Publicistică & Critică și Istorie literară

„Povestea Bucovinei”, dacă e să preluăm titlul însemnărilor lui Filip Țopa (manuscris recuperat în Glasul Bucovinei), este istoria unei/unor colonizări. Âinut de margine, mozaic etnic hibridat cultural, de energie poliglotă, provincia detrunchiată, trecută printr-un șir de anexări, „civilizări”, emigrări, deznaționalizări, își prelungește martirajul etnic. Schizofrenia bucovineană, cu alaiul ei de dureri, frustrări, neîmpliniri, culminând cu prigonirea limbii române și recidivele crizei identitare (prin doctrina moldovenismului, întreținând un fals binom lingvistic) nu și-a găsit încă rezolvarea, în pofida retoricii politicianiste. Cele două emisfere comunică oare, spărgând „granița indiferenței”? Sau, într-o țară dilematică, vădind moliciuni diplomatice (ca să nu supărăm vecini trufași), ne mulțumim, cum spunea Maria Toacă, bătăioasa gazetăriță de la Cernăuți, cu „moara de vorbe”?

Matei Călinescu mizează pe inteligenţă, dincolo de ideologie şi morală, îmbrăţişează un relativism pe care sunt tentat să-l calific amoral. Istoria literară i se pare în mare parte moartă sau abandonată. Tot în braţele ideologiei ori politicului. Nu contează aceste erori sau orori, ci că unii, 1–2%, le urmează cu inteligenţă. Omul, nu ideologia ori metoda contează. Feminism inteligent, corectitudine politică inteligentă, postcolonialism inteligent, marxism inteligent, nu ca disciplină, dar ca indisciplină a puţinelor individualităţi şi personalităţi! Este el tolerant, concesiv, dezinteresat? Cât de inteligent crede că a fost scrisul său românesc din comunism, imposibil de revizuit şi citit cu recunoscută „jenă”? Atunci, el nu doar a gândit şi scris, dar a trăit avatarurile marxismului dat prin leninism şi stalinism, ca şi N. Manolescu, cel care, „resentimentar” (să scot ghilimelele?) îi suspectează pe universitarii americani că se joacă doar în creier cu ideologia care a condus la utopia realizată a comunismului…

Cartea are tonul și ținuta unui manifest, argumentînd necesitatea elaborării unor proiecte de anvergură și de profunzime care să rotunjească substanțial și logic trăsăturile unui spațiu cultural-geografic definitoriu pentru conștiința de sine a românității.

Să îl redai publicului prin interpretare in intentio operis pe Ștefan Aug. Doinaș ‒ unul dintre poeții cei mai cunoscuți prin opera lor, cei mai necitiți, dar al căror nume este privit prin prisma simplificării și generalizării ‒ nu e tocmai ușor. Să îl iei pe un Doinaș, a cărui etichetă a devenit „baladescul cerchist”, un clișeu al criticii (în multe cazuri, stereotipul asociindu-l pe poet doar cu Mistrețul cu colți de argint) și să îl oferi în lumina unei astfel de interpretări: „Am încercat să-l citim pe Doinaș printr-un anti-Doinaș, care-și reprimă biograficul într-o «imagine-prezență reductibil artistică»”, după ce vei fi făcut deja proiecția orizonta­lității în bogăția profunzimii ei, nu doar a întinderii, în adân­-ci­mea ei creatoare (ca spațiu inconștient), înseamnă să pătrunzi, ca poet și interpret critic deopotrivă, cu teama de a nu strica ceva din funcționalitatea organică a operei lirice doinașiene.

Deşi istoriile literare nu-l menţionează (fiind prezentat numai în dicţionarele folcloriştilor şi ale etnologilor), Ion Pop Reteganul ocupă, între povestitorii ardeleni, un loc proeminent. Urmând modelul lui Slavici, al cărui epigon este, prin accentuatul caracter educativ al scrierilor sale, el prefigurează personaje, situaţii şi întâmplări pe care le vom întâlni, mai târziu, în proza lui Ion Agârbiceanu şi Ioan Slavici. La Ion Pop Reteganul este o admirabilă simbioză între „poveştile ardeleneşti” şi povestirile originale, prin arta povestirii şi prin excelenta cunoaştere a graiului ardelean.

