Religie & Spiritualitate

Numai credința are în sine o speranță împlinitoare – şi nu o agăţare goală de viitor - pentru că, dincolo de toate etapele intermediare temporale, ea îl prinde pe Împlinitor, ba nu, este prinsă de El. Ea vrea să prindă acel scop care a prins-o deja dintotdeauna (Filipeni 3,12-13).

Un adevărat tezaur de înțelepciune și de spiritualitate, în care Papa Benedict al XVI-lea îmbină erudiția biblică, pasiunea pentru Părinții Bisericii – în special pentru Augustin – și o interpretare a istoriei în cheie teologică. „Aceasta este adevărata boală a timpului nostru: faptul că Dumnezeu nu este realitate, iar realitate sunt doar lucrurile care pot fi atinse. Dacă este așa, trăim cu adevărat într-o orbire teribilă, excluși de la adevărata realitate, de la lumina lui Dumnezeu, de la frumusețea lui Dumnezeu. Realitatea este înainte de toate Dumnezeu: numai dacă îl vedem pe Dumnezeu, vedem bine și restul și putem găsi drumul.”– Benedict al XVI-lea

„În această carte, scriu ca de la amator la amator, vorbind despre greutăţile pe care le-am întâlnit sau despre iluminările de care am avut parte când am citit Psalmii, cu speranţa că ea ar putea să-i intereseze ori chiar să-i ajute, uneori, pe alţi cititori nepricepuţi. Aceasta nu este o lucrare «apologetică». Nu voi căuta să-i conving pe necredincioşi de adevărul creştinismului. Mă adresez celor care deja cred sau celor care sunt gata să-şi «suspende necredinţa» pe parcursul lecturii. Un om nu poate să apere întruna adevărul; mai trebuie să aibă uneori vreme să se şi hrănească din el.“  — C.S. LEWIS

Ediţie revăzută, întregită cu o nouă introducere, a celor trei cărţi

„Să nu uitați niciodată că noi suntem încă primii creștini. Dezbinările actuale dintre noi sunt, să sperăm, o boală a copilăriei: abia acum ne ies dinții. Fără îndoială că lumea din afară crede tocmai contrariul, susținând că am muri de bătrânețe. Dar au mai crezut așa de foarte multe ori. Iarăși și iarăși s-a crezut că se apropie sfârșitul creștinismului, din cauza persecuțiilor din afară sau a descompunerii dinăuntru, din cauza ridicării mahomedanismului, din cauza progresului științelor naturii, din cauza ridicării marilor mișcări revoluționare anticreștine. Dar lumea a fost dezamăgită de fiecare dată.“ — C.S. LEWIS

„C.S. Lewis are capacitatea unică de a face teologia să devină o căutare atractivă, tulburătoare și fascinantă.“ – Times Literary Supplement

Pe copertă: Jan Brueghel cel Bătrân, Predica de pe munte (detaliu)

Este important pentru noi astăzi, când lumea exterioară exercită asupra simțurilor noastre o putere fantastică de împrăștiere în cele din afară, să încercăm să ne interiorizăm, să ne adunăm mintea din împrăștierea ei pentru a o ajuta să coboare în inimă. Cum să-ți cobori mintea în inimă?! Este aceasta o figură de stil, o metaforă? Da, însă o metaforă care exprimă o mare realitate. Mintea, după cum ne învață Părinții ascetici, este o energie a inimii, își are sediul în inimă. Omul se concentrează în inima sa, se recapitulează pe sine, cu toată ființa, în inimă. Dar nu numai ființa noastră, ci toată creația, întreg Universul se concentrează în inimă. Când reușim, prin rugăciune, să pătrundem în inimă, atunci trăim sentimentul că nu mai suntem despărțiți de nimeni și de nimic, că totul trăiește în noi, că suntem una cu toată creația.

