Promotii

„Preotul mi-a tăiat moțul, iar nașul mi-a vârât sub ochi tăvița tradițională, pe care se-nșirau câteva obiecte disparate: un păhăruț cu vin, un clește, niște bani, o păpușică cu păr de ață, spice de grâu… Trebuia să apuc de pe tavă, succesiv, trei obiecte, care să-mi prevestească viitorul în viață: dacă luam paharul aveam să fiu bețiv, dacă alegeam păpușa – afemeiat, dacă apucam cleștele – un muncitor harnic etc. Mă-ntreb ce zeu a-mpins în acel moment, ușor, cu vârful degetului, creionul de la urechea nașului, făcându-l să cadă-ntre lucrușoarele de pe tavă? Fapt este că m-am repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia să fie acolo, l-am înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut să iau altceva de pe tavă.

Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare.“

„Saga de familie, bildungsroman și epopee istorică, Viața și întoarcerea unui Halle este povestea unui timișorean născut în Austro-Ungaria și devenit după 1918 cetățean român. Prin ochii lui de contabil și, mai apoi, de administrator de hotel ni se conturează o frescă inedită a Timișoarei din perioada interbelică. Deși tihnit și cosmopolit, orașul n-a fost ferit de turbulențele ideologice din anii ’30, care au provocat tensiuni între etniile conlocuitoare. Viziunea lui Halle Rezső asupra evenimentelor ce culminează cu rebeliunea legionară și atacul Reich-ului împotriva Iugoslaviei ilustrează cu realism și o ironie «la firul ierbii» această lume tulburată, căci în hotelul unde lucrează protagonistul sînt cazați în 1940 ofițerii Wehrmacht-ului, sosiți în Banat cu Misiunea militară germană.

Perspectiva obiectivă, uneori tăioasă, alteori încărcată de un umor negru, e asigurată și de faptul că Halle e un evreu convertit la creștinism. Asta îl situează între lumi care îl resping deopotrivă. În toiul celui de-al Doilea Război Mondial, dat afară din serviciu din pricina legilor antisemite, Halle se refugiază în Ungaria, unde i se mai permite încă să muncească, însă își lasă familia acasă. Ia cu el, pe lîngă propriile povești, și pe cele ale soției cu origini elvețiene și maghiare și le împărtășește colegilor din lagărul în care ajunge în 1944, atunci cînd statul ungar îi strînge și pe evreii botezați, trimițîndu-i la muncă forțată.

Halle Rezső dispare în război. Întoarcerea sa, îndelung așteptată de familie, se produce prin rememorările unui supraviețuitor din lagăr și ale fiicei Julianna, într-un roman de o intensitate dureroasă semnat de strănepotul său.” (Radu Pavel Gheo)

Cel mai tânăr rege al României urcă pe tron într-o vreme în care țărilor din răsăritul Europei li se rezervă „rolul de cobai într-un experiment de un cinism care întrece închipuirea omenească“, cum va spune chiar el. În zilele noastre, mărturia lui despre abdicare e pusă la îndoială de unii, preferându-i-se documente anonime ale regimului comunist instalat la putere prin fraudă, minciună și manipulare.

Este Mihai I un învins? Dacă împlinirea unui destin se măsoară în succese aclamate public și compromisuri de anvergură, atunci acest rege nu e un model de urmat. Dar, dacă statornicia, răbdarea și modestia definesc viața adevărată, atunci ultimul rege al românilor rămâne pentru generațiile viitoare un reper de înțelepciune într-o lume răscolită de fantasmele puterii.

„La ora 9, sună telefonul din birou. Mihai e anunțat să se prezinte în sala tronului, pentru depunerea jurământului. Vocea care-i vorbește i se adresează cu «Majestate». Buimac, are sentimentul că retrăiește o dimineață din copilărie când bona îi spune că e rege, iar el o întreabă dacă, în cazul ăsta, mai are voie să se joace. E un coșmar? E realitate? E copil? A crescut? Iar e rege? Iar e singur? Durează mult? Se îmbracă în grabă încercând să-și ascundă emoțiile și să-și compună, ca de atâtea ori până atunci, în situațiile dificile, o față impenetrabilă. Collect yourself, i-ar șopti Sitta dacă ar fi cu el.“