Cartea "Un caz de disparitie. Anchete sociale" reprezinta o colectie de „radiografii” ale unor cazuri reale, de la sfarsitul anilor ‘60, pe care autorul a avut ocazia sa le studieze consultand dosarele Militiei sau asistand la procese, in salile de judecata.

Explorând diferitele forme de manifestare a frumosului prin arta cuvântului scris, stilistica literară reliefează evoluția limbii române în diacronie, dar și într-o relație directă, vie și armonioasă cu literatura. Elaborat la cele mai înalte standarde ale cercetării lingvistice, rodul unor îndelungate și minuțioase incursiuni în aria contribuțiilor teoretice structuraliste, „Dicționarul de stilistică” al Mihaelei Mancaș ne propune un corpus de termeni esențiali pentru analiza poetică și estetică a creațiilor literare, precum și o suită de elemente critico-retorice și naratologice, ilustrate prin decupaje revelatoare din literatura română și universală. Structurate în mod riguros, grație unui consistent aparat metodologic, noțiunile de stilistică prezentate în Dicționar oferă ample deschideri spre naratologie, compoziție textuală, versificație sau pragmatica discursului artistic. Astfel, toți cei preocupați de stilul beletristic, de la critici literari și scriitori până la profesori și studenți, au la dispoziție un valoros instrument de lucru.

"Vremea devoră și ceea ce am fost, și ceea ce am fi putut fi." Dana Dumitriu, Prințul Ghica

„Dana Dumitriu era o fire funciar lirică. Nu povestirea, epicul o pasionau, ci vibrația aerului moral și psihologic din jurul întâmplărilor, aura de pe creștetul personajelor. Moralmente, era înclinată spre sfințenie. Vitalitatea din ea o determina să nu ocolească (și să judece!) murdăriile din om. Avea o enormă capacitate de a înțelege: chiar și ce e josnic. Dacă ar fi scris ca Mariana Alcoforado, ar fi arătat aceeași îngăduință pentru călugăriță și pentru prostituată, pentru puritatea vieții din mănăstire și pentru nevoia de a evada din ea, în aventură și sexualitate.“ Nicolae Manolescu

Stephen Greenblatt cercetează figurile marilor tirani din piesele lui Shakespeare – Richard III, Macbeth, Lear, Coriolan – pentru a răspunde la o întrebare mereu actuală: cum e cu putință ca o națiune să încapă pe mâna unui despot? Cartea de față nu este numai excursul unui specialist de primă mână în opera shakespeariană, ci și, înainte de toate, o analiză strălucită a ideii de putere, dincolo de epoca în care ea se manifestă. Care sunt circumstanțele sociale, dar și resorturile psihologice care fac posibilă ascensiunea la putere a unor personaje patologice și ce urme lasă acestea pe chipul lumii în care trăim? Referințele la lumea ficțională și istorică a lui Shakespeare, precum și aluziile la tiranii prezentului zugrăvesc un tablou viu al corupției umane, la fel de actual și astăzi.

În Europa anilor ’30, moravurile, eliberate de orice constrângere, încurajează aventurile amoroase. Libertatea relaţiilor este obiectul unui adevărat cult, iar artiștii și intelectualii se numără printre cei mai înfocaţi adoratori ai ei. Trecând de la scriitori la pictori, de la filosofi la regizori și vedete de cinema, Florian Illies zugrăvește o istorie alternativă a epocii interbelice, cea a iubirilor și a legăturilor pasionale din lumea culturală, surprinse în desfășurarea lor tumultuoasă: Brecht și numeroasele femei din viaţa sa, Picasso și iubitele lui, Sartre și Simone de Beauvoir, F. Scott Fitzgerald și Zelda, Henry Miller și Anaïs Nin, Dalí și Gala, Marlene Dietrich și Josef von Sternberg… La Berlin sau la Paris, în Ticino sau pe Riviera, protagoniștii acestei istorii agitate își trăiesc poveștile de dragoste cu frenezie, uneori cu disperare, în timp ce norii războiului se adună tot mai ameninţător la orizont după Marea Criză Economică și venirea la putere a naziștilor în Germania.

Ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă

2023, ANUL MONICA LOVINESCU

Ca şi cum ar fi împlinit un testament nescris al tatălui său, Monica Lovinescu a creat în studiourile Europei Libere un adevărat cenaclu literar. Acolo se citeau scrieri care în România erau interzise, se organizau dezbateri cu autori români şi se comenta, cu pertinenţă, o creaţie literară născută în vremuri de represiune. Căci pe atunci, în ţară, cenzura nu doar mutila producţia scriitorului, ci şi distorsiona ideologic judecata criticului literar.

Cronicile literare ale Monicăi Lovinescu recompun, panoramic, „istoria recentă“ a literaturii noastre. Iar dacă în salonul de altădată al cenaclului Sburătorul, patronat de criticul E. Lovinescu, încăpeau doar puţini, în salonul deschis „pe unde scurte“ a încăput, cum ştim, o întreagă ţară.

Anatoli Vasilievici Lunacearski a fost un revoluționar marxist rus, critic de artă și ziarist, primul Comisar al Poporului pentru Instrucția Publică, responsabil de sectorul cultură și educație.Prin scrierile sale, a analizat valorile actului creator și a promovat valorificarea tradițiilor progresiste artistice cu caracter teoretic și estetic, precum și înnoirile aduse de tânăra artă sovietică.

Shakespeare este un nume atât de cunoscut, încât avem impresia că știm deja totul despre el. În realitate, în ciuda secolelor de legende, jumătăţi de adevăr și chiar minciuni sfruntate și în ciuda zecilor de mii de studii, despre omul din spatele capodoperelor pe care le-a scris nu se știe mare lucru. În căutarea acestuia, Bill Bryson ne poartă pe drumurile desfundate ale Angliei elisabetane, aducând la viaţă locurile și personajele care l-au inspirat pe Bard. Pe parcurs, ne prezintă nu doar aspectele anecdotice ale contextului istoric și ale textelor acestuia, ci și chestiuni controversate ca existenţa lui Anne Whateley, presupusa lui logodnică, sau teoriile conspiraţiei legate de paternitatea scrierilor sale. Cernând și discernând informaţii din surse extrem de variate, volumul repune în scenă lumea în care a creat William Shakespeare, unul dintre cei mai faimoși și totodată cei mai enigmatici oameni ce au trăit vreodată – și totul în stilul antrenant și savuros care este marca inconfundabilă a lui Bill Bryson.

Aceasta carte este rodul unei interpretari care isi cauta propria legitimitate teoretica, pe masura ce isi construieste argumentele; o interpretare care priveste dincolo de obiectul ei de cercetare, in timp ce si-l precizeaza. Am intentionat sa scriu nu numai, sau nu in primul rand, un studiu monografic asupra operei lui Eugene Ionesco. Ci mai degraba ideea a fost sa construiesc o naratiune de interpretare in care sa pun in act, "cu metoda", o strategie interpretativa functionala, la o adica, nu numai pentru textele ionesciene. Preocuparea (aproape obsesia) de a interpreta cu metoda poate parea cu atat mai paradoxala cu cat obiectele interpretarii sunt de asta data texte dramatice etichetate indeobste de critica si de public drept "absurde". Insa idiosincraziile, patetismul, combinate cu parodia de sine si cu puseurile melodramatice ale unor personaje cum sunt Berenger, Jean, Amedeu si, in fine, acelea ale lui Ionesco insusi, expuse pe-ndelete in jurnale, in memorii, in interviuri, nu sunt propriu-zis absurde. - Laura Pavel

De ce (mai) scriu?

