Promotii

Ca orice povestitor de vocație, Ioana Nicolaie își ia cititorul de mână și-l conduce pe un drum. Un drum surprinzător, căci din loc în loc îi dezvăluie straturi emoționante de arhitectură interioară. Se poposește în copilărie, dar și-n adolescență, dar și-n viața matură. Și din fiecare se scoate la lumină ba un secret, ba o mărturie, ba un nucleu dramatic, sau straniu, sau impregnat cu mister. Miezul inimii e o carte a tandreței, a iubirii, dar și a lucrurilor inexplicabile care ne tivesc tuturor viețile.

„Cât despre scris, nu e mare lucru de adăugat: scriitoare am fost întotdeauna. Și pe vremea dansului cu menghina, și pe timpul zugrăvitului sau al practicilor agricole, și pe când coseam cu atenție ștergare, și pe când abia mai răsuflam în năvodul ce părea că nu se va deschide vreodată. Dar, dacă n-ar fi fost revoluția, bănuiesc că n-aș fi intrat la facultate, așa că nu mi-aș fi pus nicicând cărțile pe hârtie. Aș fi fost, probabil, angajata unei fabrici de tricotaje sau, pentru că-mi plăcea să cos la mașină, aș fi ajuns croitoreasă.“ — IOANA NICOLAIE

Martin Plant, regizor, american. Ana-Maria Iacob, scenografă, româncă. O nuntă în Brașov, o escapadă în Munții Făgărașului, o viață în doi începută în candoarea și frumusețea a două suflete pereche. Dar în a treia zi a căsniciei lor Ana dispare pur și simplu. Soțul ei este considerat suspect, însă ancheta poliției e sistată din lipsă de probe. Suferința lui Martin capătă noi dimensiuni după ce descoperă jurnalul Anei, o Ana neștiută, încercând să pătrundă înțelesul scrierilor mistice ale iudaismului. În visele ei notate cu acuratețe, un înger (sau un demon?) îi desenează planul unei case, în fapt Templul lui Solomon adus la scară. Martin înțelege că trebuie să construiască această casă chiar pe locul unde dispăruse soția lui. Înțelege că, odată ridicat, templul îi va aduce înapoi dragostea. Un proces greu și complicat, care îi va pune la încercare răbdarea și credința în oameni: este atacat și tâlhărit, amenințat de autorități, ocolit de sătenii habotnici și superstițioși, acuzat că vrea să se închine lui Satan. Cu toate acestea, limitele în care este împins, efortul supraomenesc la care se supune, transfigurările prin care trece îi vor limpezi mintea și sufletul: Ana lui e aici, în această serenitate a ființei, și îl așteaptă. Iar el e hotărât să facă pasul spre ea.

„Cartea de față e scrisă în cheia cabalei literale, temurah. Aici metoda devine un proces de construcție care duce către un adevăr incontestabil: dragostea e căderea în cer, calea spre iluminarea sufletului.“ (Paul Țanicui)

„O performanță impozantă, o întreprindere curajoasă, laborioasă.” (Andrei Pleșu)

Aceste piese inclasabile, scrise la începutul și la sfârșitul perioadei tragice a lui Shakespeare, adică între Hamlet și Coriolanus, ne oferă un veritabil manifest mizantropic. Măreția eroică a Troiei lui Homer și rafinamentul filozofic al Atenei lui Platon sunt izgonite din universul sordid închipuit de Shakespeare. Eroii nu sunt consumați de faptă și idee, ci de patimi și sifilis. Prin derizoriu și nihilism, cele două drame pregătesc deja terenul pentru teatrul absurdului.

A trăi înseamnă să poți supraviețui strivit între două imagini despre tine: a ta și a celorlalți.

„Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o «panglică de măsurat fără semne pe ea». Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu-le, le pun în vitrină. Scoţându-le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel «însemnată», viaţa mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură.

Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suişuri şi coborâşuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe faţă mai degrabă la fel sau neasemănător.“

„E o carte nouă, construită cu pietre scoase din clădirile vechi. Gândul acestui mod de «a construi» mi‑a venit în minte atunci când, căzând în mai multe rânduri peste fragmente disparate descoperite în cărțile scrise de‑a lungul a cinci decenii, am constatat că aceleași idei reveneau obsesiv, în forme diferite, de la o carte la alta. Constantă era recurența obsesiilor, dar punerea lor în pagină varia mereu.

Există aici și fragmente inedite, nu puține, scrise pe măsură ce vechile notații, odată selectate, se cereau întregite sau mă provocau într‑o nouă direcție. Dar chiar și construită cu «pietre scoase din clădirile vechi», cred că această carte este, cum spuneam, una nouă, căci întregul ei n‑a existat niciodată, așa cum într‑un joc de puzzle piesele separate preexistă imaginii finale, dar ele nu‑și capătă sensul decât odată ce întregul este realizat.