Fotografia de pe copertã: Regele Mihai în castelul de la Sinaia, 1 aprilie 1946

Un autoportret extrem de personal al ascensiunii şi decăderii unui mare scriitor, marcat de amestecul de romanţios şi realism ce reprezintă trăsătura distinctivă a lui F. Scott Fitzgerald, Prăbuşirea urmează povestea declinului său subit, la vîrsta de treizeci şi cinci de ani, de la succesul eclatant la disperarea pustie, precum şi a recuperării sale îndîrjite. Această antologie revelatoare, care include cele mai viscerale eseuri ale lui Fitzgerald – laolaltă cu scrisorile expediate sau primite de la prietenii săi Gertrude Stein, Edith Wharton, T.S. Eliot, John Dos Passos şi Edmund Wilson (cel care a elaborat acest volum la puţin timp după moartea lui Fitzgerald) –, ne vorbeşte despre un bărbat plin de farmec şi talent, pe care exuberanţa şi geniul l-au făcut să devină un simbol al Epocii Jazzului, iar nesăbuinţa l-a doborît.

„Nu poţi pretinde că l-ai citit pe Fitzgerald dacă nu ai citit Prăbuşirea.” (The New Leader)

„Scînteietor şi tragic... Fitzgerald îşi explică decăderea de la rangul de romancier de primă mînă la cel de scribălău holly-woodian. Rezultatul este un extraordinar studiu de caracter, complet lipsit de reţineri sau muşamalizări.” (Time)

„Epuizarea fizică şi spirituală a lui Fitzgerald este descrisă scli-pitor, iar eseurile au o francheţe uluitoare.” (The New York Review of Books)

„Începem să înţelegem afecţiunea noastră neobişnuită pentru acest scriitor. El nu avea nici un fel de armură... Plonja direct în inima nesăbuită a tuturor lucrurilor, la fel cum a plonjat în fîntîna arteziană de la Plaza.” (E.L. Doctorow)

„Dureroasă, revelatoare, nepreţuită pentru aceia dintre noi că-rora le pasă de arta scrisului.” (The Saturday Review)

Women’s Prize for Fiction 2018

Isma este în sfîrşit liberă. După ce i-a crescut pe fraţii ei mai mici – gemenii Aneeka şi Parvaiz – de la moartea părinţilor, obţine o viză de studii care-i îngăduie să-şi împlinească visul de a-şi pregăti doctoratul în America. Isma pleacă la Amherst College, însă îşi face griji pentru Aneeka, sora ei frumoasă şi încăpăţînată, care a rămas în Londra, şi pentru Parvaiz, care dispare, călcînd pe urmele tatălui său jihadist. Bîntuit de trecutul tatălui, după ce află că acesta a fost torturat de americani la Bagram, Parvaiz se înrolează în ISIS şi fuge în Siria. La scurt timp, în viaţa surorilor se iveşte Eamonn, fiul unui important politician britanic. Să fie acesta o şansă la fericire? Un mijloc de a-l salva pe Parvaiz? Brusc, destinele a două familii se împletesc în acest roman care ne provoacă să ne întrebăm: ce sacrificii sîntem dispuşi să facem în numele iubirii?

„Romanul Kamilei Shamsie, nominalizat la Man Booker Prize în 2017, este o adaptare îndrăzneaţă a Antigonei lui Sofocle. Focul din casă păstrează temele tragediei antice: nesupunere civică, fidelitate şi lege. O poveste ingenioasă şi explozivă, în care tensiunea atinge cote maxime şi care se încheie cu una dintre cele mai memorabile scene din romanele acestui secol.” (The New York Times)

„Un roman bulversant, plin de răsturnări de situaţie.” (The Washington Post)

„Toate romanele Kamilei Shamsie sînt absolut impresionante şi abordează probleme morale complexe, oferind genul de lectură plină de satisfacţii la care speră cei mai mulţi dintre noi cînd aleg un roman.” (San Francisco Chronicle)

