Cărţi

Alăturând eseuri, pagini de jurnal, conferințe și dialoguri care descriu spații, obiecte, oameni și momente ale vieții proprii câtorva texte despre cărți, volumul constituie o recapitulare nesistematică în care invitațiile de colaborare pe teme date, întrebările interviurilor și interpelările lecturilor au avut un rol declanșator important. El evocă trasee, de la bulevardele care se succed unind peste Ocean Bucureștiul cu orașul american Providence, la localitățile și țările popasurilor sau ale drumețiilor de suflet (Bozovici, Breb, Săpânța, New York, Paris, Mexic, Spania, Santorini, Timișoara, America, Maramureș, Franța) și etape existențiale: anii de școală, de facultate, cu arestările și ședințele de demascare ale epocii; anii de cercetare (în domeniul lingvisticii structurale, al pragmaticii și semioticii, dar și pe teren, în Maramureș sau la Woonsocket, R.I.) alături de Al. Rosetti, Mihai Pop, Ovidiu Bîrlea, Marius Sala, Solomon Marcus, Thomas A. Sebeok; exilul, începând din 1980; revenirea în România după 1989; proiectele care se clarifică treptat prin munca meditată în arhive din România, Franța sau America, ducând la publicarea mai multor volume postume ale lui A. Golopenția (Ultima carte, Românii de la est de Bug, sau seria Rapsodia epistolară I–IV) și Ștefania Cristescu Golopenția (Descântatul în Cornova–Basarabia sau Sporul vieții).

Textele primei părți sunt scrise între anii 2003 și 2018, cu excepția a două eseuri în limba engleză, primul intitulat 1001 Newspapers or the Romanian Nights (1991), care le vorbește cititorilor americani despre miracolul reînvierii presei în România de după 1989 și al doilea susținând, în 1999, necesitatea abordării transdisciplinare a culturii franco-americane, larg reprezentate în Noua Anglie, în cursurile universității Brown. Ordonarea lor, vag cronologică, s-a făcut în funcție de momentele la care trimit. Multe dintre texte abordează însă, în acest răstimp al rememorărilor, la fel cu interviurile din partea a II-a a cărții, serii de evenimente, complicând astfel înșiruirile. Interviurile din partea a II-a, ca și și lecturile din partea a III-a, se succed în funcție de momentul în care au fost publicate. Ele traversează, în diagonală, porțiuni largi și discontinui ale existenței sau reflecției autoarei, abordând teme cum sunt, între altele, supraviețuirea prin cultură; culturile „mari” și „mici”; educația universitară și post-universitară în România, Franța și America; româna vorbită în spațiul public și româna globală; identitatea emigrantului est-european în spațiul american.

Sanda Golopenția

"Acest volum reunește patruzeci și una de conversații ale lui Virgil Nemoianu, realizate între 1990 și 2017, cu români din mai multe generații. Două dintre discuții au devenit cărți, celelalte au apărut anterior în periodice și volume. Avem astfel o radiografie culturală, intelectuală, ideologică, politică și istorică – deopotrivă dialogică (Bahtin) și dialectică (Hegel) – a României și a lumii. Dar și a interlocutorilor înșiși, a mediilor din care vin, a orizonturilor spre care tind." - Sorin Antohi

"Am fost obișnuiți să facem o distincție casantă între cei din țară și cei din afara României. Profesorul Virgil Nemoianu ne-a demonstrat că a fi geografic departe de țară nu exclude posibilitatea participării intense la viața culturală românească. Cu un deosebit interes urmăresc articolele pe care le publică […]. Traducerea în limba română a cărților sale fundamentale […] s-a dovedit a fi benefică pentru viața noastră culturală, lucrările respective au avut un impact impresionant, au impus un nivel superior de abordare a faptelor de cultură [...]. De un mare folos este și publicarea cărții România noastră [...], în care anvergura intelectuală a lui [Nemoianu] apare clar, cu deschidere spre toate orizonturile, fie ele literare, filosofice, istorice, politice sau religioase [...]. O carte în care problemele, de ieri și de azi, ale României sunt discutate într-un spirit critic deschis controversei." - Solomon Marcus