Acest volum este dedicat hristologiei palamite. El analizează, paradoxal, doar două predici: Omilia a XVI-a și Omilia a LVIII-a. Ar putea să pară curios de ce am ales această modalitate de lucru și de ce nu am purces la o deslușire omiletică și a altor cuvântări. Răspunsul va putea fi găsit în paginile acestei cărți, dar el poate fi rezumat și aici în câteva cuvinte: aceste două predici sunt monumente dogmatice de importanță majoră. Ele descriu cu rafinată înțele-gere teologică taina cea mare a Întrupării și a Nașterii Domnului. Nu sunt simple înșiruiri de adevăruri dogmatice, ci reprezintă zbaterea Sfântului Grigorie Palama de a scoate la lumină, în predică, într-un mod cât mai accesibil, adevărul înomenirii Logosului.

Aceste două omilii pot fi, așadar, modele pentru predicatorul și catehetul de astăzi, dar ele constituie, cu siguranță, o sursă importantă și pentru dogmatiștii care ar dori să pună în evidență acribia exprimării de către Sfântul Grigorie Palama a adevărului dogma-tic. De aceea, am ales să facem multe conexiuni între ideile din aceste două omilii și idei similare prezente la diferiți alți Părinți sau teologi contemporani. Am privilegiat, în mod special, conexiunile dintre teologhisirea Sfântului Grigorie Palama și cea a Cuviosului Sofronie Saharov.

Autorul

Pentru ca Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatal care M-a trimis, Acela Mi-a dat porunca ce sa spun si ce sa vorbesc; si stiu ca porunca Lui este viata vesnica. Deci cele ce vorbesc Eu, precum mi-a spus Mie Tatal, asa vorbesc” (In. 12, 49-50)

Aduce aminte poporului iudeilor cele ce i s-au propovaduit inainte prin Moise despre El si, aratandu-le lipsa de evlavie, in mod cuvenit ii mustra pe fata ca niciun indemn nu i-a facut sa respecte Legea, desi s-a crezut ca a fost data de Dumnezeu. Ceea ce a spus Moise despre Hristos e cunoscut tuturor, dar, din necesitatea de a fi inteles, voi repeta si eu: „voi scula din mijlocul fratilor lor, ca pe tine”, adica Datator de Lege si Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni (Deut. 18, 18). „Si voi pune cuvintele Mele in gura Lui si El va grai tot ce-I voi porunci Eu. Iar cine nu va asculta cuvintele Mele pe care prorocul Acela le va grai in numele Meu, aceluia ii voi cere socoteala” (Deut. 18, 18-19). In acelasi text, Domnul nostru Iisus Hristos invinuieste norodul ingamfat al iudeilor, ca pe unul ce se opune lui Dumnezeu Tatal. Si, spunand ca a primit porunca de la El sa nu graiasca de la Sine, Se arata pe Sine Insusi ca fiind prorocul cel vestit mai inainte prin Lege si anuntat de mai inainte prin glasul lui Dumnezeu Tatal.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe nu este doar un simbol al curajului, ci și un ajutor viu pentru cei care i se adresează cu credință. Ajutorul Sfântului Gheorghe în diferite împrejurări ale vieții s-a arătat prin izbăvire din primejdii, alteori prin vindecări neașteptate, prin ocrotire în momente de cumpănă sau prin întărirea credinței în clipe de încercare. Puterea lui nu izvorăște din forța omenească, ci din harul lui Hristos, pe care îl împărtășește celor ce îl cheamă în rugăciune. Astfel, fiecare rugăciune devine o punte între viața noastră de zi cu zi și curajul, credința și jertfa sfântului. Sfinte Gheorghe, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Dacă veţi revărsa aroma bunei miresme a lui Hristos, co­piii voştri vor fi bineînmiresmaţi înaintea oamenilor, vă vor fi bucurie şi mângâiere. Să vă educaţi copiii prin puterea exemplului personal! - Sf. Luca al Crimeei Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s‑a deprins din copilărie să caute fericirea în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta adultă?

Dac-ar fi să ne închipuim viața ca pe un tren - copii frumoși, care-mi citiți povestea -, un tren care ne poartă pe drumuri lungi și uneori foarte întortocheate, un tren care ne trece prin tuneluri întunecoase sau pe margine de prăpăstii, un tren în care se poate întâmpla să ne simțim singuri sau să ne fie foarte, foarte teamă, să nu uităm niciodată că Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, e întotdeauna în ultimul vagon! Stă acolo, veghează și nu așteaptă decât să fugim spre El, cerându-I ajutorul.