O carte extrem de controversată încă de la apariţie şi ultima scrisă de Nabokov în limba maternă, Darul (1938) este o odă adusă literaturii ruse, evocînd operele lui Puşkin, Gogol, Blok, Nekrasov şi ale multor altora, de-a lungul unei naraţiuni în al cărei miez se ascunde şi o poveste de dragoste: povestea contelui Feodor Godunov-Cerdînţev, un tînăr poet emigrant, care locuieşte la Berlin şi visează să scrie cîndva o carte extraordinară intitulată Darul. Acesta începe prin a publica un volum de poezii şi strînge material pentru o fermecătoare carte ce ar fi urmat să descrie călătoriile tatălui său – un lepidopterist pasionat care dispare misterios în perioada revoluţiei ruse – în Asia Centrală. Îndrăgostindu-se de Zina Mertz, care îl îndeamnă: „Scrie ceva uriaş, să le tai tuturor răsuflarea”, pune în cele din urmă pe hîrtie o biografie a lui Nikolai Cernîşevski, o îndrăzneaţă carte construită circular, închisă cu agrafa unui sonet.

„Prin ambiguităţile, poezia, jocurile de cuvinte şi originalitatea lui structurală, Darul este o hartă pentru restul operei lui Nabokov. Titlul romanului este şi numele unui volum despre un tînăr scriitor emigrant, şi al cărţii pe care acesta vrea s-o scrie, dar şi o metaforă a literaturii ruse, cel mai mare dintre darurile făcute de Rusia lumii.” (Boston Review)

„Darul este, tematic şi stilistic, cea mai fecundă dintre cărţile de tinereţe ale lui Nabokov. Luînd drept temă principală exilul autorului din Rusia, aproape că respinge autocompătimirea şi autoglorificarea ce înconjoară de obicei această experienţă. Descrie, rezumă şi repudiază destul de rece scrisul într-o limbă moartă pentru un public pe moarte. Aşadar, este o carte «literară» la modul extrem de conştient, în care se face cronica, aproape clinică, a morţii unui mare romancier rus.” (The New York Review of Books)

„Era darul lui Nabokov să aducă raiul oriunde se oprea.” (John Updike)

Cel de-al treilea roman al lui Nabokov, Apărarea Lujin este povestea unei nebunii înfiorătoare. Singuratic şi recluziv în copilărie, Lujin este o enigmă pentru părinţi şi o victimă a semenilor. Ca să scape de angoasa cotidiană, ajunge să se refugieze în jocul de şah, pe care-l stăpîneşte cu virtuozitate; şahul devine însă o obsesie care înlocuieşte încet-încet o realitate şi aşa fragmentată.

„Apărarea... nu e o reprezentare a unui conflict între artă şi viaţă. Şahul este un joc ce-şi explorează la infinit doar propriile posibilităţi, pe cînd o adevărată operă de artă îşi explorează mediul pentru a-i găsi limitele în reprezentarea realităţii. Apărarea Lujin este un astfel de exemplu de operă împlinită.” (Leona Toker) 

„Iată un roman uluitor, cu un personaj de o genialitate înspăimîntătoare şi cu o poveste cum numai Nabokov poate scoate din mînecă: diabolic, scînteietor, mai original nici că se poate…” (Newsweek)

„Nabokov scrie proză chiar aşa cum ar trebui scrisă: ea trebuie să aducă extaz.” (John Updike)

Traducere de Nicoleta Neagoe

„Este destul de greu să ne ținem la curent cu fluxul de noi informații despre originile speciei noastre. Este deci o minune că Silvana Condemi și François Savatier au reușit să condenseze totul atât de elegant și de competent în această carte scurtă, dar care se citește cu atâta plăcere.“ — IAN TATTERSALL, coautor al volumului The Accidental Homo Sapiens

„O carte captivantă pentru toți cei care vor să afle mai multe despre istoria profundă a speciei noastre. Este la zi și detaliată – și foarte bine scrisă pentru nespecialiști.“ — ERIC DELSON, profesor de antropologie la City University of New York și director al New York Consortiumin Evolutionary Primatology

„Capacitatea cognitivă a lui Sapiens – o ştim cu toţii – îi serveşte înainte de orice la supravieţuire. Dar unde? În natură, sau în societate? Singur în natură, Sapiens este fragil şi moare repede; organizat în grupuri, în cete de vânători, în schimb, devine cel mai mare prădător care a existat vreodată. [...] Vom încerca să elucidăm această enigmatică saga evolutivă. Istoria unui animal cultural: istoria dumneavoastră.“ — SILVANA CONDEMI, FRANÇOIS SAVATIER