În risipirea lor, vechile fragmente nu făceau masă critică și, astfel, ratau întâlnirea cu cititorul. Erau firimituri care, intrând în lume, își ascundeau potențialul expresiv pe care l‑ar fi căpătat poate dacă n‑ar fi fost stinghere. Când le‑am scos din zăcământul cărților mele și le‑am adăugat altele noi, am văzut că întregul se așază de la sine sub opt teme mari – actualele capitole ale acestei cărți. Atunci am hotărât să le public.“ — GABRIEL LIICEANU

Pe copertă: Alfred Rethel (1816–1859), Studiu de drapaj (detaliu)

Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze

Uimire şi cutremur este un roman autobiografic în care autoarea povesteşte un an (1990) din viaţa ei ca angajată a megacompaniei japoneze Yumimoto. Amélie-san, personajul central, are de înfruntat – şi o face cu cel mai rafinat umor – conflictul dintre morala şi practicile de lucru japoneze. Nevoită să servească ceaiul unei delegaţii de la o altă companie, aceasta se descurcă în buna tradiţie japoneză. Rezultatul? Delegaţii găsesc suspectă o femeie din Europa care se comportă ca o japoneză şi, în plus, mai şi înţelege japoneza. Reacţia firmei? Amélie-san este avertizată că nu trebuie să înţeleagă japoneza, că a fost special angajată ca să nu înţeleagă japoneza. „Gafele” sale derivă întotdeauna dintr-un conflict cultural între obiceiurile occidentale şi cele orientale, conflict care constituie şi tema centrală a cărţii.

O nouă poveste de dragoste înscrisă într-un triunghi sentimental, un nou roman marca Françoise Sagan, în care pasiunea se dezlănţuie şi supravieţuieşte timp de trei anotimpuri – primăvară, vară, toamnă – într-un Paris care se oferă cu generozitate îndrăgostiţilor şi burgheziei pariziene, dar cu parcimonie vieţii şi muncii de zi cu zi. Lucile este o tânără care trăieşte clipa, refuzând orice proiect de viitor. Este întreţinută de Charles – un bărbat matur şi bogat, care iubeşte necondiţionat la această femeie-copil iresponsabilă, adesea cinică, tocmai felul ei de a fi. Apariţia în scenă a tânărului Antoine, un intelectual seducător, cu venituri modeste, tulbură pacea aparentă care domneşte în lumea mondenă a seratelor luxoase, a premierelor, a vernisajelor. Întâlnirea dintre Lucile şi Antoine nu va duce la o aventură oarecare, ci la decizii radicale. Dar, oare, iubirea îşi este suficientă sieşi? Părăsit, lui Charles nu îi rămâne decât să aştepte răpăitul tobelor care anunţă capitularea lui Lucile. Romanul a fost ecranizat, în regia lui Alain Cavalier, cu Catherine Deneuve, Michel Piccoli şi Roger Van Hool în rolurile principale.

„Cu o construcţie abilă şi bine orchestrată, Capitularea este probabil unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Françoise Sagan. Pe lângă reflecţia asupra cuplului şi a ceea ce stă la baza alegerilor în dragoste şi în viaţă în general, romanul excelează prin fineţea psihologică a personajelor... Departe de a fi un simplu roman sentimental, Capitularea oferă o profunzime şi o complexitate psihologică ce ne invită la reflecţie, în timp ce ne prezintă portretul unei femei nonconformiste corespunzător «vieţii visate» despre care vorbea Sagan.” (buzz-littéraire.com)

„Pentru o inimă copleşită de emoţie şi teamă, ce recunoaşte capitularea, fericirea este ca un infarct. Ne aruncăm în braţele cuiva, suntem nebuni de fericire. Fericirea ne loveşte ca un fulger, fericirea nu este un peisaj idilic.” (Françoise Sagan)

Cândva oamenii credeau că în munți trăiesc monștri. În Epoca Luminilor au început să escaladeze culmile ca să intre în contact cu măreția. Curând au pornit într-o cursă pentru cucerirea crestelor în numele mândriei naționale. Rând pe rând, petele albe de pe harta lumii au dispărut, fără ca misterul și atracția munților să se fi diminuat. În această carte devenită clasică, Robert Macfarlane explorează fascinația care îi determină pe oameni să-și riște viața escaladând munții și modul cum s-a schimbat percepția asupra lor de-a lungul secolelor. Capitolele despre ghețari, atracția necunoscutului și dorința de a ajunge pe culmile cele mai înalte din lume sunt completate de relatări ale expedițiilor montane ale autorului și de povestea tragicei încercări a lui George Mallory de a cuceri Everestul.

