Noutăți

Traducere și note de Marius Dobrescu

Mai presus de toate, Dimineți la Café Rostand este o declarație de iubire față de Paris, Parisul visat în anii tinereții, la Tirana sau la Moscova, și Parisul real, unde Ismail Kadare a creat o mare parte a operei sale, și în același timp o profesiune de credință a scriitorului albanez, francez, european.

„Ideea de a scrie ceva despre Café Rostand îmi venise atât de firesc, încât nu țin minte nici momentul și nici împrejurările. Era un sentiment între regret și recunoștință, asemănător cu acela pe care-l ai față de soția ta de o viață, care, fiindu-ți alături la orice, nu s-a bucurat, sau ție ți se pare că nu s-a bucurat, de atenția cuvenită. În această cafenea am scris sute de pagini și am făcut tot atâtea fișe despre subiecte și motive diverse, fără a o pomeni niciodată.“

Volum de memorii și reflecții asupra unor subiecte care țin atât de viața reală și de biografia subiectivă a scriitorului, cât și de procesul de creație. Descoperirea orașului e o temă predilectă, cartea debutând chiar cu evocarea primei vizite la Paris a lui Ismail Kadare, la începutul anilor 1970. Împărțindu-și timpul între Tirana și Paris în ultimele decenii, scriitorul și-a făcut un ritual zilnic al vieții sale pariziene, diminețile petrecute la Café Rostand, având în față Jardin du Luxembourg. Ele sunt catalizatorul acestor texte care evocă experiențele sale la Tirana și Moscova, prieteniile literare și iubirile de tinerețe într-o Albanie apăsătoare și cenușie, dar și Premiul Nobel, Academia Franceză, tragedia greacă sau Macbeth, deambulările pe străzile Parisului sau întâlnirile cu personalități din lumea literară și artistică.

Traducere și note de Iulia Gorzo

Autoarea bestselerurilor internaționale Miniaturista și Muza revine cu un roman luminos, puternic și emoționant despre secretele scrisului, ale maternității și prieteniei, despre cum ne pierdem și ne regăsim pe noi înșine.

Confesiunea are o construcție pe două paliere temporale, anii 1980, din Soho până la Hollywood, și Londra zilelor noastre, legate între ele de personajul unei scriitoare, Constance Holden, cândva de succes, dar care vreme de treizeci de ani a dispărut din lumea literară. Constance – Connie, cum îi spun femeile care îi traversează viața – este singura conexiune dintre Elise Morceau și fiica acesteia, Rose Simmons. Puntea pe care, fără să vrea, ajunge să o ridice între cele două devine o mărturisire pe mai multe planuri și o asumare.

Confesiunea este, în primul rând, un roman despre multiplele relații ce se stabilesc între femei, de la maternitate la iubire, de la prietenie la ură, urmând o dublă istorie, desfășurată într-un tempo la început lent, accelerându-se firesc pe parcurs, deoarece secretele nu pot fi dezvăluite oricum și uneori este nevoie de o viață întreagă pentru ca rostirea lor să devină o cale spre descoperirea și acceptarea de sine.

Traducere, repere biobibliografice, postfață şi note de Mihai Banciu

Important prozator italian al secolului XX, Italo Svevo a avut o lungă prietenie cu James Joyce, fiind de notorietate faptul că i-a inspirat personajul Leopold Bloom din Ulise. Cele mai multe traduse pentru prima dată în limba română, povestirile cuprinse în volumul de față oferă o privire caleidoscopică asupra obsesiilor lumii europene în urmă cu o sută de ani. Surprinzător sau nu, ele coincid în mare parte cu cele ale omului contemporan. Povestirea care dă titlul acestei selecții ilustrează o temă ce amprentează întreaga operă a lui Italo Svevo, și anume în ce fel „acțiunea memoriei se poate mișca în timp asemenea evenimentelor înseși“.

Preocuparea pentru evoluțiile din tehnică și medicină, fenomenul îmbătrânirii pus în relație cu suferința și moartea, atât din perspectivă individuală, cât și socială, literatura ca vehicul al supraviețuirii, memoria și visul, spațiul și timpul în geografia personală, erosul și, nu în ultimul rând, exploatarea unor elementele camuflate de autobiografie situează proza scurtă sveviană la nivelul marilor sale romane.

„Nu putem face abstracție, iar aceasta cu referire la toate operele lui Svevo, de ceea ce constituie însăși calitatea lui esențială: pasiunea pentru adevărul uman, dorința lui continuă de a sonda, dincolo de aparențele fenomenale ale ființei, în acea zonă subterană și întunecată a conștiinței în care oscilează și se tulbură evidențele cele mai consacrate.“ — EUGENIO MONTALE

Pe copertă: Piero Marussig, Seară la Trieste (detaliu)

Traducere de Irina Bojin

Un roman captivant bazat pe extraordinara poveste reală a unei americance căsătorite cu directorul de la Ritz, Blanche Auzello, implicată în lupta clandestină a Rezistenței franceze în timp ce juca rolul de gazdă primitoare pentru nemții care își stabiliseră cartierul general din Paris în somptuosul hotel.