„Andrei Gorzo este cel mai important critic – nu doar de cinema – care s-a manifestat în România în ultimii 30 de ani. Calitățile lui au fost de la început evidente, iar timpul n-a făcut decît să le dea greutate: un stil literar desăvîrșit, o inteligență speculativă pătrunzătoare, un talent polemic devastator, o cultură cinefilă complexantă, un spirit cartografic ce-l duce către sistem, un gust estetic care integrează elastic și natural categorii ca lowbrow și highbrow. Gorzo reușește să construiască alianța pentru mulți imposibilă dintre critica ideologică și evaluarea estetică, dintre plăcerea de a consuma filme în sala de cinema și responsabilitatea de a explora raporturi cu realitatea care așteaptă afară.” (Mihai Iovănel)

„Admir multe lucruri la Andrei Gorzo, dar în primul rînd faptul că își șlefuiește, din nou și din nou, opiniile despre ideile, cineaștii și autorii lui de suflet. Din această deprindere rezultă tot felul de calități, cum ar fi o tot mai mare relaxare a raportării la noțiuni teoretice complexe (precum realismul lui André Bazin) sau o plăcere molipsitoare de a omagia artiști admirați încă de la începuturi (precum Humphrey Bogart sau Graham Greene). E o bucurie să parcurgi unele pasaje pe care Andrei le dedică acestor oameni și e o inspirație să constați că, indiferent de tonul critic pe care îl adoptă – fie el polemic, didactic sau autobiografic –, atenția minuțioasă la detalii și intenția programatică de a fi onest și transparent în redarea propriilor judecăți de valoare sînt întotdeauna prezente. Unele dintre paginile acestui volum se numără, în opinia mea, nu numai printre cele mai captivante publicate de autor pînă acum, ci și printre cele mai valoroase fragmente de critică de film scrise în limba română.” (Andrei Rus)

Cartea lui James Lovelock ne poartă într-o călătorie dinspre trecut – marcînd momentele esenţiale ale evoluţiei omenirii – înspre viitorul care începe să se construiască chiar sub ochii noştri, unul în care oamenii şi maşinile create de aceştia vor împărţi acelaşi Pămînt aflat şi el în continuă schimbare. Fără să creeze scenarii apocaliptice în care roboţii vor distruge civilizaţia umană, James Lovelock ne vorbeşte cu argumente despre intrarea noastră şi a planetei într-o nouă epocă, Novacenul. Este următoarea etapă în evoluţia umanităţii, cea în care tehnologia va deveni autonomă şi mult mai inteligentă decît omul. Însă toate aceste lucruri sînt fireşti, susţine autorul, convins că sîntem singurele fiinţe din cosmos capabile să-l cunoască şi să creeze maşini care să le semene. O carte esenţială pentru oricine vrea să înţeleagă drumul pe care l-am parcurs, precum şi ce ne-ar putea aştepta în viitor.

„În aceste vremuri în care schimbarea climatică se transformă rapid în stare de urgenţă climatică, volumul lui Lovelock este oportun, important, provocator şi merită din plin să fie citit.” (Irish Tech News)

„Cel mai mare gînditor al ştiinţei din vremurile noastre.” (The Sunday Times)

În 1992, astrofizicienii George Smoot și John C. Mather (Premiul Nobel pentru Fizică, 2006) descoperă cu ajutorul satelitului COBE cea mai veche radiație de lumină produsă vreodată în lume, purtînd încă amprenta Big Bangului în ea. George Smoot pronunță atunci o frază rămasă celebră: „E ca și cum am vedea chipul lui Dumnezeu!”.
Cartea fraților Igor și Grichka Bogdanov reconstituie aventura cosmologiei aflate în căutare de răspunsuri la întrebările esențiale cu privire la originea și evoluția Universului, prezentînd într-un stil propriu și incitant rezultatele cercetărilor unor aspecte dintr-un trecut foarte îndepărtat, unele dintre acestea vizînd, fie și indirect, perioada de dinainte de Big Bang. Totul pare să sugereze că legile imuabile ale fizicii, dar și fenomenele comentate ar implica existența unui proiect care a făcut posibilă apariția vieții pe Pământ. Dar este oare așa? Există ceva sau cineva care a elaborat un astfel de proiect? Are Universul un destin înscris în vreun „ADN cosmic” al său?
Autorii ne oferă diverse răspunsuri posibile la aceste întrebări, prezentînd teoriile, observațiile astronomice și rezultatele obținute pînă acum, și ne propun la rîndul lor cîteva surprinzătoare ipoteze proprii, dintr-un domeniu în care știința pare că se apropie tot mai mult de spiritualitate.