"[…] în cărțile lui Nemoianu publicate în America, România și cultura ei sunt mereu prezente pe plan de egalitate cu celelalte culturi europene. Opera lui e în același timp cea a unei personalități de suprafață internațională și a cuiva care, deși trăiește în capitala Americii, a rămas întotdeauna profund legat de țara în care s-a născut." - Toma Pavel

"Volumul de față reprezintă o parte numai, dar poate importantă, din activitățile mele laterale. Cum acest „lateral” revine obsesiv în scrisul și gândirea mea, poate că cititorii și cititoarele vor privi volumul cu anume interes. [...] Suita de interviuri este poate lucrul cel mai interesant. De ce? Fiindcă schițează un proces de evoluție intelectuală, fiindcă arată schimbări, pași înainte și modificări, fiindcă permite celor interesați să vadă cum a crescut și s-a schimbat în curs de două decenii și jumătate o minte, să-i zicem, harnică sau curioasă. Deci nu bucățile separate contează, ci scurgerea lor, de la an la an." - Virgil Nemoianu

"Întreaga operă de critic, de comparatist și de filosof al culturii a lui Virgil Nemoianu – și cu deosebire cele două sinteze, O teorie a secundarului, Imperfecțiune și înfrângere, cuprinse în volumul de față – se constituie ca o mărturie elocventă a faptului că autorul lor nu s-a stabilit în Statele Unite spre a se înrola cu entuziasm mimetic în mișcările intelectuale și politice la modă acolo. Cu o formație solidă, construită chiar în România comunistă, unde un „ethos al învățării” funcționa, totuși, în pofida restricțiilor ideologiei unice, formație pe care n-a făcut decât s-o fortifice și s-o lărgească în excelent-dotatele biblioteci ale Occidentului, Virgil Nemoianu n-a ezitat să-și manifeste, în țara de adopție, propriile opțiuni și să-și decupeze propriile teme, impunându-se în académia americană ca un profesor eminent și ca un autor de referință. Spre deosebire de alții, el și-a asumat apartenența românească și pe aceea central-europeană, transformându-le pe amândouă în surse de inspirație și în moduri specifice de articulare între biografie și operă. Teoria „secundarului” ilustrează și sublimează o întreagă tradiție morală și artistică. Relația intimă stabilită de Virgil Nemoianu între slăbiciune, înfrângere și pierdere, pe de-o parte, și literatură ca „știință a regresivului”, pe de altă parte, ne spune ceva esențial despre concepția sa referitoare la rolul înalt-compensator al umanismului, ca și despre felul propriu, – decent, moderat, dar eficient și puternic – de a-și afirma originalitatea." - Mircea Martin

"Virgil Nemoianu își sprijină argumentele cu o bogăție de exemple istorice și cu vastă erudiție. Cartea sa e provocatoare și polemică în cel mai bun sens al cuvântului… [El] își pune gândirea în slujba marii tradiții liberale europene, reprezentată de Tocqueville, Guizot și Max Weber, printre alții. Pledoaria elocventă pentru jocul liber al energiilor creatoare, pentru descentralizare și pluralism, pentru o dialectică „locală” (iar nu una centralizantă sau totalizatoare) – iată, fără îndoială, lucrurile pe care cititorul le va găsi cu adevărat stimulatoare în argumentarea lui Nemoianu." - Mihai Spăriosu

"Cartea de faţă [O teorie a secundarului] pune în discuţie relaţia dintre evoluţia socio-istorică şi literatură, din punct de vedere teoretic şi tipologic. Prima parte este dedicată constatării că, în general, operele literare majore şi marii scriitori par conservatori, ba chiar reacţionari. Observaţia este exemplificată punând în relaţie autorii respectivi cu tendinţele şi poziţiile istoriceşte progresiste, fie din vremea lor, fie din perioadele ulterioare. (…) A doua parte a cărţii conţine mai multe capitole care demonstrează în ce fel activităţile culturale în general (şi cele literare, în particular) modelează sau influenţează centralul sau principalul în istorie. (…) O a treia secţiune investighează rolul dialectic jucat de literatură în istorie, printr-o analiză a caracterului indirect şi a imperfecţiunii. (…) Studiul meu se doreşte, aşadar, o explorare a secundarului, o teoretizare în jurul secundarului, dar şi o celebrare a secundarului.

