv în ce privește genocidul, că Bernard Shaw și H.G. Wells susțineau purificarea 10 rasială și colonialismul, că Napoleon III credea în socialism monarhic, că social-democrații suedezi au practicat eugenia până prin anii 1950 – înseamnă să restitui adevărul din texte îngropate în uitare și să relansezi dezbaterea; pentru că, în lumina documentelor, devine clar că fascismul, comunismul și nazismul merită și trebuie să fie puse laolaltă ca vlăstare gemene ale aceluiași trunchi ideologic. Este ceea ce demonstrează profesorul George Watson, de la Colegiul Saint John al Universității din Cambridge, în cartea sa Literatura uitată a socialismului, împărtășind convingerea lui Orwell: „să vorbești de libertate nu are sens decât dacă le spui oamenilor ce nu-și doresc să audă”.

Eseul profesorului de istorie și critică literară George Watson (1927-2013) a apărut într-o primă ediție în anul 1998 la editura The Lutterworth Press. Un an mai târziu (1999) a apărut în traducerea franceză a lui Hugues de Giorgis sub titlul La littérature oubliée du socialisme – Essai sur une mémoire refoulée, cu o prefață de Jean-François Revel. În 2010, cartea a fost reeditată și autorul i-a adăugat un capitol nou: „Pactul Ribbentrop–Molotov”. Această a doua ediție a stat la baza traducerii în limba română. - Gabriela Stoica

Îi caut în acest studiu pe Mircea Ciobanu și opera sa literară, fără a despărți poetul de prozator sau invers, prin câteva teme de temelie și construcția lor artistică. Pe de o parte, constat că există întrebări care trec prin cugetul și gura câtorva dintre personaje și adeseori chiar în mai multe rânduri. Apoi, încerc să descopăr felurile în care analizează scriitorul că își reprezintă omul, în multiple variante, viața și moartea ori cum trăiește și moare. Vreau și să înțeleg cum iubesc ori nu iubesc bărbații și femeile și cum se dăruiesc erosului. Mai departe, privesc la raporturile întreținute de acești oameni cu cele două lumi de contact fizic și mental, cetatea pământească (politicul) și cetatea cerească (religiosul).

Realizarea unui dictionar de personaje literare este o intreprindere foarte grea si extrem de curajoasa, mai cu seama cand sarcina cade pe umerii unui singur autor. Cautati si veti vedea cat de rare sunt aceste dictionare! Elevii de gimnaziu si de liceu au, insa, mare nevoie de un astfel de instrument de lucru, care sa le ofere, in mod sintetic, fisele descriptive ale personajelor cu care se intalnesc in operele literare studiate la scoala. Numai un dascal cu mare experienta la catedra poate garanta succesul unui dictionar de personaje literare. Doamna profesor Mariana Badea are toate calitatile enumerate mai sus: are mare experienta didactica, este tenace, detine o deosebita putere de munca si de sinteza. Si are curajul sa plece de la Aleodor imparat pentru a ajunge (urmarind ordinea alfabetica) la Zoe Trahanache, trecand prin alte 132 de personaje. O felicit pe autoare pentru aceasta reusita editoriala, iar pe elevi ii invit sa-si procure dictionarul, fara a uita, evident, sa citeasca operele literare in totalitatea lor. - Petre Craciun, Presedintele Filialei Literatura pentru Copii si Tineret Uniunea Scriitorilor din Romania

Suzanne McConnell a predat cursuri de scriere creativă timp de 30 de ani la Hunter College și a fost editor de ficțiune la Bellevue Literary Review. Trăiește la New York împreună cu soțul ei, artistul Gary Kuehn.

Umorul negrul al lui Kurt Vonnegut, vocea sa satirică și imaginația debordantă, au cucerit America pentru prima oară cu volumul The Sirens of Titan (1959), pentru ca în 1963 să fie confirmat drept ,,un artist adevărat” prin publicarea Cat’s Cradle. Vonnegut a încetat din viață în aprilie, 2007.