Monahii au jucat un rol hotărâtor în formarea concepției despre viața duhovnicească în Răsăritul creștin. Încă de la originile sale, viața monahală a fost imaginea vieții creștine autentice. Dornici să păzească toate poruncile lui Hristos, monahii sunt, așadar, adevărații și autenticii creștini. În zilele noastre, creștinul modern face o deosebire mult prea mare între „mântuire” și „desăvârșire”. Or, zice Sfântul Ioan Hrisostom: „Sfintele Scripturi nu spun nimic despre o atare deosebire, ci tuturor li se cere să ducă viața monahilor, chiar dacă sunt căsătoriți”. Fidel Sfinților Părinți, Răsăritul nu cunoaște paralelismul tipic occidental între „poruncile” și „sfaturile” evanghelice, primele obligând pe toți creștinii, iar celelalte doar pe monahi. Instrumente ale virtuții, mijloace de dobândire a „virtuților duhovnicești”, făgăduințele sărăciei, castității și ascultării sunt necesare deci pentru toți creștinii. Monahii se deosebesc de restul creștinilor doar prin radicalismul asumării lor. Fuga de lume, ascetismul riguros, rugăciunea și munca de zi cu zi a monahilor tind de fapt spre realizarea spirituală a Botezului: curățirea în om a chipului lui Dumnezeu care a fost întinat de păcat și redarea strălucirii sale originare în comuniune cu Arhetipul său divin.

„Când vlădica intra în altar - își amintește o fiică duhovnicească a Sfântului Serafim Sobolev -, parcă ne uneam cu toții și ne înălțam la Dumnezeu”. Se întâmpla chiar ca unii credincioși să-l vadă în timpul slujbelor înconjurat de o lumină, ce-l făcea asemenea unui om fără de trup. Odată, în timpul Liturghiei, un copil a exclamat: „Vlădica, miroși a Rai!” Prin cuvintele sale nevinovate, copilul exprimase ceea ce era aproape cu neputință de redat în cuvinte...

Scrisori indiene, una dintre puținele scrieri ficționale ale sfântului, continuă tradiția romanului epistolar în cheie polemică: trei soli ai unui maharajah din Malabar cercetează Europa tulburată de Marele Război, dezamăgiți de materialismul ei îngust, și află în Serbia și Balcani o înrudire neașteptată, istorică și spirituală.

În mentalitatea modernă, într‑o lume post‑creş­tină, desacralizată şi secularizată, Dum­­nezeu nu mai are loc, iar Evanghelia nu mai este auzită. Spec­tacolul credinţei nu mai încântă pe nimeni, iar în lumea aceasta nu există nici o urmă de miracol. Credinţa reli­gioasă apare ca un stadiu infantil al conştiinţei umane, fiind înlocuită avantajos prin tehnică, psiha­naliză şi solidaritate socială.

Problematica abordată în acest volum de părintele arhimandrit Athanasie Mytilineos este extrem de interesantă și actuală: omul, trupul său, sufletul, chipul lui Dumnezeu. La baza înțelegerii textului biblic se află gândirea insuflată de Dumnezeu a Sfinților Părinți, părintele dovedindu-se un remarcabil cunoscător al scrierilor patristice, din care se inspiră constant și la care face neîncetat referire.

Există destule momente când Îl strigăm pe Dumnezeu, iar răspunsul Său pare să nu vină, sfâșiindu-ne nemilos inima. Unde este Dumnezeu când suferim? Ca într-un joc de-a v-ați ascunselea, El pare să se retragă, deși e mereu aproape, lăsându-ne singuri în fața durerii, a întrebărilor și a încercărilor vieții. Tăcerea Celui Atotprezent nu e însă absență, ci o altă formă de prezență. Sub impresia că Dumnezeu Se ascunde, rugile par a ni se rostogoli în abisul tăcerii - în schimb, iau calea veșniciei, ridicându-se deasupra timpului mărginit și perisabil.