Ideea acestei cărți s-a născut cumva firesc, la sugestia unor prieteni, în vreme ce lucram la corecturile și redactarea finală ale celui de-al treilea volum din Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. În formule diferite, ei remarcaseră faptul că, în cazul fiecărei etape investigate în proiectul trilogiei, ultimul capitol se apleca asupra felului în care cronicile de întâmpinare și sintezele tematice restituie peste decenii nu doar informații asupra felului în care arăta spectacolul, ori asupra intențiilor de semnificație ale realizatorilor lui, ci și asupra atmosferei, modului în care spectacolul a fost receptat și asupra manierei în care el se înscria pe harta națională și internațională a mișcării teatrale din epocă. Unora, aceste capitole le-au stârnit atât de tare interesul încât m-au îndemnat, nu o dată, să pornesc o cercetare de sine stătătoare, menită să recupereze, pe cât se poate, câteva „spectacole din cuvinte”, care s-ar putea astfel întoarce către cititorii de azi, fie ei oameni de teatru, universitari, studenți sau simpli iubitori de teatru din toate generațiile. Studiile reunite în acest volum se doresc mai mult decât microantologii ale unor cronici dramatice de întâmpinare: fără pretenții de exhaustivitate, ele își propun să recompună nu doar spectacolele ca atare, ci și climatul în care ele au apărut, repoziționându-le, atunci când e cazul, în raport cu canonul esteticii teatrale coagulate până la 1989, ori semnalând mugurii unor noi direcții.

Volumul prezintă principalele momente din viața scriitorului opozant, precum și activitatea sa împotriva regimului Ceaușescu. Pe fondul traumelor fizice, morale și psihomentale provocate de mecanismele represive ale regimului comunist, Paul Goma a lăsat o amprentă asupra conștiinței istorice și conștiinței literare în a doua jumătate a secolului XX.

Această carte a apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Conținutul volumului nu reprezintă obligatoriu poziția oficială a Institutului.

„Flori Bălănescu reconstituie cu minuțiozitate un întreg univers existențial și etic în care regăsim o lume eterogenă ale cărei ritmuri, opțiuni și direcții au fost influențate chiar de natura regimului comunist: de la teroarea de inspirație stalinistă a anilor 1950 la dictatura național-ceaușistă a anilor 1980. Personajul principal al acestor tablouri succesive derulate într-un fundal istoric bine conturat este scriitorul Paul Goma de al cărui nume se leagă Mișcarea pentru drepturile omului. Falsa dezbatere asupra disidenței și opoziției nu a făcut decât să distragă atenția de la complicitățile, conformismul și demisiile morale ale celei mai mari părți a intelectualității românești. Paul Goma. Conștiință istorică și conștiință literară aduce în prim-plan o serie de întrebări-cheie referitoare la istoria regimului comunist din România, dar și a perioadei postdecembriste, care încă își mai caută răspunsul. Prin acest studiu monografic, Flori Bălănescu reușește să recompună nu numai destinul individual al scriitorului Paul Goma, ci realizează o adevărată frescă a societății românești în comunism.” Dr. Mioara Anton

„Othello” și „Poveste de iarnă” pun în scenă aceeași patimă: gelozia. În ambele piese, bărbați geloși tună și fulgeră împotriva soțiilor nevinovate. Natura, cuprinsă de furtună, se face ecoul acestei dezordini amoroase. Furtunii masculine i se opune muzica feminină, iar Desdemona și Emilia mor cântând. În tragedie, muzica nu poate acoperi furtuna, însă în comedia târzie (romance) energia tragică e deturnată, iar discordia furtunii se transformă în concordia muzicii. Iago uneltește întru distrugerea Desdemonei, dar în Poveste de iarnă timpul și providența conspiră pentru a o salva pe Hermiona. În cheie simbolică (mai productivă decât cea „postcolonială”), albul și negrul structurează tragedia lui Othello, alături de alte binoame: înger-demon, femeie-bărbat, Veneția-Cipru, muzică-furtună.