[Imperfecțiune și înfrângere] Primul capitol va aborda câteva consideraţii generale cu privire la modul de funcţionare a filosofiei istoriei. (…) Următoarele două capitole ilustrează cazuri particulare şi sunt menite să servească drept exemple concrete ale temei generale. Astfel, în capitolul al treilea mă voi referi la relaţia dintre scrierile istorice şi scrierile literare, rezervând un anumit spaţiu şi utopiei, dar şi soluţiilor politice intermediare. (…) În mod similar, cel de-al patrulea capitol va încerca să ofere o ilustrare concretă a argumentelor invocate în secţiunile precedente. Europa Centrală este prezentată ca o zonă istorico-geografică individualizată, printre altele, de un „etos” al instruirii. (…) Cel de-al cincilea capitol va trasa câteva concluzii, enumerând totodată unele motive pentru care literatura a fost, de regulă, privită cu suspiciune, în nenumărate contexte socio-istorice, fiind adesea supusă persecuţiilor fără drept de apel – nu doar în trecut, ci şi în prezent." - Virgil Nemoianu

A asculta bine muzica nu poate sa se faca decat in ascultarea propriei sale taceri. A fi in masura de a asculta tacerea este experienta suprema pe care ne-o ofera cu generozitate muzica. Ea ne face sa accedem astfel la acel loc sublim, unde domnesc bucuria, frumusetea si iubirea. Pentru ca este o disciplina superioara, cu aspiratii elevate, asta nu inseamna ca trebuie sa facem din ea valoarea suprema. Sunt convinsa de toate aceste lucruri, si pentru a le face cunoscute, m-am angajat sa scriu aceste pagini, cu entuziasm si umilitate. Chiar daca muzica nu este un scop in sine, ea este, cred eu, o cale privilegiata, o scara de lumina care ne permite sa accedem la adevaratele valori ale vietii, acelea care il fac pe om demn de Dumnezeu.

Un elogiu pasionat adus muzicii, un cantec al emotiei. Chiar mai mult decat atat, un mijloc de cunoastere: micile si marile secrete ale sunetului, o culegere de adagii ale marilor compozitori reuniti intr-un „portret de familie", sfaturi de initiere in muzica... in sfarsit, o filosofie a vietii! 
De-a lungul unui drum care ne conduce de la originile muzicii pana la marturisirile cele mai autentice ale interpretului, muzica clasica isi regaseste tineretea, iar toti marii muzicieni ne descopera o umanitate deseori tulburatoare.
Pentru autor, muzica merge dincolo de cuvinte: ea este calea unei desavansiri accesibile tuturor, semn al unei dimensiuni superioare a existentei. 
Construita precum o sonata in patru parti, aceasta calatorie „in inima fascinatiei" nu seamana cu nimic altceva: instructiva si accesibila, emotionanta si profunda, ea reda frumusetea misterioasa a muzicii prin intermediul geniului pianului. 
Aici, cartea vorbeste ca un oratoriu, lasand cuvantul poetilor, muzicienilor si ganditorilor din toate timpurile, intr-un entuziasm comunicativ. 
Inca de la primii pasi in muzica, Elizabeth Sombart a fost apreciata de catre Arthur Rubinstein: „Un mare talent, o mare sensibilitate". Concertista si profesoara in egala masura, ea a inregistrat 51 de piese clasice, de la Bach la Bartok (BMG), baza a unei serii de emisiuni pe France 3 — „Confidente pentru pian" care ne reveleaza o artista fascinanta, o vocatie absoluta. 

Prin aceasta carte si printr-o serie de recitaluri si conferinte, Elizabeth Sombart este prezenta si in Romania, tara de care este legata prin originea bunicii sale si prin Maestrul Sergiu Celibidache, alaturi de care a studiat timp de zece ani. 

Este vorba, in aceste din urma texte, despre doua dintre ranile adanci ale educatiei in Romania zilelor noastre: precaritatea motivatiei pentru studiu in invatamantul preuniversitar, respectiv, in invatamantul superior, „reprofilarea” universitarului, de la un ins iubitor de libertate si adevar, la un aspirant catre eficienta si putere.