Schimbarea este iubirea de Dumnezeu, căruia tu îi dedici totul. Aduc această carte în viețile voastre ca o schimbare în credințele pe care le aveți, dictate de reguli și dogme știute, fără ca intenția Mea să fie perturbatoare de liniște, aducând o cunoaștere de informații care să contribuie la buna funcționare a vieții pe Pământ, totodată împlinind în totalitate, prin împletirea de cuvinte, o bucurie și o pace în sufletele voastre, ce sunt părticele din întregul Meu numit DUMNEZEU. (DANIELA GRIGORE)

Ediţie îngrijită de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu

Traducere, studii introductive şi note de Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Melania Bădic, Emanuel Conţac, Octavian Florescu, Victor‑Lucian Georgescu, Cristinel Iatan, Sorin‑Ioan Loghin, Delia Mihăilă, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu‑Hristofor Șerban, Silviu Tatu

„Textul Bibliei confirmă, prin structura și istoria lui, teologia Treimii. Căci el are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelaţiei), autorii textului consemnat în scris (primitorii şi transmiţătorii Revelaţiei) şi traducătorii textului originar. Cu volumul de faţă, ne aflăm în prezenţa traducătorilor, exponenţi ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admiraţia noastră. Pentru că reuşesc să pună erudiţia cea mai temeinică în serviciul cordialităţii, al nevoii de a înţelege ceea ce e dincolo de înţelegerea obişnuită.“ — ANDREI PLEȘU

Dipticul 1–2 Regi continuă firul narativ al cărților 1–2 Samuel, înfățișând evoluția poporului Israel sub domniile regilor care s-au succedat după moartea lui David. În structura sa pot fi identificate mai multe macrosecțiuni unitare. Prima (1 Regi 1–11) constituie o evaluare a domniei regelui Solomon. Dacă în capitolele de început suveranul e o figură eminamente pozitivă, în cele ulterioare portretul său capătă zone de umbră. Loialitatea regelui față de Dumnezeu este subminată de cultele idolatre ale numeroaselor sale soții, iar excelentele relații diplomatice și comerciale cu Egiptul sunt indiciul că succesul poate fi o capcană. Epoca solomoniană, în care disensiunile sociale și politice au dus la dezbinarea regatului în Regatul de Sud, cu sediul la Ierusalim, și Regatul de Nord, cu reședința la Samaria, este dovada că fastul și decadența sunt fețe ale aceleiași monede.

Declinul constant al celor două regate este subiectul macrosecțiunii 1 Regi 12– 2 Regi 17, partea centrală a dipticului 1–2 Regi, unde cititorul va întâlni o varietate de personaje subsumate unuia din cele două roluri dominante: regele (puterea politică) și profetul (puterea spiritual-carismatică). Distrugerea Regatului de Nord de către asirieni în 721 î.H. constituie un semn rău-prevestitor pentru locuitorii micului regat al lui Iuda. Intrat într-un declin care nu mai poate fi oprit, Regatul de Sud va pieri la rându-i în 587 î.H., când Ierusalimul este cucerit de babilonieni.

Volumul de față, 1 și 2 Regi, este al șaselea dintr-o serie care va cuprinde traducerile tuturor textelor Bibliei ebraice și al treilea din secțiunea a doua a acesteia, Neviim („Profeții“), însoțite de studii introductive, note și comentarii.

Acest proiect se derulează în cadrul Colegiului Noua Europă.

Armand Jean le Bouthillier de Rancé (1626-1700) a fost un abate francez care, după o tinerețe lumească, s-a retras la abația La Trappe, inițiind o reformă strictă bazată pe austeritate extremă, tăcere și muncă fizică. Această mănăstire a devenit nucleul unui nou ordin monahal, trapistii (cistercieni), care continuă și astăzi să urmeze idealul său de pocăință radicală. Prin scrierile și exemplul său de viață, Rancé a devenit o figură centrală a spiritualității secolului al XVII-lea, reactualizând rigoarea monahismului primitiv într-o epocă de relaxare a moravurilor bisericești.