Pentru volumul Munții din minte. Istoria unei fascinații (2003) lui Robert Macfarlane i-au fost decernate Guardian First Book Award, Somerset Maugham Award și Sunday Times Young Writer of the Year Award.

„E întotdeauna greu să judecăm un mare scriitor contemporan: ne lipsește distanțarea. Iar dacă aparține unei alte civilizații, este încă și mai greu, căci intră în joc ori atracția exotismului, ori neîncrederea în același exotism. Riscul înțelegerii greșite sporește atunci când, cum e cazul lui Yukio Mishima, elementele propriei sale culturi și acelea ale Occidentului, pe care le-a absorbit cu lăcomie, adică banalul și straniul din perspectiva noastră, se îngemănează în felurite proporții înăuntrul fiecărei opere, având efecte și reușite diferite. Și, cu toate astea, tocmai acest amestec îl transformă pe autor într-un autentic reprezentant al Japoniei, și ea atât de violent occidentalizată, dar marcată, dincolo de orice, de unele trăsături imuabile. Modul în care la Mishima particulele tradițional japoneze au urcat la suprafață și au explodat în moartea lui fac din el, deopotrivă, martorul și – în sensul etimologic al cuvântului – martirul Japoniei eroice, cu care putem spune că s-a contopit în răspăr.“ — MARGUERITE YOURCENAR

„Ce distincţie există între moartea eroică și cea decadentă? Calea duală a crudei stopări a salvării dovedește că, în ultimă instanţă, sunt unul și același lucru, iar etica literară și etica acţiunii nu sunt decât eforturi patetice de rezistenţă împotriva morţii și a uitării.

Singura diferenţă posibilă o reprezintă prezenţa sau absenţa ideii de onoare, pentru care moartea este «ceva care trebuie văzut», și prezenţa sau absenţa esteticii formale a morţii care o însoţește, cu alte cuvinte natura tragică a modului în care abordăm moartea și frumuseţea trupului care se‑ndreaptă spre pieire. Așadar, când vine vorba de‑o moarte frumoasă, suntem condamnaţi la inegalităţi și grade de noroc direct proporţionale cu inegalităţile și gradele de noroc cu care am fost binecuvântaţi încă de la naștere, cu toate că această inegalitate este oarecum obstrucţionată în ziua de azi de faptul că omului modern îi lipsește aproape cu desăvârșire dorinţa grecilor antici de‑a trăi «frumos» și de‑a muri «frumos».“  — YUKIO MISHIMA

Fotografia de pe copertă: Yukio Mishima, în ipostază de războinic japonez, purtând pe cap hachimaki de kamikaze și mânuind o katana

Anul 1897. Un bărbat este găsit fără cunoștință, în câmp, lângă București, în zona „moșiei Băneasa”. Nimeni nu știe exact ce e cu el și fiecare bănuiește altceva: e un escroc internațional care vrea să-și piardă urma? Un criminal? Un bolnav? Încetul cu încetul, în jurul lui se adună o mulțime de oameni: un medic și fiica lui, un polițist, un comisionar în vârstă de 8 ani, care umblă prin toată Capitala cu scrisori și pachete, și, nu în ultimul rând, gazetarii de la Universul.

Romanul, alert, cu un fir al acțiunii semipolițist, cu personaje extrem de vii, dintre cele care-ți devin prietene, se petrece în numai treisprezece zile: de vineri 19 decembrie până la sfârșitul anului. Atmosfera lumii bucureștene din preajma anului 1900 este recreată ca-ntr-un film. Ajunge să deschizi cartea și te afli, deja, acolo.

„Este o carte singulară, care sfidează cu inteligență și talent direcțiile prozei românești actuale. Este doar ceea ce ne place să numim a thing of beauty, aflat în afara zgomotului cacofonic al tuturor bătăliilor. Viața începe vineri e o carte care poate fi citită ca roman polițist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câștigat dacă va uita de toate aceste categorii și-o va vedea pur și simplu ca pe o lume vie, plină de poezie și adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii.” MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Dorința mea cea mai mare, mai tainică și mai trainică a fost una irealizabilă, să călătoresc în timp. N-am putut să mi-o îndeplinesc altfel decât prin cărțile mele, care au în comun vizitarea altor timpuri. Am scris deci ca să-mi îndeplinesc o nevoie vitală” IOANA PÂRVULESCU

„Orice minte, la intrarea în viaţă, e crudă şi «sălbatică». Dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemaţi s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm şi s-o facem să se coacă. Răspundem, mai presus de orice, pentru mintea noastră, pentru felul în care i-am trasat contururile şi pentru cel în care, pornind de la ea, ne-am ales apoi viaţa. Adevărul e că nu poţi spune «eu» şi nu poţi revendica un destin decât la capătul unui act solitar de gândire.“