Simbol al luxului și eleganței, hotelul Ritz din Paris atrage o pleiadă de artiști și celebrități internaționale, printre care Hemingway, Picasso, Cole Porter, Marlene Dietrich, Coco Chanel și Scott Fitzgerald.  Este decorul somptuos în care se desfășoară furtunoasa poveste de dragoste a unei starlete americane nonconformiste și a unui francez cu vederi conservatoare, palatul în care devin prințesă și cavaler, prinși într-o relație care e mereu altceva decât le pare lor a fi.

Adevărata încercare îi așteaptă însă în iunie 1940, când armata germană ocupă Parisul și își stabilește cartierul general la Ritz. De acum încolo, la fel ca toți concetățenii lor, și trebuind, în plus, să ascundă un secret ce le-ar putea fi fatal, încearcă să găsească o cale de la supraviețui, dar și de a-i sabota pe naziștii cărora le ține piept Rezistența franceză. În cei patru ani ai Ocupației, acțiunile îndrăznețe ale lui Blanche și ale lui Claude, încununate de succes, schițează un tablou complex al adevăratului curaj: este acesta o atitudine afișată, sau un risc asumat în repetate rânduri, pe ascuns? Și care este dovada unei iubiri adevărate, intrată pe un făgaș tragic?

Adrian Cioroianu este profesor, doctor în istorie. Decan al Facultății de Istorie a Universității din București (2012-2015), ministru al Afacerilor Externe (2007-2008), ambasador al României la UNESCO (2015-2020). Domenii de interes: istoria comunismului și postcomunismului românesc (structură socială, istorie intelectuală, reprezentări), relații internaționale contemporane. Dintre volumele publicate menționăm: Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc (2005), Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (2009), Epoca de aur a incertitudinii. America și China, ideile și Primăvara arabă, Clio, Clausewitz și Lady Gaga la începutul secolului XXI (2011), Cea mai frumoasă poveste. Cîteva adevăruri simple despre istoria românilor (2013), Un Centenar și mai multe teme pentru acasă. Ce au învățat și ce nu au învățat românii în ultimul secol de istorie (editor, Polirom, 2018).

O poveste frumoasă și emoţionantă despre ispita de a te îndepărta de ceilalţi, căreia îi cădem, la răstimpuri, pradă cu toţii. Miranda, o fată singuratică de pe fabuloasa insulă Rós, e tentată să se refugieze în bogata-i lume interioară, dar descoperă că singurătate fericită nu există și că în viaţă ai nevoie de prieteni. De prieteni care să te facă să râzi.

„Dacă aţi citit vreodată basmul despre Inimă-Rece, știţi deja că nu toate inimile sunt la fel. În cartea aceasta veţi da însă peste un gheţar în care bate o inimă caldă și peste un tâmplar în a cărui inimă crește un ghimpe. (Cine n-a avut măcar o dată un ghimpe în inimă? Imposibil! Despre asta e vorba!) Apoi mai e Miranda, care nu îmbătrânește (cum nici noi, cititorii de povești), și un fel de duh rău, Zarar Zimrig, pe care aţi face bine să nu-l întâlniţi niciodată, deși asta e greu de crezut. Așa că e mai bine să fiţi preveniţi: trebuie să-i spuneţi nu. Toţi au loc pe gheţarul Tue, care seamănă bine cu orice tărâm (de basm) locuit.  După ce citiţi cartea, vă rog să nu uitaţi două lucruri. Primul: frica îţi trece dacă râzi. Al doilea: când ţi-e foarte dor de un prieten, trebuie să te gândești tare, tare la el și poate o să-ţi bată la ușă.“ — IOANA PÂRVULESCU

Traducere de George Chiriță

„Narațiunile din jocurile video sunt fascinante. Într-un fel, sunt niște versiuni interactive ale poveștilor cu care ne delectăm la televizor sau la cinema. Au ceva de spectacol dramatic, de roman sau de poveste spusă în jurul focului. Când te gândești că aproape fiecare copil se joacă pe computer, se poate spune fără exagerare că acestea sunt formele narative principale din secolul XXI. Cu alte cuvinte, jocurile video sunt noile povești de adormit copiii, noile basme, noua mitologie, poate chiar și noua Scriptură. Sunt cea mai proaspătă formă de comunicare scrisă și înregistrată.“ — JORDAN SHAPIRO  

„Jordan Shapiro risipește temerile celor care se plâng de carențele educative ale noii generații conectate.“ — HOWARD GARDNER

„Noua copilărie trebuie citită de părinți și educatori! E o resursă incredibil de prețioasă pentru dezvoltarea sănătoasă a familiilor și a copiilor în lumea tehnologică de astăzi.“ — WENDY KOPP

Ilustrații de Chloe Bristol

Traducere de Anca Bărbulescu

Misterele de la Casa de Iarnă, cel de-al treilea volum al trilogiei Casa de Iarnă, tradusă în 10 limbi, încheie povestea plină de neprevăzut a celui mai faimos hotel din lume.