Prefață de Teodor Baconschi

„În paginile alerte și totuși dense despre «eleganța iubirii» pauline găsim dozajul ideal de poezie, cronologie sfântă, memorie a tradiției și perenitate a vocabularului structurant, fără de care Biserica lui Hristos n-ar fi putut deveni placa turnantă a lumii mediteraneene, așteptând profetic convertirea împăratului Constantin. În volumul de față, datele enciclopedice se aliază cu nervul reportajului, racordul contemporan înviorează decorurile pândite de Antichitate, iar creștinul practicant, care nu chiulește de la divinele oficii, e cadorisit cu gramatica lecturilor pauline de peste an. Fiecare Apostol primește o succintă hermeneutică deloc fastidioasă, ba chiar elocventă pentru cea mai originală parte din arhitectura volumului.” (Teodor Baconschi)

„Așa constatăm cu neprefăcută mirare noi, cei de acum, cum s-ar preschimba lumea dacă am urma povețele Sfântului Apostol Pavel; dar mai observăm – privind în amonte în istorie – și cât de seducătoare au fost aceste cuvinte pentru contemporanii săi, venite de la unul care și-a pus viața chezășie pentru adevărul celor afirmate! Pe care a și pierdut-o la Roma, unde altundeva? sub paloșul gâdelui, însă lăsând în urmă credința creștină curată, epistole și episcopi, mod de lucru nemaivăzut până la el și tehnici misionare nebănuite, minuni și învieri din morți, discursuri aprinse și convertiri miraculoase, ucenici fideli și admiratori dezlănțuiți.” (Răzvan Bucuroiu)

Răzvan BUCUROIU (n. 1963) este unul dintre primii ziariști ai domeniului religios din România, fiind prezent de peste 35 de ani în toate formatele presei: print, TV, radio, online. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, este autorul mai multor volume cu subiect religios (eseuri, călătorii, interviuri etc.), fiind totodată și un cunoscut conferențiar pe teme creștine. Vreme de 20 de ani a condus grupul de reviste „Lumea credinței”, publicații care au avut un impact media deosebit în perioada postdecembristă în ceea ce privește redescoperirea creștinismului autentic, nu a celui ideologizat ori schimonosit de rătăciri comunitare sau orgolii personale.

Traducere din arabă și introducere de Silvestru Octavian Isopescul

Lucrarea Ecouri ale sacrului: Hinduism și creștinism între experiență și reflecție, semnată de părintele Alexandru-Corneliu Arion, de la Facultatea de Teologie din Târgoviște, este o meditație profundă asupra orizontului religios al umanității. Autorul plasează cititorul în fața unei întrebări cardinale: cum poate fi înțeles sacrul ca spațiu comun al experienței spirituale, astfel încât hinduismul și creștinismul să se poată întâlni fără a-și estompa alteritatea și fără a diminua unicitatea Revelației?

Metodologic, lucrarea se sprijină pe hermeneutica fenomenologică a religiei (pe linia lui Mircea Eliade) și pe teologia dialogului (conform cu Raimon Panikkar, Bede Griffiths și Dumitru Stăniloae). El nu urmărește unificarea doctrinelor, ci o prezentare reciprocă a sensurilor ascunse ale fiecărei tradiții atunci când sunt privite în oglindă una prin cealaltă. Hinduismul apare ca expresie a unei metafizici a unității, în timp ce creștinismul întruchipează o metafizică a comuniunii; între ele, autorul identifică nu o opoziție ireconciliabilă, ci o dialectică fertilă între cele două căutări.

Un nucleu teologic de mare profunzime al lucrării este analiza comparată a conceptului de persoană în hinduism și creștinism. În gândirea vedāntină, ātman desemnează principiul spiritual individual, scânteia divină din fiecare ființă, în timp ce creștinismul afirmă persoana ca relație și comuniune. Diferența este fundamentală: pentru hinduism, identitatea ultimă este dizolvarea; pentru creștinism, unitatea ultimă este comuniunea cu Dumnezeu.

Lucrarea Ecouri ale sacrului: Hinduism și creștinism între experiență și reflecție, semnată de Pr. Conf. Dr. Alexandru-Corneliu Arion, de la Facultatea de Teologie și Științele Educației  din Târgoviște,  se constituie într-o meditație profundă asupra vastului orizont religios al umanității. Autorul plasează cititorul în fața unei întrebări cardinale: în ce fel poate fi înțeles sacrul ca spațiu comun al experienței spirituale, astfel încât două dintre cele mai mari tradiții ale lumii ‒ hinduismul și creștinismul ‒ să se poată întâlni fără ca această întâlnire să estompeze alteritatea lor autentică și fără a diminua unicitatea Revelației care se dăruiește lumii în mod personal și definitiv?