„Titlul, spune Schopenhauer undeva, «trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare». Dar cui i se adresează atunci titlul acestei cărţi, Nebunia de a gândi cu mintea ta? Cine anume e interesat de ce înseamnă să gândeşti cu mintea ta? Răspunsul mi se pare evident: oricine. Oricine care, vorba lui Kierkegaard, vrea să fie mai mult decât un exemplar într-un banc de heringi.“

„Dacă sfârşeşte ca dialog continuu cu sine, gândirea pe cont propriu este lucrul cel mai greu de suportat. Căci din acest dialog decurg la tot pasul corecţiile care se impun pentru ca viaţa să rămână pe linia de plutire. Iar viaţa celui care nu poate să le facă este în mod fatal una eşuată. Până la urmă, mai toate vieţile sunt, privite cu un ochi distant, incoerente. De aceea, poate că e preferabil să-ţi dai întâlnire cât mai rar cu necunoscutul din tine. Altminteri, judecata căreia i te vei supune va fi în mod fatal o «aspră judecare de sine».“ (Gabriel LIICEANU)

Cântec de leagăn este un thriller de un umor grotesc şi o satiră nemiloasă la adresa unei lumi ultramediatizate, în care dictonul „Cunoaşterea înseamnă putere” capătă sensuri extreme. Carl Streator este un reporter însărcinat să investigheze cazul unor bebeluşi victime ale sindromului morţii subite. Nu după mult timp, el descoperă un tulburător element comun: înaintea morţii, fiecărui bebeluş i s-a citit aceeaşi poezie. Cercetările îi scot în cale o femeie cu puteri misterioase, Helen Hoover Boyle, asasin telepatic şi agent imobiliar care şi-a făcut o afacere din vânzarea de case bântuite. Helen îi confirmă bănuiala că poezia respectivă este, de fapt, un străvechi cântec de leagăn african şi o formulă magică mortală care acţionează asupra oricui. Acum Streator se vede înzestrat cu o armă teribilă, de care nu va ezita să se folosească.

Autoarea bestsellerului Ultimii copii din Tokio

Roman distins cu Premiul Noma

Romanul lui Yoko Tawada porneşte de la un fapt real: naşterea şi creşterea în captivitate, la grădina zoologică din Berlin, a unui pui de urs polar numit Knut. Memoriile unui urs polar nu este însă o biografie, ci un roman veritabil, unde viaţa reală a ursuleţului Knut este doar un pretext pentru o serie de poveşti ce alunecă sistematic în fantastic, în suprarealism, în parabolic. Cartea conţine trei părţi distincte, dar legate între ele. Cea dintâi este povestea bunicii lui Knut, o ursoaică polară din Uniunea Sovietică, ce scrie o autobiografie de succes, apoi pleacă în exil în Germania de Vest şi în Canada, ajungând în cele din urmă în RDG. A doua, o relatare din perspectiva umană a unei dresoare de circ, este povestea Toscăi, mama lui Knut, o ursoaică artistă, iar ultima parte prezintă viaţa tulburată a ursuleţului, povestită din propria perspectivă. Fantasticul, absurdul, parabolicul ce infuzează textul sunt instrumentele imaginaţiei dezlănţuite ale autoarei şi, inserate în ansamblul istorisirilor cu urşi polari şi oameni, constituie farmecul profund al romanului. Implicând permanent o subtilă, dar tăioasă critică socială – atât a comunismului, cât şi a capitalismului –, Memoriile unui urs polar explorează istoria recentă ca să vorbească despre umanitate, despre iubirea fără graniţe, despre absurdul şi farmecul existenţei.

Postfață și note de Ramona Trufin

Capodoperă vizionară a literaturii europene, romanul Malina, publicat pentru prima oară în 1971 și tradus în 30 de limbi, a fost ecranizat în 1991 de regizorul Werner Schroeter, cu Isabelle Huppert în rolul principal. Scenariul poartă semnătura scriitoarei Elfriede Jelinek.

Viena. O femeie între doi bărbați. Unul din ei, Ivan (amantul), este obiectul unei iubiri pătimașe, dar mereu subminate. Celălalt, Malina (soțul sau prietenul), cerebral, distant, înțelege și controlează totul. Cel mai neobișnuit „triunghi“ din câte se pot imagina: doi dintre cei implicați sunt în realitate una și aceeași persoană, iar fiecare persoană este la rândul ei dublul celorlalte. Există însă și „al treilea bărbat“–figura supradimensionată a unui tată distructiv, demascat într-un lung șir de scene coșmarești din copilăria protagonistei. O tensiune insuportabilă. Un „eu“ ce se destramă lent și, în final, dispare la propriu, atunci când Ivan se retrage din fața pasiunii delirante stârnite chiar de el. Romanul se precipită amețitor spre ultima sa propoziție, dar nu-și trădează enigma: „A fost crimă“.