Omenirea a ajuns într-un punct critic. Lumea în care trăim e tot mai instabilă şi într-o rapidă schimbare, confruntată cu riscurile existenţiale ale noului secol. Efectele, bune sau rele, sînt oricînd posibile. Continuăm să gîndim viitorul doar pe termen scurt, prin dezbateri sterile şi contradictorii, folosind o retorică alarmistă şi pesimistă. În această carte pe cît de succintă, pe atît de captivantă, binecunoscutul om de ştiinţă şi autor de bestselleruri Martin Rees susţine că şansele omenirii depind decisiv de modul diferit în care vor fi abordate problemele zilei de mîine.

Viitorul omenirii e strîns legat de ştiinţă şi de cum vom şti să utilizăm progresul tehnologic. Pentru a evita riscurile, e necesară o gîndire pe termen lung, raţională, globală, colectivă şi optimistă. Progresele din biotehnologie, cibernetică, robotică şi inteligenţa artificială, aplicate cu înţelepciune, ar putea să ne ofere noi puteri ca să depăşim ameninţările ce pîndesc planeta, începînd cu schimbarea climatică şi sfîrşind cu războiul nuclear. În acelaşi timp, viitoarele progrese în ştiinţa spaţială vor permite explorarea sistemului nostru solar şi chiar a ceea ce se află dincolo de el, folosindu-ne de roboţi şi de inteligenţa artificială. Nu va exista niciun „Plan B”, nicio alternativă viabilă, dacă nu vom avea grijă noi înşine de planeta pe care o locuim.

Punctele de vedere fascinante asupra unor ştiinţe de ultimă generaţie pe care această carte accesibilă publicului larg le oferă vor captiva orice cititor care vrea să înţeleagă problemele critice ce vor defini viitorul omenirii, atît pe Pămînt, cît şi dincolo de acesta.

„Meridianul ilustrează un mod de a vorbi despre poezie ce se substituie obiectului însuși, unde strădania de a «descrie» un drum al creației se confundă cu creația, cea a cărei deschidere dialogică implicită «spațiilor indefinite» («Leerstellen») și incompatibilă cu sentențiozitatea riguroasă, frizînd Definitivul, a expozeului «teoretic» emană dintr-un «joc cu mărgelele de sticlă» al limbajului. Preferînd speculației metaestetice despre «poiein» și produsele sale empatia cu acestea din urmă, Celan încearcă s-o «transpună» într-un idiom aplecat asupra propriilor resurse de a accede către momentul, oricît de efemer, al coagulării virtuale, în limbaj, a «întîlnirii» cu Altul.

Am încercat să ținem seama în această întreprindere de transpunere în limba română a prozei lui Paul Celan de întreaga experiență acumulată de traducătorii care, în alte limbi și culturi, au inițiat-o cu mult înaintea noastră. Ne-am confruntat cu aceleași dificultăți și dileme în a găsi un echivalent adecvat «densității» textelor, cumulată în paleta de registre ce glisează de la ceremonios la ironic și de la emfatic la patetic, în reverberația intertextuală, în alternanța dintre «spus» și «nespus», în preaplinul semantic ce emerge din travaliul de remodelare a materiei lexicale, și nu numai...” (Andrei Corbea)

La zece ani de la apariția volumului Cronica ideilor tulburătoare, Matei Vișniec revine cu o selecție de articole și eseuri social-politice și culturale. Acestea ne înfățișează portretul unei lumi în schimbare accelerată, dar și portretul unui om avid să înțeleagă realitățile tulburătoare din jurul său. Mereu cu un pas înaintea armatei de istorici, eseiști, sociologi, filozofi, politologi, jurnaliști, lumea contemporană evoluează atît de rapid, de subtil și de surprinzător, încît instrumentele cu care este studiată devin în scurt timp perimate. În această situație este necesar un efort continuu de reflecție critică pentru a înțelege ce se întîmplă și pentru a lua decizii privind viitorul. O întrebare răvășitoare traversează întreaga carte: oare va fi necesar, avînd în vedere mersul istoriei prezente, să se renunțe la democrație și la libertate în schimbul securității și al conservării mediului înconjurător?