„Alexandru-Corneliu Arion propune o nouă paradigmă a studiului religiilor: dialogul ca mod de cunoaștere. Într-o epocă frântă între secularizare și fundamentalisme, lucrarea părintelui Arion, Ecouri ale sacrului, redeschide orizontul unei unități mistice a umanității, născută din aceeași sete originară de transcendență, prin experiența comună a sacrului.” Pr. Prof. univ. dr. habil. EMIL IOAN JURCAN, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba-Iulia

Prefață de Andrei Pleșu

„Cartea lui C.S.Lewis nu e, nici pe departe, o pledoarie pentru îndoială. Ea ne dă doar dreptul de a nu confunda credința cu «știința», de a prefera drumul aventuros și complicat spre Dumnezeu «instalării» mieroase, birocratice, în bunăvoința Lui. Poți avea, desigur, și șansa unei iluminări salvatoare, poți fi, eventual, un beneficiar al Harului, astfel încât, prin lucrarea Lui, să te dizolvi în lumina primitoare a Creatorului. Dar asta nu înseamnă că dacă te lovești și de întuneric, de întrebări, de nesiguranță ești evacuat – necreștinește! – din efortul accidentat al Căii. Ba poate că abia atunci, asemenea lui Iov, provoci reacția limpezitoare a lui Dumnezeu.“ — ANDREI PLEȘU

CLIVE STAPLES LEWIS (1898–1963) – romancier, poet, profesor universitar, medievist, critic literar, eseist, teolog laic şi apologet creştin – a fost unul dintre marii intelectuali ai secolului XX. A predat, între 1925 şi 1954, literatură engleză la Universitatea din Oxford (Magdalen College), precum şi, din 1954 până în 1963, literatură medievală şi renascentistă la Universitatea din Cambridge. A fost un vorbitor de excepţie, fiind îndrăgit de studenţii săi, asupra cărora a exercitat o influenţă profundă şi durabilă. A scris peste treizeci de cărţi, adresate publicului larg. Operele sale, traduse în peste treizeci de limbi, vândute în milioane de exemplare – unele dintre ele (Chronicles of Narnia, bunăoară) popularizate pe scenă, la televiziune, radio sau cinema –, continuă să atragă, an de an, mii şi mii de noi cititori.

Istorisirea care urmează, pe măsură ce se desfășoară în chip viu înaintea ochilor noștri, ne va încânta cu simplitatea, adevărul și însuflețirea ei și s-ar putea spune că se pot face chiar unele paralele, asemănându-se izbitor cu istoria prorocului David, cu cea a desfrânatei care I-a uns picioarele Domnului sau a tâlharului de pe cruce, a vameșului, a Sfântului Apostol Pavel și a Sfintei Maria Egipteanca. Dar ce poate fi mai firesc? Căci sufletul omului este același; Hristos este același; pocăința este aceeași!

Cartea îl absoarbe pe cititor până la ultima pagină. Își va reține cu greu lacrimile, mai cu seamă dacă și el a avut parte de o astfel de întoarcere la Hristos. Însă dacă nu, ne rugăm să facă aceasta în viitor, căci atâta vreme cât în lume va exista păcatul, oamenii vor avea nevoie de pocăință. Maranatha; Doamne, vino! - Egumenul Ilarion - Nea Skiti, Sfântul Munte Athos 

O lectură esențială pentru găsirea echilibrului și a sensului!

Cu o profunzime filosofică remarcabilă și cu binecunoscuta-i sensibilitate poetică, Rabindranath Tagore te invită în cartea Sadhana într-o călătorie inspirată de înțelepciunea vechilor texte indiene. El explorează aici legătura tainică dintre om și Univers, dintre iubire și libertate, dintre viața cotidiană și dimensiunea sacră a existenței. Divinitatea nu este o abstracțiune sau o entitate separată de lume, ci o prezență vie în fiecare element al lumii, izbitor de vizibilă în frumusețea naturii și în capacitatea inimii umane de a se deschide către alteritate. Meditativă, luminoasă, pe alocuri poetică și întotdeauna plină de inspirație, Sadhana nu expune dogme, doctrine sau ideologii, ci te invită la reflecție și la descoperirea luminii tale interioare!