E primăvară, și Elizabeth s-a mutat în haosul magnific și vesel care este hotelul Casa de Iarnă. Nu va trece mult însă până când fata și prietenul ei, Freddy, vor fi atrași din nou în urzeala unui mister nefast. Oaspeții hotelului încep să se comporte ciudat, iar puterile lui Elizabeth se manifestă în cele mai neașteptate ‒ și uneori înspăimântătoare ‒ feluri. În vremea asta, din subsolul Casei de Iarnă trepidații ciudate zguduie hotelul din temelii, iar o lumină roșiatică plutește pe coridoare. Să fie oare îngrozitoarea Gracella, a cărei forță malefică nu s-a stins de tot? Răspunsul vine de la o carte rară, care închide în ea secretele unui ritual antic. Dacă cineva din hotel încearcă să o readucă la viață pe Gracella cu ajutorul ei? Nu mai e timp de pierdut! Dar vor putea Elizabeth și Freddy să alunge amenințarea care plutește peste Casa de Iarnă și să scape hotelul de primejdii odată pentru totdeauna?

„Un amestec captivant de intrigă detectivistică, puzzle-uri care se cer rezolvate și magie.“ — Kirkus Reviews

„Dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea, despre care cu timpul am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere. Dacă aș accepta că această carte este o carte de călătorii, atunci itinerarul acestora leagă între ele punctele de sprijin ale înțelesului și nefericirii lumii prin care am trecut, în timp ce – schimbându-se – acestea au devenit repere ale schimbării mele.

Într-un anume fel, această carte continuă Falsul tratat de manipulare. Așa cum aceea nu era o carte de memorii, deși era construită din fragmente de amintiri, aceasta nu este o carte de călătorii, deși capitolele ei descriu întâmplări din străinătate. Folosesc acest termen, străinătate, cu întreaga greutate pe care o avea înainte de ’89; în ultimii treizeci de ani, amestecul lumilor l-a erodat și l-a golit de conținut – nu numai prin dispariția frontierelor, ci și prin sentimentul de înstrăinare de acasă. Acest sentiment ciudat este mai apăsător azi decât în timpul dictaturii, pe care o simțeam ca pe o apăsare exterioară, nu lăuntrică, în profunzime, ca acum.

În Fals tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al țării. Acum este vorba despre lume.“ — ANA BLANDIANA

Pe copertă: autoarea pe turnul din Pisa, anii ’70, foto de Romulus Rusan

„Ne‑am ivit pe Pământ, pare‑se, din întâmplare, printr‑un concurs cu totul improbabil de împrejurări; suntem o micuță crevasă de antientropie, născută abia ieri, fără scop și rost și care urmează să fie deja colmatată mâine. Suntem un dezastru ecologic, o mână de scandalagii care‑și hărțuiesc generosul proprietar – Natura – și murdăresc zilnic imobilul pe care‑l ocupă forțat, unde nu sunt decât vremelnici chiriași și defel proprietari, așa cum ei se imaginează cu un neîngrădit orgoliu. Suntem aberația ucigașă, eroarea impardonabilă a unui Demiurg ignorant, sursa iminentei «a șasea extincții», urâciunea Planetei. Pe de altă parte însă, prin exercitarea puterii noastre de cunoaștere – fiind noi «un punct în raport cu infinitul, un tot în raport cu neantul» (Pascal) –, și infinitul, și neantul își regăsesc centrul (Pico della Mirandola), măsura universală (Protagoras), deci întruparea regulii lor, oricât de minoritară cantitativ ar fi aceasta. Descărcăm în întreg scârna, ce‑i drept, dar și slava noastră, fiindcă numai prin noi, minuscula lui parte, întregul, căpătând conștiință de sine, se îmbrățișează pe sine cunoscându‑se și acționând, descoperindu‑și deopotrivă și toată scârna, și toată slava. Excepția care suntem, într‑un sens, tot ea e și regula, într‑alt sens; trăim, fără îndoială, ca făpturi «de‑o zi» și ca «visul unei umbre», cum suna versul lui Pindar, dar, oricât de rar, iată‑ne uneori și în rolul torței care iluminează o clipă întregul și‑i furnizează etalonul măreției. Infime și sordide slugi «toată săptămâna» și, de fapt, aproape tot timpul minuscul ce‑l avem la dispoziție, devenim totuși în câte‑o minunată și rară «ziuă a șaptea» boierii mari ai tuturor lumilor.“ — ANDREI CORNEA