,, Vonnegut nu ajunsese încă celebru când a început să predea la Atelierul de scriere din Iowa. Publicase patru romane. Lucra la Abatorul Cinci. Avea patruzeci și doi de ani. Când l-am văzut pentru prima oară (și nu știam cine este), mi s-a părut haios. Stătea în fața unei săli de curs, alături de ceilalți scriitori care urmau să ne fie profesori. Era înalt, aplecat de umeri (un bărbat cu o conformație ca de banana, după cum s-a descris el singur odată) și fuma o țigară dintr-un port-țigaret negru și lung, înclinându-și într-o parte capul pentru a expira fumul, deplin conștient de caracterul absurd și afectat al propriei imagini: cu alte cuvinte, își asumase o poză—ceea ce spunea Oscar Wilde că reprezintă prima datorie pe care o avem în viață. “ Suzanne McConnell

,,La sfârșitul anilor șaizeci, am fost studenta lui Kurt Vonnegut la Atelierul de scriere al Universității din Iowa și am rămas prieteni de atunci până la moartea sa. Am dobândit un bagaj însemnat de înțelepciune de la el ca scriitor, ca profesor și ca om. Această carte se dorește a fi povestea sfaturilor lui Vonnegut pentru toți scriitorii, profesorii, cititorii și pentru toți ceilalți.” Suzanne McConnell

,,Ce poate fi mai binevenit decât sfaturile despre scris ale lui Kurt Vonnegut minunat expuse de profesoara/scriitoare/editoarea Susanne McConnell. O carte perenă pentru scriitori, cititori, profesori și iubitori de lectură. Dacă ai simțit vreodată vraja scriitoricească marca Vonnegut, atunci cartea aaceasta este pentru tine!” Danielle Ofri, MD, autoarea cărții What Patients Say, What Doctors Hear

,,Personal, urăsc să primesc sfaturi. Doar că vă asigur că nu este o carte de genul how-to – ne vorbește abrupt despre disconfortul pe care trebuie să-l simți dacă vrei să scrii sincer și despre lunga istorie a artei ca modalitate de a face viața mai blândă cu noi. Altfel spus, ne amintește de lucrurile cu adevărat importante. Suzanne McConnell ne conduce cu elocință prin bucuria redescoperirii lui Vonnegut, într-un ghid care le va fi extrem de prețios scriitorilor care vor medita asupra scopului ficțiunii, dar și asupra metodelor acesteia. ." Joan Silber, author of Improvement, winner of the National Book Critics Circle Award

Aceste trei încercări despre Balzac, Dickens şi Dostoievski, cu toate că au fost alcătuite într-un răstimp de zece ani, nu sunt totuşi reunite în mod întâmplător într-o carte.

În intenţia mea unitară, am căutat să-i înfăţişez pe cei trei mari scriitori, pe care îi consider ca singurii romancieri ai secolului al nouăsprezecelea, ca tipuri care se întregesc unul pe altul tocmai prin contrastul dintre personalităţile lor şi care înalţă, poate, la o formă limpede noţiunea romancierului, a aceluia care dă lumii o expresie epică

Prin personajele pe care le plăsmuieşte din belşug, fiecare dintre aceşti artişti scoate atât de unitar în evidenţă o lege a vieţii, o concepţie despre viaţă, încât aceasta devine printr-însul o nouă formă a lumii. Şi a prezenta această lege lăuntrică, acestă formaţiune a caracterului în ascunsa lui unitate este principala străduinţă a cărţii mele, al cărei subtitlu ar putea fi: Psihologia romancierului.

Fiecare dintre aceşti trei romancieri are sfera sa proprie. Balzac, lumea societăţii; Dickens, lumea familiei; Dostoievski, lumea individului şi a Totului. Comparaţiile dintre aceste sfere vădesc deosebirile lor, dar autorul n-a încercat niciodată să dea alt înţeles acestor deosebiri, să facă din ele criterii de judecată în ceea ce priveşte valoarea operelor cercetate sau să accentueze elementele naţionale ale unui artist pentru a-şi arăta simpatia faţă de ele sau să le respingă. Fiecare creator mare este o unitate care conţine în sine, în propriile sale măsuri, limitele şi greutatea sa.

La aceste mari figuri ale unui francez, unui englez şi unui rus, aş fi adăugat bucuros şi portretul unui romancier german reprezentativ, al unui epic plăsmuitor al lumii, în sensul cel înalt pe care îl pretind pentru cuvântul romancier. Însă nu găsesc, nici în prezent, nici în trecut, măcar unul care să se fi ridicat la rangul acesta suprem.