Rabindranath Tagore - Scriitor și filosof indian, două ipostaze care, adeseori, în cultura indiană nu sunt separate. Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1913, este supranumit „Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne“.

Pentru a-și atinge scopul ei duhovnicesc, Spovedania trebuie să fie expresia durerii sufletești, a regretului pentru tot trecutul nostru întunecos. Nu este se ajuns simpla înșirare a câtorva fapte, căci aceasta nu este pocăința inimii, ci a gurii, este o pocăință falsă, exterioară, formală și nu exprimă convingerea că dorim să ne eliberăm de păcate, ci este împlinirea unei simple forme care nu are nici o valoare în lucrarea mântuirii.

Arhim. Vasile Prescure

Unul dintre scopurile esenţiale ale acestei cărţi este acela de a lămuri cititorul în privința formelor „singurătății” şi mai ales a cauzelor care le generează. Învăţând să facă distincţie între singurătatea impusă şi cea de bunăvoie, între singurătatea fizică, condiționată de situaţia exterioară obiectivă, şi singurătatea sufletească – când ne simțim singuri indiferent de prezenţa sau absenţa celor apropiaţi –, devenind conștient de factorii ce influenţează modul în care este percepută şi trăită singurătatea, cititorul îşi va putea schimba atitudinea faţă de propria singurătate şi de oamenii singuri pe care îi întâlneşte în viaţa sa. 
Atitudinea omului faţă de propria singurătate e condiția obligatorie a maturizării psihologice. Cu cât devenim mai maturi, cu atât este mai profundă şi mai conştient asumată atitudinea faţă de viaţă, cu atât întrebările de genul: „De ce mi se întâmplă tocmai mie?” sau: „De ce tocmai eu?” vor înceta să ne chinuie. Acceptarea vieţii în deplinătatea ei îi oferă omului un etalon şi o perspectivă în care toate componentele vieţii își au locul și rostul lor. Inclusiv singurătatea.

În acest volum oferim anumite recomandări care‑l vor ajuta pe cititor să interpreteze obiectiv problemele singurătăţii, să identifice repere pentru propriile căutări şi să exploreze potențialul benefic și creator al singurătății.

Pentru creștini, Paștele rememorează și consfințește anual patimile, moartea și mai ales Învierea lui Hristos, „Mielul lui Dumnezeu”, prin a Cărui jertfă a venit mântuirea: Mântuitorul ne-a scos din robia păcatului și a morții, a pecetluit prin Cruce trecerea noastră de la moarte la viață sau de la viața muritoare la viața veșnică.

Răzvan Codrescu

Prima lucrare în rugăciune este cea de a alege cuvinte de care nu ne ruşinăm, în care ne regăsim pe de-a-ntregul şi care ni se potrivesc, iar apoi a le aduce lui Dumnezeu cu toată înţelegerea de care suntem în stare. Şi trebuie să ne punem întreaga inimă înaintea lui Dumnezeu la rugăciune, în această recunoaştere că El este Dumnezeul nostru, în acest act de iubire tandră – să ne‑o punem printr‑o lucrare care cuprinde toată mintea noastră, toată inima noastră, şi care este potrivită întru totul cu ceea ce suntem noi.
Reflectaţi asupra măsurii în care ele vă ating ­inima, căci dacă voi nu puteţi da atenţie cuvintelor pe care le rostiţi, de ce ar trebui să le dea atenţie Dumnezeu? 
 Mitropolitul Antonie

Doamne! Eu ştiu că Tu aici eşti, fiindcă Tu m‑ai zidit ca să mă întâlnesc şi să mă unesc cu Tine. Nu are atâta însemnătate dacă simt sau nu că Tu de față eşti: pentru mine e de ajuns să ştiu că Tu, din iubirea Ta şi din smerenia Ta, eşti aici, cu mine.