Fiecare roman este un deicid secret, un asasinat al realitatii. La origine, acest eseu reprezinta teza de doctorat sustinuta de Vargas Llosa in 1971, insa, mai mult decat atat, marturiseste imensa lui admiratie pentru Gabriel Garcia Marquez si pentru romanul Un veac de singuratate.

„Actorul se joaca cu adverbele totalitatii; ludic si tragic, evident si obscur exprima cu aparenta usurinta suma dispozitiilor afective. Povestea Lui este povestea asumarii propriului rol, dar surprinde si esenta metamorfozei, a identificarii cu ipostaze straine. Scena jocului ca metamorfoza si a metamorfozei ca joc ascunde reperele libertatii interioare, dar si pe cele ale pierderii de sine, lipsei infantile de griji, ratacirii, curajului si fricii paralizante de necunoscut. Povestea Actorului redimensioneaza arhetipal spatiul copilariei, in care nimic nu este definitiv. Imaginea Actorului prizonier in propriul labirint imi aminteste constant ca exista privilegii rezervate doar copiilor zeului care moare ucis de Titani si renaste. In Jocul Actorului exista reguli, dar si libertatea de a le incalca, textul jucat fiind o forma de exprimare a alteritatii, a iesirii din sine, a manifestarii unui antimimon personal sau colectiv.”

Pentru comparatismul romanesc, intertextul budist este un subiect inedit, desi mostre literare de prima importanta (de la Eminescu, la Blaga si Cartarescu) atesta fascinatia pentru aceasta arie culturala de o alteritate ezoterica. Pe oportunitatea suplinirii unei carente si pe subtilitatea obiectului isi sprijina cercetarea Marinica Tiberiu Schiopu. - Emilia Parpala-Afana

Volum aparut la aniversarea a 65 de ani ai autorului, sub egida Centrului Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Satu Mare si a Consiliului Judetean Satu Mare. Este suficient ca o carte sa poarte in titlu cuvinte precum secret, mister, ascuns, taina sau ocult pentru ca ea sa atraga imediat atentia, seducand cititorii prin promisiunea dezvaluirii unor lucruri mai putin accesibile, interzise profanilor. Oamenii au fost mereu fascinati de tot ceea ce este ascuns, de marile taine. Nu intamplator, asemenea mitologiei, ezoterismul a influentat evolutia literaturii, indeosebi cea a literaturii fantastice, a operelor bazate pe mister, oferind numeroase surse de inspiratie. De regula, literatura fantastica presupune prezenta semnificatiilor ascunse, alcatuind o captivanta initiere in inima misterului. Arta reprezinta o modalitate de a patrunde in profunzimea psihicului uman, de a releva semnificatiile adanci si legaturile secrete dintre fenomenele care scapa gandirii rationale. De cele mai multe ori, mesajele camuflate sunt transmise cu ajutorul simbolurilor. Ii revine cititorului atent provocarea sa decripteze fetele incifrate ale operei, lectura transformandu-se intr-un fascinant proces initiatic. Literatura ezoterica i se adreseaza unui cititor avizat care, plimbandu-se printr-o padure de simboluri, nu numai ca nu se rataceste, ci resimte din plin voluptatea spirituala a devoalarii marilor taine. - Gheorghe Glodeanu

Biografia lui F.M. Dostoievski scrisă de Henri Troyat îmbină strâns viața și opera marelui scriitor rus, punând în lumină legăturile subterane dintre cele două. Fascinat în egală măsură de figura complexă și controversată a lui Dostoievski și de universul romanelor sale, Troyat zugrăvește o existență care, prin zbuciumul și dramatismul ei, nu este cu nimic mai prejos de cea a eroilor dostoievskieni. Proiectate pe fundalul transformărilor prin care trecea Rusia în secolul al XIX-lea, episoadele acestei vieți își dezvăluie treptat implicațiile și semnificațiile profunde: copilăria și adolescența scriitorului, a cărui mamă este răpusă de timpuriu de ftizie și al cărui tată autoritar avea să fie ucis de propriii iobagi; anii de tinerețe, când Feodor Mihailovici este arestat împreună cu grupul Petrașevski, condamnat la moarte și iertat în fața plutonului de execuție, apoi trimis la ocnă în Siberia; maturitatea, marcată de cele două căsătorii, dar și de pasiunea pentru Apollinaria Suslova, de epilepsie și de patima jocului, cu scrierea romanelor care l-au consacrat și recunoașterea târzie a geniului său. Portretul lui Dostoievski, realizat cu minuțiozitate pe baza unui bogat material documentar, crește astfel pe nesimțite până ajunge să dobândească proporțiile unei veritabile fresce a epocii.