Prin ceea ce a afirmat Solomon Marcus cu diverse prilejuri si, nu in ultimul rand, prin felul in care si-a implinit existenta ca pe „un drum al aventurii”, ca pe o neistovita cautare, e limpede ca niciunul dintre cele doua fenomene nu l-a lasat indiferent. Liviu Papadima

  "In ansamblu, cred si sper ca cititorii si cititoarele vor deslusi o anume moderatie si cumpatare, urmele unui echilibru calm pe care l-am cautat toata viata si pe care l-am gasit cel mai bine (socot) in Biblie si in clasicii greco-romani, iar printre scriitorii mai recenti in Leibniz si in Goethe. Contradictii launtrice? Fara indoiala! Nu sunt totdeauna de acord cu mine insumi (motiv de bucurie pentru mine) dar, normal, nu sunt totdeauna de acord nici cu ceilalti. [...] In ansamblu ma gasesc de partea unui mod de filozofie istorica in care pluralismul supra-determinarii (al cauzelor multiple) alcatuieste o morfologie culturala, un joc dialectic al valorilor religioase si econornice, intelectuale si politice, sociale si culturale, toate laolalta infruntandu-se dar si colaborand, in prin acest joc constituindu-se viata indivizilor, ca si viata grupurilor. Aceasta e, fireste, insasi realitatea, dupa cum o pot eu intelege. lar in acest sens, libertatea creste dintr-o potolita acceptare si ponderata evolutie a traditiei, dupa cum la randul ei traditia nu poate fi conceputa ca rigida obligatie, ci numai ca un exercitiu al libertatii." (Virgil Nemoianu)
     Fragment din volum:

  "[...] Doinas se numara printre putinii autori romani care intruchipeaza o autentica si vitala continuitate istorica intre 1938 sau 1947  si 1989 sau 1991, o punte unificatoare. Nu pot sa nu cred ca acest potential de semnificatie cultural-istorica nationala,  acest potential de armonizare, de restaurare, de vindecare in fond, nu a fost perceput, intr-un fel mai limpede sa mai vag, de catre foarte multi.
    Intr-adevar daca valoarea oricarui poet consta in a imbogatii, prin inventie, perceptia nuantata a realului de catre comunitatea lingvistica in care s-a nascut si traieste, de a spori, prin explorare, cunoasterea adancurilor psihice, [...] de a conserva si ingriji auto-identificarile omului, [...] atunci rolul unui poet ca Doinas va fi recunoscut imediat ca fiind dintre cele mai importante." (Virgil Nemoianu) 
     Fragment din volum:

Firul rosu care traverseaza acest volum este cel al razboiului, al ocupatiei sovietice a Romaniei cu neantizarea culturala care i-a urmat, si al exilului. In conditiile grele ale razboiului, o echipa de cercetatori condusa de A. Golopentia a reusit sa identifice comunitatile romanesti dintre Bug si Nipru, la care specialistii romani nu avusesera acces pana atunci. Constantin Brailoiu s-a inrolat in acest efort. Datorita lui razbesc pana la noi vocile romanesti ale unor oameni traind in 1942 la sute de km distanta de Romania. Aflat ca expert la Conferinta de Pace de la Paris in anul 1946 si prevazand cele ce aveau sa urmeze, Anton Golopentia a incercat sa sprijine efortul de a-si gasi un rost in strainatate al lui C. Brailoiu, Emil Cioran sau Mircea Eliade recomandandu-l pe fiecare unor prieteni din Europa si Statele Unite. In Elvetia, care era pentru C. Brailoiu o a doua patrie, si unde isi facuse o mare parte din studii, prof. Eugene Pittard, Samuel Baud-Bovy si multi altii s-au raliat cu generozitate la ideea de a infiinta o Arhiva Internationala de Muzica Populara (A.I.M.P.) a etnomuzicologului roman, incercand, fara a reusi, sa-i asigure si independenta materiala. In complicata Franta postbelica, in 1948, Brailoiu a fost angajat la C.N.R.S. El va pendula insa, pana la sfarsitul vietii intre Geneva, de care il leaga lucrul in cadrul A.I.M.P., si Paris. In 1950–1951, exilati in America, Sabin Manuila, fostul director al Institutului Central de Statistica din Bucuresti si Roman Jakobson, la randul lui exilat pe rand din Rusia si Cehoslovacia si devenit profesor la Universitatea Harvard, vor incerca, fara succes, sa implineasca dorinta lui C. Brailoiu de a studia viata muzicala a comunitatilor romanesti din America si de a extinde institutionalizarea internationala a etnomuzicologiei. E vremea exilurilor multiple – al lui Constantin Brailoiu, al lui Roman Jakobson, pentru cei care si-au parasit tara. Si e vremea arestarilor pentru cei ramasi pe loc, cum sunt, printre personajele acestui volum, Anton Golopentia (care va muri in inchisoare) sau Harry Brauner. - Sanda Golopentia