Stefan Sweig

De la misterul textului, care dezvăluie ceea ce scriitorul nu vrea (sau nu are cum) să știe, până la modul în care universurile ficționale create de scriitori le prescriu acestora viața ulterioară, de la definiția mimetică a literaturii ca reprezentare a lumii până la explorarea impactului modelator pe care literatura îl are asupra lumii, tăieturile operate de Sophie Képès în cărțile citite și recitite cu nedisimulată pasiune transcend curentele, școlile, generațiile sau specificul național. Pornind dinspre textele literare înspre concluziile teoretice, Képès descoperă argumente solide care îi permit să afirme că literatura este „un joc permanent de trecere a graniței dintre realitate și ficțiune, de vag, de amestec, de subversiune – pe scurt, de impur”. Impuritatea, această trăsătură esențială a ființei umane și a ficțiunii deopotrivă, constituie așadar una dintre temele centrale ale cercetării întreprinse de scriitoarea franceză și este și trăsătura definitorie a discursului practicat în Dezapartenență. - Carmen Mușat

Autorul Capitalului considera că revoluția comunistă va izbucni în țara sau țările cele mai industrializate, unde proletariatul este mai numeros, urmărind a se extinde la nivel planetar. După cum știm a izbucnit și a fost victorioasă în una dintre țările cele mai puțin avansate industrial, în Rusia țaristă, urmată de alte astfel de mișcări în Ungaria și Bavaria, cu o perioadă de supraviețuire destul de scurtă.

„Ca medic și ca scriitor, Vasile Voiculescu a fost un om de o generozitate celestă. Un îmbrățișător. Înțelegerea celorlalți nu era conjuncturală, ci un mod de a exista și de a se manifesta în realitatea cotidiană. În privința ascendenței biologice a familiei sale, coborând cronologia cu 200 de ani, am găsit numai rădăcini românești, lucru mai rar întâlnit la artiștii din perioada interbelică, încât suntem fericiți că putem să încrustăm aici numele întemeietorilor uneia din cele mai vechi familii pârscovene: postelnicul Nicolae și Arghira Davidescu, Ion Hagiu și Stoiana Cocenescu.”

Prefață de Ion Buzași

Postfață de George Achim

Proiect editorial apărut la 60 de ani de la moartea lui Dariu Pop (n. 16 aprilie 1887, Măgura Ilvei – d. 20 martie 1965, Cluj), sub egida: Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare

Suntem prea departe de vatra țării și căldura ei nu răzbește până la noi, la copiii nimănui. Pentru aceasta, ne-am hotărât să facem o vetrișoară aici, în Țara de Sus, și să ne încălzim la focul aprins din truda noastră, fără să așteptăm ajutorul, care nu ne mai sosește. (Dariu Pop)

Bine documentată și expresiv scrisă, cu un condei de poet, care știe însă să-și tempereze entuziasmul liric, când este vorba, ca aici, de o pagină de istorie literară, monografia alcătuită de Ioan Nistor este o restituire obiectivă a unui cărturar polivalent care, cu modestie și tenacitate de ardelean, cum spunea Lucian Blaga, a realizat pe plan cultural lucruri remarcabile pentru epoca sa. (Ion Buzași)

Suntem în fața unei întâlniri fericite a două spirite creatoare: personalitatea proteică și în permanentă ebuliție a lui Dariu Pop este așezată sub lentilele critice serioase, competente, comprehensive și, cel mai adesea, temperat-empatice ale lui Ioan Nistor. Rezultatul: o monografie amplă, credibilă, necesară, scrisă cu seriozitate și talent, într-un demers științific în care cercetătorul este dublat cu folos de către scriitor. (George Achim)

Privind retrospectiv viața și activitatea lui Dariu Pop, pot fi remarcate realizări însemnate în variate domenii. A fost profesor și revizor școlar, gazetar, director de publicații, polemist remarcabil, autor dramatic, romancier, pictor, sculptor, dirijor de coruri, folclorist, compozitor, istoric etc. Și, dincolo de toate acestea, așa cum rezultă din textele care i s-au dedicat, s-a remarcat printr-un caracter puternic, vertical, atât de necesar timpului pe care l-a trăit.

Pe Dariu Pop îl revendică mai multe județe, Satu Mare, Maramureș, Sălaj, Bistrița-Năsăud și Cluj, în care a activat, dar și-a asigurat în același timp un loc în istoria culturii naționale. (Ioan Nistor)