Ediţie îngrijită de Oana Fotache

O premieră pe piața editorială din România, Dicționarul romanului central-european din secolul XX este un repertoar care introduce publicul într-o serie de literaturi ce îi sunt destul de puţin cunoscute. Lista celor 256 de romane selectate include titluri și nume celebre – cum ar fi cele ale scriitorilor recompensați cu Premiul Nobel –, dar și altele neștiute sau trecute în uitare (deşi aproape toate romanele prezentate au fost traduse în limbi de circulaţie, iar multe au fost ecranizate). Romane interzise, romane cenzurate, romane exilate, romane clandestine, romane „de sertar”, romane amânate, romane neterminate, romane postume – toate aceste categorii se regăsesc din plin în dicționar, care îi poate ghida pe criticii literari, pe scriitori și pe toți cei pasionați de literatură pe teritoriul atât de imprevizibil al literaturii central‑europene.

„Se pot închipui oamenii din această carte în România secolului 21? L-aş vedea perfect pe Maiorescu, atât de echilibrat, de raţional, de modern în toate privinţele, în Parlament, punându-i la punct pe toţi demagogii şi flecarii, propunând legi şi amendamente folositoare, luând poziţie în chestiuni litigioase şi, nu în ultimul rând, influenţând mersul lumii cu autoritatea lui. L-aş vedea apoi pe neobositul Carol Davila scoţând iar la lumină medicina de astăzi. Le-aş vedea în secolul 21 şi pe doamnele din secolul 19, dedicându-se deplin unor cauze altruiste, cum numai ele ştiau s-o facă, rezolvând o dată pentru totdeauna problema «copiilor străzii», deschizând azile pentru bătrâni, pentru orfani, cantine pentru săraci şi câte şi mai câte. L-aş vedea pe primarul Protopopescu-Pache rezolvând problema circulaţiei, a parcărilor, a murdăriei şi a gropilor din asfalt. Şi pe Caragiale l-aş vedea dând un nou volum de „Momente”, de trei ori mai voluminos şi mai savuros decât cel din 1901, în care personaje să fim noi toţi.“ — IOANA PÂRVULESCU, fragment dintr-un interviu

„Corpul de idei pe care e construită poetica Jocului secund admite multe legături cu acea parte a matematicilor frecventate de Dan Barbilian în intervalul 1928-1935. Astfel, cele două aspecte nu pot fi separate, ci trebuie gândite împreună. Nu doar că aparțin unor domenii diferite ale creativității umane, dar conțin și idei de profunzime și de o mare dificultate, iar sarcina pe care ne-o asumăm aici e de a aduce lumină asupra conexiunii ce reunește acest câmp de idei. Miza discuției e că abia ținând seama de această dualitate a construcției literare din Joc secund putem înțelege poetica celui mai interesant dintre autorii modernismului românesc, un caz unic și greu repetabil în istoria literaturii. Interpretarea pe care o propunem e motivată de o serie de explicații pe care Barbilian singur le-a dat. Să reamintim acest fragment scris de Barbilian în 1940: «Personal mă consider un reprezentant al Programului de la Erlangen, al acelei mișcări de idei care, în ceea ce privește întinderea consecințelor și răsturnarea punctelor de vedere, poate fi asemuită „Discursului Metodei” sau „Reformei” înseși. Specializării strâmte ori tehnicității opace, de dinainte de Erlangen, se substituie un eclectism luminat».” (Bogdan Suceavă)

Articolele, interviurile, conferințele și însemnările reunite în acest volum sunt mărturia a peste cincizeci de ani de lectură, Vargas Llosa socotind creația borgesiană „o sursă inepuizabilă de plăcere intelectuală“. Un adevărat exercițiu de reverență închinat scriitorului argentinian, cartea oferă o perspectivă nuanțată asupra vieții și creației lui Jorge Luis Borges, așezându-l între figurile de geniu ale secolului XX, nu cu scopul de a realiza un tablou encomiastic, ci reconstituirea unei lumi vii, a unei realități care a absorbit mitul.