„Crimă sau sinucidere? Nu există martori. O femeie și doi bărbați. Ultima ei mare pasiune. Peretele din cameră, traversat de o fisură imperceptibilă. Testamentul dispărut. Niște ochelari rupți, o ceașcă de cafea lipsă. Coșul de hârtii în care nu răscolește nimeni. Urme șterse. Pași. Deci cineva încă se plimbă de colo-colo prin acest apartament – ore-n șir: Malina.“ — INGEBORG BACHMANN despre Malina, pe coperta primei ediții a cărții

Baciul Petrache este un om simplu de la țară, muncitor și iubitor de natură, dar când vorbește pare un mare erudit și îl macină întrebări existențiale care i-au preocupat de-a lungul timpului pe mai toți marii filosofi. Știe că e un suflet bătrân și că are o menire, astfel că într-o zi se hotărăște să-și lase oile și casa de la țară și pleacă la oraș. Acolo o cunoaște pe Iana și intră într-un triunghi conjugal în care nu e sigur cine e victima și cine călăul. De aici pornește într-o odisee care îl aruncă în iad, îl aduce înapoi în oraș și îl poartă până în rai, totul în numele singurului lucru care contează cu adevărat pentru el – iubirea. În Călătorie în iad și în rai și-n oraș binele și răul sunt uneori greu de distins și nu toate tărâmurile sunt ceea ce par, iar belșugul material nu înseamnă nimic fără împlinirea spirituală. Un roman care ne arată că iubirea pură are puterea de a transcende spațiul și timpul, fără limite, și chiar de a scoate sufletele osândite din infern ori pe cele cuprinse de lumină din paradis.

„Gisele a ţipat, a sărit la mine, a început să tragă de cuţit, am văzut sângele meu pe mâinile ei, mi-am văzut sufletul de-un vişiniu strălucitor mânjit pe unghiile ei, o clipă mi-a trecut prin minte că aşa trebuia să fie, iubirea e sânge care curge, iubirea e sânge care moare, atât a fost. M-am trezit la spital, operat. Cu ea lângă mine, aşa cum eu fusesem lângă ea în acele trei zile de demult, de atât de demult. De astă dată eu eram cel suferind, eu încercasem să mă sinucid şi ratasem inima, înfipsesem acel cuţit într-un plămân. Ca şi atunci, nu aveam mare lucru să ne spunem. Ea mă îngrijea, eu zăceam şi nu înţelegeam exact ce se petrecuse, totul se întâmplase atât de repede, totul fusese atât de neaşteptat, ce mi-aş fi putut aminti? O izbucnire de furie, mâna apucând mânerul acelui lucru, nici măcar durere, mâna ei plină de sânge luptându-se să-mi oprească mâna, moartea e un meşter tare nepriceput uneori, cel puţin în cazul meu, mi-am spus la un moment dat. Dar poate că de atunci decizia mea era deja luată, poate dinainte, nu aş putea să spun şi nici nu trebuie să spun când am decis că totul trebuie să se termine.”

Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) se naşte pe 23 noiembrie 1920 la Cernăuţi, în Bucovina, în familia lui Leo Antschel-Teitler şi Friedericke (născută Schrager). Mama sa este o avidă cititoare de literatură germană şi insistă ca în casă să se vorbească această limbă. Tatăl, partizan al sionismului, ţine ca fiul să fie înscris la şcoala evreiască. Paul îşi va lua bacalaureatul în 1938, apoi va pleca în Franţa, la Tours, pentru a studia medicina. În 1939 se întoarce la Cernăuţi şi se înscrie la Facultatea de Litere. La sfârşitul lui iunie 1942, părinţii îi sunt arestaţi şi deportaţi în Transnistria. Amândoi vor pieri în lagăr. După ce el însuşi este deportat şi petrece doi ani în lagăr, emigrează în 1945 la Bucureşti, de unde fuge în 1947 la Viena, ajungând în 1948 la Paris. În 1951 o cunoaşte pe Gisèle de Lestrange, cu care se va căsători un an mai târziu. Începe să câştige recunoaştere ca poet. În paralel, desfăşoară o activitate intensă ca traducător. În 1953 îi apare traducerea în germană a Tratatului de descompunere al lui Emil Cioran. În acelaşi an, Claire Goll lansează o campanie de defăimare împotriva lui, acuzându-l că l-ar fi plagiat pe soţul ei, poetul Yvan Goll. În 1958, Celan primeşte Premiul pentru Literatură al oraşului Bremen. În octombrie 1960, când i se decernează Premiul Georg Büchner, ţine celebrul discurs Meridianul, care conţine esenţa gândirii sale despre poezie. În 1961 apar primele manifestări ale problemelor psihice care îl vor chinui până la sfârşitul vieţii. În noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970 se va sinucide aruncându-se în Sena de pe podul Mirabeau.