„Ioan Stanomir e un cititor pasionat. Dar și foarte subtil. I-a picat în mână un dicționar alcătuit în 1975 de către ideologii Partidului Comunist Român și a făcut din el un instrument care ne îngăduie să înțelegem mai bine nu doar societatea de acum jumătate de secol, ci și vocile radicale de azi. Citiți acest volum, dacă vreți să deslușiți drumul de la totalitarism la democrație, cu toate scurtăturile și ocolișurile lui ideologice.“ — CRISTIAN PREDA

„Ioan Stanomir ne oferă o admirabilă lectură critică a catehismului comunist. În fraze memorabile, al căror stil este un contrapunct la barbaria limbii de lemn, el psihanalizează idiolectul minciunii, care a supraviețuit mitologiei comuniste. Omul nou trăiește, lobotomizat, într-o butaforie de tip Potemkin; liberul arbitru i-a fost amputat, iar cuvintele comuniste îl populează în continuare. Acest volum este un breviar al răului, al codului statolatriei, este o lectură transistorică memorabilă a național-comunismului românesc.“ — MARIAN VOICU

„Comunismul a fost un regim întemeiat pe puterea cuvintelor. Marxism-leninismul şi ceauşismul au mizat pe capacitatea ideilor de a mobiliza şi legitima tirania. Lumea pe care o descrie această încercare de investigaţie intelectuală este cea din care se naşte postcomunismul. Republica Socialistă România nu e un obiect de muzeu, ci terenul din care se ridică prezentul nostru. Cât despre ipoteza comunistă, ea rămâne un teribil exerciţiu de strivire a individului în numele perfecţiunii, egalităţii şi al progresului. Departe de a fi inocente, cuvintele evocate aici au fost osatura totalitarismului. Recitirea devine o formă de angajare etică, antidot la ispitele nostalgice sau utopice.“ — IOAN STANOMIR

„Am trăit aceşti ani la o intensitate fără seamăn: abuzurile, ticăloşiile, declaraţiile aberante ori dezvăluirile revoltătoare au fost, fiecare în parte, tot atâtea motive pentru a mă solidariza cu o societate civilă mereu activă şi mereu ameninţată, cu grupuri sau persoane expuse linşajului public sau defăimării. Au fost, deopotrivă, pretexte pentru a îndigui cât se poate prin analiză lucidă revărsările de ură, de frică, de laşitate ori de conformism care păreau să sufoce România zi după zi, aducând, atât cât mi-a stat în putinţă, un elogiu raţiunii, educaţiei şi declarându-mi încrederea necondiţionată în forţa argumentelor limpezi şi precis exprimate. Am scris de multe ori frenetic, transformând scrisul într-un soi de terapie prin care îmi făceam mie suportabilă o societate pe care o simţeam în acelaşi timp foarte străină şi totuşi copleşitoare, am scris mânat de tristeţe sau de indignare, fără a mă eschiva de la responsabilitatea pe care mi-am luat-o singur, fără mandat şi fără constrângeri, de a fi un intelectual public.“ — CIPRIAN MIHALI

TUDOR DINU (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț(2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei(2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena. În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos.

CONSTANTIN IONESCU s-a născut la 24 august 1878, într-o familie de proprietari funciari din Dolj. A avut două surori și a beneficiat de studii alese. A terminat liceul în 1896 și s-a înscris peste doi ani la Facultatea de Drept a Universității București. Practica juridică îi este întreruptă de efectuarea stagiului militar, la artilerie, fapt care l-a salvat probabil de la moarte în Primul Război Mondial. Avocat din 1903, procuror din 1905, se căsătorește în 1912 și are două fetițe. Avansat căpitan încă din 1915, este reactivat în armată în 1916, dar cade prizonier după doar trei luni. Revine din prizonieratul german în 1917 și practică avocatura până la pensie. Suferă din cauza instaurării regimului comunist, care-i confiscă parte din casă și colecția de arme, și moare în 1963.

MICHEL HOUELLEBECQ, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion, la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon, se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière, abandonând-o înainte de a-și lua diploma. Poet, romancier, eseist și regizor, este cel mai important scriitor francez contemporan, cunoscut ca atare în toată lumea. Cariera literară şi-o începe publicând versuri. Prima sa culegere de poeme atrage atenția criticii: În căutarea fericirii (La poursuite du bonheur) primește în 1991 Premiul Tristan Tzara, iar următoarea, Sensul luptei (Le sens du combat), obține în 1996 Premiul Flore. Urmează volumele Renaștere (Renaissance, 1999) și Configurația ultimului țărm (Configuration du dernier rivage, 2013). În 2015 îi apare la Gallimard Neîmpăcat. Antologie personală 1991–2013 (Non réconcilié. Anthologie personnelle 1991–2013; Humanitas Fiction, 2016). Ca romancier cunoaşte un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) şi, mai ales, „scandalosul“ Particulele elementare (Les Particules élémentaires, 1998), câștigător al Premiului Novembre și, în 2002, prin traducerea engleză, al Premiului Internațional IMPAC Dublin. Fiecare nouă apariţie romanescă a autorului – Platforma, (Plateforme, 2001), Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île, 2005), pentru care primeşte Premiul Interallié – trezeşte polemici înverşunate, iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor. În 2010, Harta şi teritoriul (La Carte et le territoire) e încununat cu Premiul Goncourt. Înainte de apariţia pe piaţă (prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, dată care, printr-o coincidenţă tragică, a fost ziua atentatului din redacţia Charlie Hebdo), romanul Supunere (Soumission; Humanitas Fiction, 2015) a fost piratat şi citit de mii de internauţi, ajungând ulterior bestseller internațional. Supunere s-a situat în fruntea topurilor de vânzări atât în Franța, cât și în alte 40 de țări. Pe 4 ianuarie 2019 apare Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019), care urcă amețitor în topurile de vânzări din lume. În aprilie 2019, Houellebecq primește Legiunea de Onoare.