„De ce ar trebui să abandonăm jurnalismul pe mîna celor care îl nivelează și îl subordonează spectacolului mediatic? Jurnalistul nu este un fotograf, un tehnician care face o ecografie. El este (sau trebuie să devină) un medic, cel care analizează ecografia, un interpret, în sensul că interpretează ecografia realității și distinge zonele tumorale ale actualității. Înrolarea în masă a jurnaliștilor în mașina mediatică este o imensă pierdere pentru democrație, mai ales într-o perioadă cînd democrația însăși a intrat în criză și tinde să devină, după cum vedem și la Est, și la Vest, o mascaradă.” (Matei Vișniec)

Pentru prima dată în limba română, jurnalul unei misiuni medicale în Iașii de acum un secol și jumătate

„John Mason ajunge în Moldova, apoi la Constantinopole, în calitate de medic misionar, cu un contract de trei ani – pe care nu îl va putea împlini pînă la capăt. La Iași ajunge la început de mai 1846, după un lung drum pe Mediterana și pe uscat apoi, trecînd prin carantina de la Galați și întîlnindu‑i pentru prima oară pe evreii localnici. Mason detaliază, utilizînd un fel de antropologie religioasă avant la lettre, sărbători și ritualuri observate în casele evreilor, elementele semnificative de calendar religios, portretizînd membrii de frunte ai comunității locale. Același spirit de observație se va manifesta și în capitala Imperiului Otoman, de această dată, însă, curiozitatea sa oprindu‑se asupra învățăturilor islamice și a Coranului. Descrierile privind starea evreilor din Iași, Iașii înșiși – capitală a Moldovei –, modalitățile prin care medicul putea interveni pentru a ușura suferințele trupești, interacțiunea cu localnicii fac lectura interesantă atît pentru istoricul epocii, cît și pentru profan. Rostul aventurii sale în Moldova și în Imperiul Otoman trebuie înțeles ca datorie a civilizației căreia îi aparținea și ca tribut firesc oferit propriei educații.” (Mihai-Răzvan Ungureanu)

Discursul îndrăgostit cuprinde notele seminarului pe care Roland Barthes l-a ţinut la École pratique des hautes études în perioada 1974-1976, la care se adaugă o serie de pagini inedite din eseul Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit. Bazîndu-se pe lecturile sale din domeniul literaturii – în primul rînd romanul lui Goethe Suferinţele tînărului Werther, dar şi multe alte opere poetice sau dramaturgice – şi pe alte forme de artă şi creaţie, pe care le îmbină cu experienţe personale şi cu propria reflecţie alimentată îndeosebi de psihanaliză şi filozofie, Barthes construieşte un discurs profund original despre îndrăgostire. Mai mult decît un studiu ştiinţific sistematic, cei doi ani de seminarii reprezintă o căutare, o explorare menită să explice sau cel puţin să lumineze orice experienţă de îndrăgostire în relaţie cu limbajul.

„Din inima furtunii care mă dezrădăcinează, mă deposedează de propria identitate, vreau să mă întorc uneori la origine – la originea mea. O pantă implacabilă mă face să alunec, să cobor (mă scufund) spre copilărie. Însă forţa care produce amintirea aceasta este ambiguă: pe de o parte, caut să mă liniştesc prin reprezentarea unui timp adamic, anterior oricărei îngrijorări din dragoste, oricărei nelinişti genitale, şi totuşi mustind de senzualitate; prin amintire, pun la bătaie timpul acesta împotriva timpului Îngrijorării îndrăgostite; dar mai ştiu şi că dragostea şi copilăria au aceeaşi natură: dragostea împlinită nu este niciodată altceva decît raiul a cărui idee fixă mi-a fost transmisă din copilărie.” (Roland Barthes)