În vara ameţitoare a anului 1977, o tânără naivă pe nume Calista Frangopoulou pleacă din Atena pentru a se aventura în lumea largă. Pe o insulă grecească transformată în platou de filmare, se trezeşte lucrând pentru faimosul regizor hollywoodian Billy Wilder, despre care nu ştie mai nimic. Dar răgazul pe care îl va petrece în această viaţă nouă şi plină de strălucire o va schimba definitiv. În timp ce Calista este încântată de aventura în care s-a trezit, Wilder trăieşte cu sentimentul că steaua lui s-ar putea să fi apus. Refuzat de Hollywood, şi-a finanţat noul film cu bani din Germania, iar atunci când merge la München pentru alte filmări, Calista se trezeşte că îl însoţeşte într-o călătorie pe firul memoriei spre inima întunecată a istoriei familiei lui. Într-un roman care este deopotrivă o poveste plină de delicateţe a maturizării eroinei şi un portret intim al uneia dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria cinematografiei, Jonathan Coe se apleacă asupra naturii timpului şi a gloriei, asupra familiei şi a tentaţiei periculoase a nostalgiei.

„De tânăr, ca să mă apăr, fiind vulnerabil, am pretins arogant că pot să mă bizui doar pe mine. Ca să dovedesc că «sunt cineva», am pretins că ştiu tot. Doar treptat mi-am descoperit lipsa de putere, slăbiciunea. Am simţit gustul amar al neputinţei. Şi, paradoxal, recunoscând şi acceptând această realitate, m-am trezit conectat la o forţă nebănuită. În timp, orgoliul nu a dispărut, cum aş fi vrut, dar s-a diminuat considerabil. Am avut noroc să simt acel gust amar al neputinţei... şi să mă doară. Dar nu m-am lăsat învins.” (Andrei Şerban)

„Scriind cu lejeritate, cu graţie şi deseori cu umor despre subiecte profunde, Andrei Şerban se regăseşte în paginile cărţii aşa cum este şi în viaţa de fiecare zi, într-o rară îmbinare între inocenţa copilului şi experienţa înţeleptului. Urcând toate treptele gloriei, Andrei Şerban cunoaşte bine vanitatea succesului. Pasionat fără intransigenţă, el este tolerant fără nici o concesie de substanţă. Simplitatea sa surprinde – nici o urmă a infatuării de mare maestru şi profesor nu umbreşte prezenţa sa umană. Andrei Şerban nu încremeneşte în propria sa statuie: el rămâne un perpetuu căutător al Adevărului.” (Basarab Nicolescu)

„Rebelă arată că dinamica onoare-ruşine şi sistemul care le acordă bărbaţilor dreptul de supraveghere marchează în continuare viaţa de zi cu zi a femeilor saudite şi universul lor moral printr-un amestec complex de elemente psihologice, culturale şi religioase. Sauditele merită să aibă opţiuni mai bune şi mai sigure pentru viitorul lor.” (Ayaan Hirsi Ali)

Cândva una dintre poveștile de succes din Silicon Valley, compania Facebook a fost afectată în ultimii ani de controverse și de crize. Se pare că, în timp ce conecta oameni și organizații din întreaga lume, gigantul tehnologic, încălcând principiul confidențialității, gestiona în mod fraudulos datele utilizatorilor și contribuia la răspândirea știrilor false în numele creșterii cu orice preț. Sub conducerea lui Mark Zuckerberg și a lui Sheryl Sandberg, cunoscuta rețea de socializare a devenit mijlocul de comunicare preferat de cei care instigă la ură, de infractori și de regimurile corupte, cu urmări devastatoare pentru întreaga omenire. Plecând de la numeroase informații obținute în urma interviurilor cu foști angajați și investitori ai companiei, jurnalistele Sheera Frenkel și Cecilia Kang ajung la o concluzie șocantă: pașii greșiți făcuți de Facebook în ultima perioadă nu reprezintă o anomalie, ci o consecință inevitabilă a felului în care a fost gândită compania.