Fotografia autorului © Mariusz Kubik

Născut pe 27 octombrie 1973 în Cleveland, Ohio, ANTHONY DOERR a absolvit Bowling Green State University. Primul său volum de povestiri The Shell Collector, apărut în 2002, se bucură de un succes remarcabil, primind mai multe premii: Barnes & Noble Discovery Prize, Rome Prize, New York Public Library’s Young Lions Fiction Award. Îşi continuă cariera de scriitor cu romanul About Grace din 2004, încununat cu Ohioana Book Award, urmat în 2007 de cartea de memorii Four Seasons in Rome. Un nou volum de povestiri, Memory Wall, publicat în 2010, îi aduce în 2011 The Story Prize şi Ohioana Book Award. Povestirile lui Anthony Doerr au câştigat patru O. Henry Prizes şi au fost antologate în The Best American Short Stories, The Anchor Book of New American Short Stories, The Scribner Anthology of Contemporary Fiction. Romanul Toată lumina pe care nu o putem vedea, care apare în 2014, este considerat de critici cea mai ambiţioasă şi mai spectaculoasă operă a sa de ficţiune, fiind desemnat bestseller de către New York Times. În 2015, a câştigat Pulitzer Prize şi Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. În acelaşi an a mai primit Australian International Book Award, iar în 2014 a fost finalist la National Book Award.

Foto & copy; Isabelle Selby

VLAD ALEXANDRESCU este senator în Parlamentul României din partea Uniunii Salvați România și profesor titular al Universităţii din Bucureşti. A fost ministru al culturii (noiembrie 2015–mai 2016), ambasador al României în Marele Ducat de Luxemburg (2006–2011). A publicat volume de autor şi a coordonat volume colective în domeniul istoriei intelectuale a modernității timpurii. Este autor al unor articole publicate în serii și reviste ştiinţifice de prestigiu (Oxford Studies in Early Modern Philosophy, Intellectual History Review ş.a.), editor și traducător al unor autori importanți (René Descartes, Dimitrie Cantemir, André Scrima ş.a.). A fost membru și director de proiect la Institutul de Studii Avansate „Colegiul Noua Europă“, București, și Mellon Fellow la „The Warburg Institute“, Londra. În 2013 i s-a decernat Premiul „P.G. Castex“ de către Academia de Ştiinţe Morale şi Politice, Paris, iar în 2014 Premiul „Nicolae Bălcescu“ al Academiei Române. Din 2012, co-fondator și co-editor al revistei Journal of Early Modern Studies.

PETRU CREŢIA (1927-1997), important filolog, elenist, editor, traducător, eseist. În perioada 1952-1971 a urmat o carieră universitară, fiind asistent, apoi lector la Secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere din Bucureşti. În anii 1971-1975 a fost cercetător la Institutul de Filozofie. Din 1975 a îngrijit, alături de Dimitrie Vatamaniuc şi un grup de cercetători de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediţia critică a operei lui Mihai Eminescu. Din 1971 a coordonat împreună cu Constantin Noica la Editura Ştiinţifică ediţia Platon, Opere. După 1989 a condus revista de istorie literară Manuscriptum.

Scrieri originale (prima ediţie): Norii (Cartea Românească, 1979); Epos şi logos (Univers, 1981); Poezia (1983); Pasărea Phoenix (Cartea Românească, 1986); Oglinzile (Humanitas, 1993); Luminile şi umbrele sufletului (Univers Enciclopedic, 1995); Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare (Humanitas, 1997); În adâncile fântâni ale mării (Albatros, 1997). Traduceri (multe însoţite de aparat critic): Cinci cărţi din Biblie / Iov, Iona, Ecleziastul, Ruth, Cântarea cântărilor; Platon, Phaidon, Banchetul şi în colaborare Hippias Minor, Ion, Euthyphron, Menon; Dante, De vulgari eloquentia, Epistolae, Eclogae; M. Bontempelli, Oameni în timp; E. Cecchi, Peştii roşii; Longos, Daphnis şi Chloe; A. Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă; Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale, Alexis, Creierul negru al lui Piranesi; Imre Toth, Palimpsest; G. Dumézil, Zeii suverani ai indoeuropenilor; Emil Cioran, Antologia portretului; G. Duby, Cavalerul, femeia şi preotul; F. Bluche, De la Cezar la Churchill; Virginia Woolf, Doamna Dalloway, Valurile, Eseuri; T.S. Eliot, Eseuri; Frances A. Yates, Iluminismul rozicrucian; Graham Swift, Ultima comandă.