Michelle Thomas a avut primul său episod depresiv major în urmă cu cîțiva ani, cînd a încercat să afle cît mai mult despre sănătatea mintală și a descoperit că nu toți specialiștii din domeniu pe care i-a consultat i-au dat sfaturi bune. În Psihologul meu de c***t și alte povești despre sănătatea mintală autoarea vorbește cu sinceritate și umor despre propria experiență cu depresia și anxietatea – cum îi afectează acestea stilul de viață, ce o ajută să-și gestioneze depresia sau rolul părinților și prietenilor ca sistem de sprijin – și intercalează în relatarea sa fragmente din experiențele altora care se confruntă cu diverse tulburări mintale. De la medicație și terapie la întîlniri amoroase ori cu prietenii, Michelle Thomas ne înfățișează o multitudine de mijloace care o ajută să facă față momentelor în care e victima depresiei și ne oferă sfaturi care ne pun la adăpost de tot ceea ce ne afectează negativ sănătatea mintală.

„Lucruri transparente este poate cea mai bună carte din cîte s-au scris pînă acum despre facerea și desfacerea ficțiunii... Iar Nabokov este într-adevăr un connaisseur, un student insațiabil al gustului pe care îl au și al felului în care ajung să fie resimțite micile evenimente mentale, cineva care poate să vorbească cu tact și autoritate unice despre deliciile amețitoare și jalnicele umilințe pe care le presupune munca de a fi autor.” (The Times Literary Supplement)

„După ce și-a petrecut mare parte din viață construind Taj Mahalul, Nabokov a decis, la vîrsta de șaptezeci și trei de ani – pentru propriul amuzament și, întîmplător, spre încîntarea noastră –, să construiască și o replică îngroșată caricatural a marelui monument. Miniatura nu are nici o fisură, dar cele mai splendide trăsături ale magnificului model au fost ușor parodiate. Vedeți, parcă ar vrea să ne spună, că trecutul nu-i decît o joacă.” (The New York Times)

„Cu cît mai important devine un subiect, cu atît încetează să mă intereseze. Unele dintre cele mai rodnice preocupări ale mele sînt peticele microscopice de culoare.” (Vladimir Nabokov)

Nimigean încearcă să articuleze ceea ce, cu un termen preluat de la vechii greci, Michel Foucault numeşte hypomnémata („suporturi de memorie”). Aşadar, notaţii lapidare, citate reale sau fictive, contrageri aforistice, sonorităţi gratuite, comentarii, diverse extensii. O face à la légère, dar nu la întîmplare, urmăreşte empatic (modelul ar fi, la noi, Lucian Raicu) cîteva teme şi cîţiva autori (în primul rînd Marcel Proust, Philippe Muray, Simone Weil, Paul Goma), invocă intermitent, dar tenace un „principiu al metalepsei” şi totodată îl ilustrează necenzurîndu-şi intervenţiile subiective (chiar cu o undă de lirism) acolo unde le simte irepresibile şi necesare. O ureche de om pe o spinare de şoarece se întreabă în ce măsură postulatul estetic al literaturii îl implică pe cel ontologic, în ce măsură literatura îşi mai poate apăra miza existenţială şi cum anume – astăzi, cînd distanţa faţă de activismele de toate culorile devine atît de greu de păstrat, iar infatigabilele fabrici de consens lucrează la o turaţie accelerată.

„Cartea de faţă este un curajos exerciţiu de gîndire liberă. Ea înregistrează, în mod repetat, stupoarea, dezamăgirea, pe alocuri furia că ideologia e la fel de agresivă ca înainte de 1990. Cu antenele sale de scriitor, O. Nimigean sesizează şi documentează modul în care în lumea noastră se ivesc tot mai multe restricţii, cum gîndirea se mută în clişeu, iar controlul ei foloseşte o presiune catifelată. O ureche de om pe o spinare de şoarece e o pledoarie pentru gîndirea vie, pentru gîndirea critică, atît de puţin profitabilă azi, ca întotdeauna. E o carte despre o criză uriaşă, în care ne abandonăm voioşi, adaptaţi la societatea de consum. Dar mai ales o carte despre literatura care ne poate salva sau reda luciditatea.” (Bogdan Creţu)