Reunind articole scrise intre 1979 si 2006, volumul e actual nu numai prin situarea lui Constantin Brailoiu in contextul mai putin cunoscut al campaniilor monografice gustiene si al exilului romanesc sau est-european, cu ramificatiile lui in Statele Unite, ci si prin discutarea procesului de globalizare a etnomuzicologiei initiat institutional si prin cercetari de catre Constantin Brailoiu. - Sanda Golopentia

Există în toate culturile o zonă de umbră, puţin cunoscută marelui public şi chiar specialiştilor, în care se plasează o categorie de documente, de scrieri greu de definit: pentru unii, cheie secretă a unor episoade oculte, încă neelucidate; pentru alţii, un fel de rebut al istoriei, texte care nu sunt ceea ce par sau au vrut să pară. La prima vedere, ele sunt doar compuneri apocrife, falsuri, „mistificări“. Ar fi deci texte cărora cititorul nu le poate acorda nicio încredere pentru că fie nu au fost scrise de persoana căreia i se atribuie, fie nu-i aparţin epocii de la care se reclamă, fie conţin un alt element care alterează şi astfel anulează statutul invocat de regulă în titlu sau pe ceea ce se numeşte „foaia de titlu“ a operei, tipărite sau manuscrise, sau caracterul său legal, dacă este vorba de un document oarecare. Mircea Anghelescu

Așa își începe profesorul universitar Mircea Anghelescu, unul dintre cei mai substanțiali istorici literari ai noștri, cartea care a încântat multă lume și pe care ar trebui s-o citească nu numai specialiștii, cel puțin pentru câteva motive esențiale: pulsează de informație rară, e foarte instructivă și e foarte bine scrisă. Prima ediție a apărut în 2008.

Mircea Anghelescu este profesor emerit al Facultății de Litere de la Universitatea din București, a fost paleograf la Secția de manuscrise a actualei Biblioteci Naționale, cercetător științific principal și director cu delegație (1991-1994) al Institutului de istorie și teorie literară „G. Călinescu” al Academiei Române, vicepreședinte al Fundației Culturale Române (1994-2003) și președinte al Asociației de literatură generală și comparată din România (2009-2011). A publicat 16 volume de istorie literară, pentru unele dintre ele a fost premiat.

Cartea despre care vorbim este esențială pentru înțelegerea mentalității scriitorilor și a destinului unor scrieri literare. Își propune să prezinte cele mai interesante cazuri de ”mistificări”, dar și ”spațiul psihologic al falsului ca ficțiune și al motivațiilor sale”. Subiectele sunt foarte diverse, mai toate pornind de la întrebări. De pildă: Cât de autentic este jurnalul lui Dinicu Golescu? Cine este autorul adevărat la ”Cântării României”? Cum a apărut ”Testamentul lui Ștefan cel Mare”? Cine a fost Adrian Corbul care semnează în Franța Adrien Le Corbeau și e premiat de Academia franceză? (Un pretins jurnal al uneia dintre prietenele lui Guy de Maupassant, dar scris de Claude-Rodolphe Bernhaut, alias Adrien le Corbeau, alias Adrian Corbu, alias Radu Baltag, alias Rudolph Bernhaut, scriitor roman-evreu originar din Turnu Severin sau din Bolintin, jurna­l care s-a bucurat de o mare autoritate până prin anul 2000, când misti­ficarea a fost dezva­luită de un cercetător francez) ș.a. Mircea Anghelescu se mai ocupă de parodia ca distopie în ”Țiganiada”, de ”afacerea Caion”, de identi­tatea poetului A. Mirea (rezultat din colabo­rarea lui Dimitrie Anghel cu Șt. O. Iosif) și de multe altele.