MELANIA CINCEA este licențiată în jurnalism. Face parte, din 1995, din redacția ziarului timișorean Timpolis și este fondatoarea site‑ului www.putereaacincea.ro. În 2018 a publicat Frăția penal‑academică. Cercetarea ştiinţifică din penitenciarele României. O investigație jurnalistică (Editura Humanitas) și Compoziţii pe dictafon (Editura Universităţii de Vest din Timişoara).

PETRU CREŢIA (1927-1997), important filolog, elenist, editor, traducător, eseist. În perioada 1952-1971 a urmat o carieră universitară, fiind asistent, apoi lector la Secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere din Bucureşti. În anii 1971-1975 a fost cercetător la Institutul de Filozofie. Din 1975 a îngrijit, alături de Dimitrie Vatamaniuc şi un grup de cercetători de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediţia critică a operei lui Mihai Eminescu. Din 1971 a coordonat împreună cu Constantin Noica la Editura Ştiinţifică ediţia Platon, Opere. După 1989 a condus revista de istorie literară Manuscriptum.

Scrieri originale (prima ediţie): Norii (Cartea Românească, 1979); Epos şi logos (Univers, 1981); Poezia (1983); Pasărea Phoenix (Cartea Românească, 1986); Oglinzile (Humanitas, 1993); Luminile şi umbrele sufletului (Univers Enciclopedic, 1995); Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare (Humanitas, 1997); În adâncile fântâni ale mării (Albatros, 1997). Traduceri (multe însoţite de aparat critic): Cinci cărţi din Biblie / Iov, Iona, Ecleziastul, Ruth, Cântarea cântărilor; Platon, Phaidon, Banchetul şi în colaborare Hippias Minor, Ion, Euthyphron, Menon; Dante, De vulgari eloquentia, Epistolae, Eclogae; M. Bontempelli, Oameni în timp; E. Cecchi, Peştii roşii; Longos, Daphnis şi Chloe; A. Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă; Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale, Alexis, Creierul negru al lui Piranesi; Imre Toth, Palimpsest; G. Dumézil, Zeii suverani ai indoeuropenilor; Emil Cioran, Antologia portretului; G. Duby, Cavalerul, femeia şi preotul; F. Bluche, De la Cezar la Churchill; Virginia Woolf, Doamna Dalloway, Valurile, Eseuri; T.S. Eliot, Eseuri; Frances A. Yates, Iluminismul rozicrucian; Graham Swift, Ultima comandă.

NIKOS KAZANTZAKIS s-a născut pe 18 februarie 1883 la Iraklion, în insula Creta, unde a și fost înmormântat. Între 1902 și 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, și-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut lumea în lung și în lat, călătorind până în ultimele luni de viață. Aflat veșnic în conflict cu autoritățile din Grecia pentru opiniile sale (asemenea prietenului său Panait Istrati, era atașat ideilor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și funcții publice, a găsit mai multă audiență în străinătate decât în propria patrie, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel. S-a bucurat de celebritate, deținând recordul de traduceri: în peste 100 de țări. A primit, în 1956, la Viena, Premiul pentru Pace. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie – Odiseea. O continuare modernă din 1938 conține 33 333 de versuri; romane – Grădina de piatră (Le Jardin des rochers, 1936, publicat în 1959; Humanitas Fiction, 2018), Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas (1946; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Ascensiunea (1946, publicat mai întâi în Franța și apoi în Grecia, 2021; Humanitas Fiction, 2021), Hristos răstignit din nou (1948, publicat în Grecia în 1954, după ce cunoscuse un mare succes în Occident; Humanitas Fiction, 2008), Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte (1950, publicat în 1953; Humanitas Fiction, 2014), Ultima ispită a lui Hristos (1951, publicat în 1955; Humanitas Fiction, 2011), Sărăcuțul lui Dumnezeu (1954, publicat în 1956; Humanitas Fiction, 2016), Fratricizii (1954, publicat postum, în 1963; Humanitas Fiction, 2017); dramaturgie și lucrări de memorialistică – între care volumul autobiografic Raport către El Greco (scris în 1956 și publicat postum, în 1961; Humanitas Fiction, 2012), Jurnal de călătorie: Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea (1926–1927; Humanitas, 2013), Jurnal de călătorie: Rusia (1928; Humanitas, 2015), Jurnal de călătorie: Japonia, China (1935; Humanitas, 2018); eseuri și traduceri (Divina Comedie, Iliada, Odiseea etc.). S-a stins din viață pe 26 octombrie 1957 la Freiburg im Breisgau, în Germania.