„Am bucuria și onoarea de a prezenta o apariție editorială ieșită din comun: Elena Bondor ne dă o monumentală bibliografie Culianu de peste o mie de pagini, distribuite în două volume – volumul I, Opera, și volumul II, Receptarea operei –, îndeplinind o datorie memorială publică și oferindu-ne un instrument de lucru indispensabil. Cele două volume, de dimensiuni egale, integrează, corectează (când este cazul) și completează, potrivit normelor și uzanțelor profesionale, numeroasele bibliografii anterioare, de întinderi și pe criterii diverse, incluse în cărțile, studiile și articolele publicate de/despre marele savant și scriitor, precum și, după o minuțioasă verificare, referințele din cataloage și biblioteci și din tot felul de alte baze de date, cele mai multe accesibile online. Pe lângă standardizarea și organizarea celor aproape 3.500 de intrări, lucrarea include prețioase informații de conținut, excerpte și trimiteri, prezentarea analitică a volumelor și analiza comparativă a edițiilor Nemira și Polirom, extinzând astfel descrierea către cercetare. Simpla parcurgere a cuprinsului, cu numărul său uimitor de intrări, produce o impresie copleșitoare: opera lui Culianu a fost scrisă sau tradusă și a apărut sau a circulat în manuscris deocamdată în cel puțin 20 de limbi din numeroase țări, cam pe toate continentele locuite.” (Sorin Antohi)

Cu o prefaţă de Sorin Antohi şi o biografie de Tereza Culianu‑Petrescu „Am bucuria și onoarea de a prezenta o apariție editorială ieșită din comun: Elena Bondor ne dă o monumentală bibliografie Culianu de peste o mie de pagini, distribuite în două volume – volumul I, Opera, și volumul II, Receptarea operei –, îndeplinind o datorie memorială publică și oferindu-ne un instrument de lucru indispensabil. Cele două volume, de dimensiuni egale, integrează, corectează (când este cazul) și completează, potrivit normelor și uzanțelor profesionale, numeroasele bibliografii anterioare, de întinderi și pe criterii diverse, incluse în cărțile, studiile și articolele publicate de/despre marele savant și scriitor, precum și, după o minuțioasă verificare, referințele din cataloage și biblioteci și din tot felul de alte baze de date, cele mai multe accesibile online. Pe lângă standardizarea și organizarea celor aproape 3.500 de intrări, lucrarea include prețioase informații de conținut, excerpte și trimiteri, prezentarea analitică a volumelor și analiza comparativă a edițiilor Nemira și Polirom, extinzând astfel descrierea către cercetare. Simpla parcurgere a cuprinsului, cu numărul său uimitor de intrări, produce o impresie copleșitoare: opera lui Culianu a fost scrisă sau tradusă și a apărut sau a circulat în manuscris deocamdată în cel puțin 20 de limbi din numeroase țări, cam pe toate continentele locuite.” (Sorin Antohi)

Orice autor interesat de un alt scriitor risca sa cada intr-o forma de hagiografie, purtat de revarsarea initiala de simpatie care l-a determinat sa scrie. Cartea lui Iuliu-Marius Morariu evita stralucit aceasta capacana. El nu incearca sa impuna un nou adevar care ar ajunge sa fie exacr opusul versiunii care a fost actuala pana atunci, ci prin traversarea unor surse nepublicate, prin exhumarea documentelor si marturiilor care au fost atuncate sau care nu au fost retinute, resusete o justa reechilibrare.