Punctate de nostalgii și impresii încă puternice, amintirile lui Petre Alexandrescu sunt o incursiune atât în memoria individuală, cât și în cea colectivă, ilustrând parcursul tumultuos al României de-a lungul anilor 1940, în timpul regimului comunist și, ulterior, în tranziția către democrație. În dialogul său cu Mihaela Udrescu, cunoscutul arheolog schimbă adesea ritmul și revine asupra unor evenimente pentru a reliefa noi detalii și noi semnificații, ca într-un caleidoscop de lumini și umbre. De la copilăria și adolescența din timpul războiului până la rezistența arheologilor români în fața directivelor PCR din anii 1950-1980, dificultățile stabilirii unui dialog cu istoricii occidentali și perioada în care a condus Institutul de Arheologie, sunt evocate figuri și întâmplări ce schițează istoria omului Petre Alexandrescu, dar și a întregii țări.

Cu ilustrații de Erika Lerma

Vârsta recomandată: 10+

Pe 23 ianuarie 2020 Matteo împlineşte 12 ani. A organizat o petrecere spectaculoasă pentru a se distra cu prietenii şi stă ca pe ace. Din păcate, în dimineaţa acelei zile oraşul său – Wuhan, din China – va fi închis ca urmare a carantinei impuse de autorităţi din cauza unei pneumonii misterioase: cea provocată de virusul SARS-CoV-2. Se instituie lockdown-ul. Pentru Matteo începe o viaţă cu totul diferită, petrecută în întregime între pereţii apartamentului pe care îl împarte cu mama lui, Sara. Printre lecţii online şi aventuri tragicomice cu pisicile Gingy şi Deawy, cei doi se confruntă cu probleme inedite de genul: cum îşi vor procura hrana într-un oraş închis? În această lume ce pare să se lase cuprinsă de panică, Matteo şi Sara găsesc puterea să reziste în oamenii care îi înconjoară. Vecini de bloc, tovarăşi de joacă, colegi: Wuhanul se strânge în jurul lor ca o îmbrăţişare şi îi înveseleşte. Şi astfel salutul matinal al Sarei pe chat, unul dintre puţinele canale de comunicare cu lumea exterioară, devine o mantră încărcată de optimism: „Bună dimineaţa, Wuhan!”.

Vârsta recomandată 10+

Roman pentru înţelegerea ştiinţei din secolul XXI

Niko se trezește dintr-odată copleșit de probleme din ambele lumi. Timpul a luat-o razna și curge înapoi. Quiona, zâna cuantică, a rămas prizonieră în regatul Timpului și îi cere ajutorul. Ca să aducă din nou armonia în Multiversuri, Niko și prietenii săi vor trebui să traverseze găuri de vierme, să se teleporteze în locuri necunoscute, să creeze universuri de buzunar cu constantele universale modificate și să sfideze o grămadă de legi ale fizicii. Vor ieși ei oare victorioși din această nouă aventură cuantică?

Bernhard Schlink este autorul bestsellerului Cititorul.

Bernhard Schlink reconstituie viaţa unei femei de o dârzenie şi o vitalitate remarcabile, care-şi trăieşte iubirea imposibilă în Germania, între sfârşitul secolului al XIX-lea şi anii ’70 ai celui următor. Olga este o poveste despre iubire şi singurătate, despre forţă şi neputinţă, despre certitudine şi rătăcire, despre tensiunea ce se naşte între istoria personală şi istoria unei naţiuni care traversează două războaie mondiale devastatoare. Imaginea personajului central se întregeşte şi capătă treptat profunzime prin împletirea celor trei părţi ale cărţii, cu trei perspective narative distincte, urmărind evoluţia Olgăi Rinke şi neaşteptatul deznodământ al poveştii ei.

Ilustraţii de Beatrice Alemagna

Veniturile din vânzarea cărţii vor fi donate organizaţiei Salvați Copiii pentru sprijinirea refugiaţilor din Ucraina.

Gianni Rodari, unul dintre cei mai iubiţi autori pentru copii şi cel de sub a cărui pană au ieşit Aventurile lui Cepelică, a scris în anii de vârf ai carierei un poem tandru şi emoţionant, care îndemna la solidaritate între oameni. Astăzi, Luna de la Kiev, poemul de demult, capătă noi şi puternice înţelesuri şi poartă cu sine un mesaj urgent şi necesar.

„O poezie scrisă acum şase decenii devine virală: citată, împărtăşită, relansată. În timpul săptămânilor de război, Luna de la Kiev a lui Gianni Rodari a devenit un talisman, o rugăciune, un simbol. Rodari ar fi putut evoca – în loc de Kiev – orice alt oraş, orice alt loc, aşa cum, în ultimele versuri ale poemului, evocă India şi Peru. Dar a scris despre Kiev, iar mesajul său de pace devine actual. Adevărul este că avem nevoie, în deznădejdea noastră, de cuvinte. Iar dacă un poet al «lexicului nostru familiar», cum este Rodari, ni le oferă din trecut, ne par a fi cele pe care le căutam. Cele corecte.“ — Paolo Di Paolo, La Repubblica

Paola Capriolo are în palmares, între altele, Premiul Giuseppe Berto şi Premiul Rapallo Carige, fiind, de asemenea, finalistă la prestigioasele premii Campiello şi Grinzane Cavour. Cărţile sale sunt publicate în peste cincisprezece ţări.