SIMONA LO IACONO s-a născut în 1970, la Siracusa, și este magistrat la Tribunalul din Catania. Romanul său de debut, Tu non dici parole, a apărut în 2008 și a primit Premio Vittorini opera prima. Au urmat, în 2011, romanul Stasera Anna dorme presto, iar în 2013, romanul Effatà, laureat al Premiului Martoglio. În 2016 publică Le streghe di Lenzavacche, câștigător al Premiului Chianti 2017 și finalist al Premiului Strega din același an. Romanul Il morso, din 2017, va câștiga Premiul Racalmare-Sciascia. În 2019 îi apare romanul Albatrosul (L’albatro, Humanitas Fiction, 2021). Este, de asemenea, autoarea volumelor de povestiri I semi delle fave, din 2006, și La coda di pesce che inseguiva l’amore (în colab.), din 2010. Simona Lo Iacono colaborează ca voluntar cu diferite instituții penitenciare, unde ține cursuri de literatură și de teatru pentru deținuți. Scrie în mod susținut la rubricile culturale ale publicației La Sicilia.

CHO NAM-JOO s-a născut la Seul în 1978. A urmat cursurile Facultății de Sociologie din cadrul Universității Ehwa. A lucrat timp de zece ani ca scenaristă pentru diverse programe de televiziune. În 2011 a câștigat Premiul Grupului Editorial Munhakdongne cu romanul său de debut Gwireul giurimyeon (Dacă ai asculta), povestea unui tânăr cu o inteligență extraordinară, care, deși suferă de autism, reușește să își găsească locul în lume. În 2016 a câștigat Premiul Hwangsan pentru tineri autori cu cel de-al doilea roman al său, Komanechireul wihayeo (Pentru Comăneci), inspirat din propria copilărie, în care protagonista, o tânără pe nume Ko Mani, își imaginează că este renumita gimnastă Nadia Comăneci. Apărut în 2016, bestsellerul internațional Kim Jiyeong, născută în 1982 (82 nyeonsaeng Kim Jiyeong; Humanitas Fiction, 2021) are ca punct de plecare experiența personală a autoarei. Romanul a primit în 2017 Premiul „Scriitori de azi“, a fost votat „Cartea anului“ de către librarii coreeni, iar în 2018 depășise deja un milion de exemplare vândute. La sfârșitul lui 2020, vânzările s-au ridicat la peste 1,8 milioane de exemplare. Imediat după publicarea în limba engleză, cartea a devenit New York Times Notable Book of 2020 și Editors’ Choice Selection Best Books of 2020, fiind considerată una dintre cele mai bune cărți ale anului de Time Magazine și NPR, iar în Marea Britanie, de Guardian și Red Magazine. În 2018, Cho Nam-joo publică volumul de nuvele Geunyeo ireumeun(Numele ei) și romanul Gachul (Fuga), în 2019, Saha mensyon (Blocul Saha), iar în 2020, Gyureui mat (Gustul mandarinelor).

Fotografia autoarei © Minumsa

NICK BRADLEY s-a născut în Germania în 1982 și a copilărit în Marea Britanie, în Bath. După ce și-a luat masterul în literatură, a plecat în Japonia – „doar pentru un an“ –, pentru a preda limba engleză prin programul Japan Exchange and Teaching. După un periplu japonez în care a fost profesor de engleză și japoneză, a lucrat ca traducător de jocuri video pentru companii precum Nintendo, ca jurnalist de călătorie și fotograf, s-a întors în Anglia zece ani mai târziu și s-a înscris la cursurile de masterat ale Universității East Anglia, absolvind, în 2016, cu o diplomă în scriere creativă. În 2020 își încheie studiile doctorale la aceeași universitate, cu o teză despre imaginea pisicii în literatura japoneză. În septembrie 2020 publică romanul său de debut Pisica și orașul (The Cat and the City; Humanitas Fiction, 2021), care ajunge la scurtă vreme de la lansare BBC Radio 2 Book Club Pick și este numit de Independent unul dintre cele mai bune debuturi ale anului 2020. A fost nominalizat, tot în 2020, la Not the Booker Prize și în 2021 la Dublin Literary Award. Este tradus în peste zece limbi.

Traducere de Gabriela Russo

SURPRIZĂ! Uimitoarele aventuri ale prichindeilor din Oraşul Florilor continuă! 