”Mistificațiile de toate felurile participă nemijlocit la conturarea și la limpezirea lumii literare într-un moment anumit, pentru că nu sunt simple rebuturi (...) Dimpotrivă, ele dețin o semnificație ce trebuie descifrată.” Ceea ce face această carte care ne demonstrează că și mistificările în literatură pot fi urmărite cu un interes egal cu al mistificărilor în pictură. O carte erudită, care se citește ca un roman, cu pasiune.

Am cautat sa arat in ce consta o invatare adevarata, una care sa nu se multumeasca cu retinerea anumitor date, procedee, ci care sa dezvolte nevoia de a intelege, de a explica, si sa ne conduca la satisfacerea acestei nevoi, sa ne faca sa patrundem in miezul fenomenelor, acolo unde descoperim aspecte care surprind intuitia si imaginatia si care, chiar prin aceasta, ne conduc la o stare de bucurie spirituala care ne stimuleaza sa incercam sa distingem intrebarile fara raspuns. Cunoasterea este captivanta prin infinitatea ei, prin faptul ca orice raspuns atrage cu sine noi intrebari. - Solomon Marcus 

Pe cat de variata este plaja de adresanti ai mesajelor Profesorului, pe atat de diversificata e si tematica textelor cuprinse in acest volum. Un mozaic fascinant de preocupari si luari de pozitie, o imagine revelatorie a enciclopedismului luminat al autorului, caruia i s-ar putea aplica, mai mult decat oricarui alt carturar roman, deviza dictionarelor Larousse „Je seme a tout vent". [...] Ce ar avea de invatat de la Solomon Marcus cititorii care nu sunt nici matematicieni, nici filozofi, nici poeti? Indiscutabil, multe: echilibrul, seninatatea, altruismul, respectul fata de semeni, onestitatea, dragostea de adevar, curiozitatea si uimirea in fata miracolului vietii, patriotismul, cultul prieteniei. - Mihai Dinu

În centrul cărții Civilizația analfabetismului stau fenomenele legate de tranziția de la o civilizație dominată de alfabetizare la una caracterizată de o varietate de mijloace de expresie și comunicare. Căderea regimurilor totalitare, dificultățile structurale actuale ale Uniunii Europene, povara aparatului birocratic statal, efortul mondial de retehnologizare și economia globală reprezintă o parte a tabloului mai amplu al unui progres necesar.

Lumea noastră nu mai este lumea a două culturi – știință și discipline umaniste – pe care o analiza C.P. Snow. Este o lume a unei dinamici fără precedent până acum în istorie. În această lume, numeroase alfabetizări noi, supuse uzurii morale ca orice altceva în epoca noastră, depășesc necesitatea și posibilitatea unei alfabetizări atotcuprinzătoare. Ele asigură interacțiunii umane mijloacele adecvate atingerii a probabil celor mai radicale forme de individualism, ca și mijloacele cele mai uluitoare de intercondiționare socială.

Progresul științific și inovația tehnologică îl preocupă pe Mihai Nadin din perspectiva influenței pe care acestea o au asupra existenței și creativității umane. Civilizația Analfabetismului reprezintă dovada acestei afirmații.

Lectura lucrarilor lui Boris Cyrulnik este esentiala pentru toti cei care au cunoscut un traumatism sever in biografia lor, deci pentru fiecare dintre noi.

Elaborarea unei povestiri despre sine umple vidul provocat de suferinta. Construim o imagine, organizam evenimentele intr-un mod coerent, indreptam o ofensa nedreapta, iar o povestire face posibila reconcilierea cu lumea exterioara.