În lumea lui Habarnam şi a prietenilor săi nici nu se termină bine o peripeţie, că începe alta. După zborul cu balonul în Oraşul Verde, drumul în Oraşul Soarelui şi aventura cosmică pe Lună, călătoriile au devenit foarte populare printre prichindei.  De data aceasta, ei pornesc într-o expediţie cu plutele pe valurile în­spu­mate ale pârâului Castraveţilor. Habarnam îi păcăleşte pe Floricică, Lentilă, Grăbilă şi Glonţişor să îl aleagă căpitanul flotilei, deşi nu doar că nu se pricepe la aşa ceva, ba chiar încurcă pe toată lumea. Cu toate acestea, expediţia prichindeilor ajunge cu bine pe un tărâm necunoscut, un deşert în mijlocul căruia se ridică Oraşul de Piatră, numit astfel fiindcă acolo nu creşte nicio floare şi niciun pom, în schimb sunt clădiri de sticlă înalte până la cer şi maşinării de tot felul. După nenumărate aventuri, prichindeii noştri, în frunte cu Şurubel şi Piuliţă, construiesc şi ei un echipament nemaipomenit, care sparge piatra din tot oraşul şi dă la iveală iarba verde şi florile frumos colorate. Totul e să nu se atingă de el Habarnam!

Irvin D. Yalom este profesor emerit de psihiatrie la Universitatea Stanford şi autorul mai multor cărți cu success internațional. Marilyn Yalom este autoarea cărților A History of the Wife, Birth of the Chess Queen, How the French Invented Love și Innocent Witnesses: Childhood Memories of World War II, publicată postum. Cei doi au fost căsătoriți timp de 65 de ani.

EVGHENI VODOLAZKIN s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări științifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum și a lucrării Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk. În 1992, la invitația Universității din München, și-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ținând și cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferința internațională „Cultura mânăstirească: Orient și Occident“. În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundației Alexander von Humboldt, desfășurând o activitate de cercetare și publicând, în 2000, la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei Text și tradiție, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează în 2005 cu romanul Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov și Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Editura Humanitas Fiction, 2014), care devine revelația literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiului Bolșaia Kniga – Premiul întâi și Premiul cititorilor – și câștigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naționalnii Bestseller (Bestsellerul Național) și Russkii Buker (Booker Rus). Publicat în 2016, Aviatorul (Aviator; Humanitas Fiction, 2017) s-a aflat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, câștigând un dublu Bolșaia Kniga - Premiul al doilea și Premiul cititorilor, Locul al treilea. Romanul Brisbane (Brisben, 2018; Humanitas Fiction, 2019) se află actualmente pe lista scurtă la Bolșaia Kniga. Cărțile lui Evgheni Vodolazkin sunt traduse în peste 30 de ţări.

Rob Wesson are o diplomă în geoștiințe de la MIT și un doctorat în geofizică la Universitatea Stanford, iar cariera sa în studiul cutremurelor alături de U.S. Geological Survey (USGS) se întinde deja pe patru decenii. În prezent este cercetător emerit în cadrul USGS și are la activ mai multe granturi de cercetare acordate de National Science Foundation. Când nu călătorește în America de Sud sau altundeva, își împarte timpul între casa lui din Evergreen, Colorado, și cabana pe care și-a construit-o în apropiere de McCarthy, Alaska.

„Rob Wesson a amestecat fermecător știința de azi, o înțelegere istorică de excepție și propria experiență de geolog pentru a relata cum a ajuns Darwin la prima lui teorie: una despre evoluția Pământului. Wesson a luat-o pe urma lui Darwin ca să înțeleagă mai bine cutremurele majore care, și acum, pot devasta locurile unde se petrec. Încurajez pe oricine e interesat de studierea Pământului să facă această călătorie alături de Wesson și Darwin.“
Duncan Agnew, profesor de geofizică la Institutul de Oceanografie Scripps

Georges Minois, profesor și doctor în istorie, este unul dintre cei mai de seamă istorici ai mentalităților și reprezentărilor colective din spațiul occidental. Este autorul a peste 40 de cărți de istorie în care, fără să renunțe la exigențele documentării științifice, a reușit să transmită publicului larg informații interesante într-o manieră prietenoasă.

Dintre cărțile publicate menționăm: Histoire de la vieillesse de l’Antiquité à la Renaissance (1987), Histoire des enfers (1991; ed. rom. Istoria infernurilor, 1998), Histoire du suicide. La société occidentale face à la mort volontaire (1995; ed. rom. Istoria sinuciderii, 2002), Le Diable (1998, ed. rom. Diavolul, 2003), Les origines du mal. Une histoire du péché originel (2002), Histoire du mal de vivre. De la mélancolie à la dépression (2003), Le culte des grands hommes. Des héros homériques au star system (2005), L’Âge d’or: Histoire de la poursuite du bonheur (2009), Histoire de la solitude et des solitaires (2013), Abélard, Héloïse et Bernard: Passion, raison et religion au Moyen Âge (2019).

Volumul de față, Istoria Evului Mediu. O mie de ani de splendoare și ticăloșie (Histoire du Moyen Âge. Mille ans de splendeurs et misères), a apărut în 2016.

Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potențială), al cărui președinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referința: Esthétique de l'Oulipo (Estetica Oulipo). De formație matematician, apoi jurnalist – absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliștilor din Paris (promoția 1983), este autor de romane, nuvele, poezii, teatru.
Corespondența imaginară dintre autor și președintele Franței, Moi et François Mitterrand (Eu și François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.