Fragment:

" Boris Cyrulnik in cultura africana sau asiatica, sau intr-una mult mai saraca decat a noastra, majoritatea oamenilor considera, intr-adevar, ca „e nevoie de un sat intreg pentru a creste un copil". Putem afirma acest lucru si in alt fel. De exemplu, americanii, in cercetarile lor despre teoria ata-samentului — teorii care sunt in acelasi timp biologice si psihologice — sustin ca in jurul copilului trebuie organiza-ta o constelatie afectiva. Mai exact spus, in cadrul acestei constelatii, mama reprezinta desigur o stea esentiala, dar si tatal este o stea importanta, ca si sora mai mare, veri-soara, vecinul... Toate imaginile familiale sustin dezvolta-rea copilului. in cultura noastra, lucrurile se petreceau in acest fel pana acum cateva zeci de ani.
M-am intors din Peru, unde am fost invitat de indie-nii Incan de la nord de Lima, din regiunea Lambayeque: desi sunt foarte saraci, tot satul de ocupa de copii, cu alte cuvinte ei alearga peste tot prin sat, rara insa sa-1 para-seasca, pentru ca le este teama de ce se intampla in afara lui. Interiorul satului este in schimb incarcat cu o famili-aritate stranie, pentru ca la orice pas gasesti un adult care supravegheaza copiii. Accidente nu au avut loc, sau daca da, foarte putine, desi peste tot sunt numai pietre. Copiii sunt crescuti de un grup de femei si altul de barbati care se organizeaza special in acest scop.
Copiii acestor oameni foarte saraci nu sunt violenti, nu exista delicventa, pentru ca ei au partea lor de responsabilitate. Cand am lucrat cu Claire Brisset, aparatoare a drepturilor copiilor, i-am propus sa li se mai acorde un drept suplimentar copiilor, care ar fi acela de a darui."

După succesului romanului Ru – nominalizat pentru premiul Giller și premiat cu Governor General's Literary Award, cel mai recent roman Kim Thuy este un triumf de frumusețe poetică și o meditație în mișcare cu privire la modul în care de dragostea și mâncarea se împletesc inextricabil.

Mãn are trei mame: cea care îi dă naștere în timp de război, călugărița care o culege dintr-o grădină de legume, și Maman, care devine spion pentru a supraviețui. Îngrijorată de siguranța fiicei sale, Maman îi găsește un soț - un restaurator vietnamez singuratic care locuiește în Montreal.

Aruncată într-o lume nouă, Mãn descoperă talentul ei natural de a găti. Ea creează feluri de mâncare, care sunt mult mai mult decât hrană pentru organism: evocă memorie și emoții, timp și spațiu, aducându-și clienții până la lacrimi.

Mãn este un mister - numele ei înseamnă "împlinire perfectă", dar ea și soțul ei par să evolueze linear, cu respect și loialitate. Dar când ea întâlnește la Paris un bucătar căsătorit, totul se schimbă într-o fracșiune de secundă, și Mãn descoperă atotcuprinzătoarea obsesie și pericolul permanent generat de o idilă.

Plin de imagini de o frumusete de neșters, delicatete si putere silențioasă, Mãn este un roman care imploră să fie savurat pentru limbajul lui, senzualitatea și iubirea de viață.

Asemeni chintesenței, această lucrare este rodul unei prelungi frecventări a operei lui Edith Stein, a unei urmăriri atente a itinerariului său filosofic şi spiritual, a teoriei sale antropologice în raportul ei cu educaţia.

În gândirea acestui autor, problema educaţiei ocupă un loc central, cu toate că nu este elaborată într-o formă sistematică. Într-adevăr, considerațiile legate de această tematică se găsesc răspândite în toată opera sa, de unde și legitimitatea deplină a unui proiect de reconstituire a arhitecturii sale de ansamblu.

Pentru Edith Stein, educaţia este o „artă de a-și modela propria viață”, un gest activ, o veritabilă creaţie. Din această perspectivă, suntem invitaţi să urmăm pas cu pas aplicarea efectivă a gestului educativ, tot așa cum urmărim o linie melodică.

În ce constă însă experienţa profundă pe care o avem atunci când ascultăm o melodie? „O melodie nu este pentru noi o simplă succesiune de sunete pe care le percepem prin intermediul auzului. În această melodie, auzim cântând chiar sufletul uman.” Cu alte cuvinte, articulaţiile care construiesc din interior o melodie sunt tot atâtea puncte de sprijin care permit degajarea mișcării sale vivace, fără să-i blocheze avântul. În acelaşi fel, pornind de la dimensiunile esenţiale ale fiinţei umane, Edith Stein consideră mişcarea melodică inerentă gestului educativ ca pe o manifestare a „notei pure dată de fiecare creatură.

Prezentând aceste pagini într-un moment în care interesul pentru gândirea lui Edith Stein recâştigă teren, iar studiile care îi sunt consacrate cunosc un dinamism cu adevărat creator, sperăm să încurajăm cercetarea în special în domeniul gândirii sale educative, dând „un impuls într-o direcţie ce trebuie să fie urmată, şi (încrezători) că alţii vor face mai bine în continuare”.

" Formarea unei fiinte nu inseamna sa o conditionezi din exterior, ci sa o conduci spre propriul sau "centru de gravitatie" care este una cu constiinta, "locul hotararii personale libere". Dar nici nu inseamna sa o inchizi intr-o interioritate izolata: locul cel mai profund al sufletului nu este o inchisoare, ci un spatiu al Intalnirii: Dumnezeu locuieste aici, iar cel care a primit cheile de acces la propriul sau templu interior este invitat sa iasa din sine catre ceilalti si catre lume. Misiunea care ii revine in mod necesar educatorului consta in a oferi aceste chei." (Marguetite Lena)

Spectaculos . . . Captivant . . . O poveste de aventuri care îți taie respirația și o meditație profundă despre natura durerii și supraviețuire . . . Un triumf al omului și al literaturii. (Dani Shapiro, New York Times Book Review)

M-a ținut cu sufletul la gură . . . O lectură ca o cavalcadă sălbatică . . . incitantă, care dă de gândit, care îmbogățește sufletul. (Oprah Winfrey, despre Wild, prima sa selecție pentru Book Club 2.0)

O carte extraordinară care dă dependență, care nu doar te distrează ci ne face mai buni în urma lecturării sale. (The Boston Globe)

Amețitor de frumoasă. (Los Angeles Times)

Incisivă și grăitoare . . . Strayed are harul inefabil după care tânjește orice scriitor, și anume să exprime exact ceea ce gândește în rânduri pe atât de succinte pe cât sunt de poetice. (The Washington Post)

Scriu in primul rand despre oameni de catedra, personalitați care au onorat spiritul uman; despre oameni din perioade istorice foarte diferite; in primul rand despre matematicieni, dar și despre oameni venind din alte orizonturi, din informatica, fizica, chimie, medicina, istorie, lingvistica, sociologie, economie, antropologie, filosofie, literatura, inginerie, muzica, regie teatrala; scriu in primul rand despre romani, dar și despre cațiva mari savanți straini; despre profesori ai mei, despre colegi de generație, despre foști studenți ai mei. Unii mai mult, alții mai puțin, ei fac parte din biografia mea.

Aceasta carte face pereche, intr-un fel, cu Intalniri cu Solomon Marcus (2 volume, Ed. Spandugino, 2011), in care alții scriu despre mine. (Solomon Marcus)

Pedagogia Resonnance: Fenomenologia sunetului si a gestului este rod al 30 de ani de experienta, de cercetare, de predare si de concerte, sinteza a invataturii orale si scrise primita de Elizabeth Sombart de la cei doi maestri, in anii '80: Sergiu Celibidache si Hilde Langer-Ruhl.

Desi conceputa ca o lucrare de sine statatoare, cartea de fata poate fi privita si drept incheierea unei trilogii pe care autorul a consacrat-o versificatiei romanesti. In urma cu aproape treizeci de ani, un prim volum al acestui ciclu (Ritm si rima in poezia romaneasca, Cartea Romaneasca, 1986) punea bazele perspectivei generative asupra versului nostru clasic.

Poate iesi Brazilia definitiv din viata cuiva care a petrecut acolo cativa ani, indentificandu-se cu existenta zilnica a unui popr la prima bedere ca toate celelalte, in realitate cidat si superior europenilor? Despartirea de o tara iubita nu se produce niciodata. Plecarea definitiva din acea tara nu poate avea loc.

Ne aflam in prezenta unuia dintre cei mai importanti oameni de cultura pe care i-a dat Romania. Editura Spandugino a venit in intampinarea dorintei exprimate de Virgil Nemoianu si a decis sa publice operele sale, fapt care, sunt convins, se va soldacu o crestere sensibila in prestigiu a acestei edituri si cu o mare satisfactie pentru lumea noastra intelectuala si culturala.[...]. Solomon Marcus