Dacă ar trebui să-i dau un nume destinului meu, i-aş zice simplu: Abel. Fratele meu Abel.

Cel care ne povesteşte această versiune a începutului lumii, una dintre multele posibile, e Cain. S-a născut la scurtă vreme de la alungarea din Rai a lui Adam şi a Evei, iar chipul său luminos îi consolează pe cei doi pentru pierderea paradisului. După şapte ani vine pe lume Abel, şi totul se schimbă. Abel e blând, naiv şi se mulţumeşte cu ceea ce-i oferă pământul pe care îl munceşte cu dăruire. Mistuit de gelozie, Cain ridică mâna asupra lui, şi astfel, primul copil din lume devine primul ucigaş, iar fapta sa se propagă în timp precum cercurile pe care le face o piatră aruncată în apă.

Aşa începe epopeea lui Cain, pedepsit să trăiască veşnic, hăituit de propria faptă. Vreme de sute şi sute de ani, fuge fără oprire şi fără putinţa de a se ascunde de el însuşi, cunoaşte preţ de o străfulgerare iubirea, e martor neputincios la mersul lumii şi trăieşte într-o clipă cât alţii într-un veac. Pe măsură ce pământul se populează, Cain îşi vede trecutul oglindit în întâmplările prezentului şi, în vremea regelui Nimrod, la piciorul Turnului Babel, ajunge să stea de vorbă cu propriul urmaş, care poartă pe chip pecetea vechii crime.

O rescriere convingătoare şi emoţionantă a originii fiinţei umane, care pune în prim-plan greutatea imensă a responsabilităţii şi sfâşierea sufletului între mândrie, gelozie şi vinovăţie.

Un ghid celebru, care pornește de la ideea că nu e suficient să ne iubim copiii ca să-i educăm bine - trebuie să învățăm „meseria de părinte”. O „meserie” sintetizată în această carte în cele 50 de probleme cu care ne confruntăm cel mai des ca părinți și soluțiile lor practice. De exemplu: Tăndăleala, Crizele de nervi, Răspunsurile obraznice, TV-mania, Notele proaste, Mofturile la mâncare.

Porbleme privesc copiii de 3-4 ani până la 12-13 ani. Soluțiile sunt verificate, funcționează. Manualul e sistematizat, concis și are un ingredient care n-ar trebui să-i lipsească nici unui părinte: umorul.

Roman nominalizat la Man Booker Prize

„Cel mai bun roman de până acum al lui Siri Hustvedt” (The Washington Post)

Autoarea bestsellerului Citind Lolita în Teheran

Uitarea este echivalentul morţii, ne spune Azar Nafisi, iar cărţile au fost dintotdeauna paznicii memoriei noastre. Cărţile ne transmit adevăruri care adesea nu pot fi rostite şi devin de multe ori forme de luptă eficiente împotriva regimurilor totalitare. În cele cinci scrisori imaginare adresate tatălui său, însoţite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistenţei, ci şi, mai ales, literaturii ca formă de rezistenţă. Sondând operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse în discuţie multe dintre marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană: dezumanizarea, lupta femeilor şi a minorităţilor pentru drepturile lor, teocraţia iraniană şi derapajele antidemocratice din SUA, războaiele din Orientul Apropiat, tortura şi lagărele de concentrare, relaţia victimă-călău, pandemiile ş.a. Transpuse în ficţiune, toate aceste teme au făcut şi continuă să facă din cărţi lecturi subversive, incitante şi „periculoase”, înlocuind minciuna cu adevărurile pe care ele le dezvăluie. Citeşte periculos este o carte care nu ne poate lăsa tăcuţi şi nici indiferenţi.

„Să crezi că libertatea și democrația vin de la sine e o eroare fatală. Cel mai mare dușman al nostru explică de ce până și cea mai măreață națiune de pe pământ nu este imună la efectele distructive ale cinismului și ignoranței. E deopotrivă o lecție de istorie și o analiză pătrunzătoare a unor evenimente recente dureroase.” (Garry Kasparov)

Ediție bilingvă

„Legea nu devine «Vechi Testament» decât pentru cei care vor s-o înțeleagă în mod carnal. Și în mod obligatoriu pentru aceștia a devenit «veche» și a îmbătrânit, pentru că nu poate să-și păstreze puterile. Pentru noi însă, care o înțelegem și o expunem în mod duhovnicesc și cu gândul Evangheliei, este mereu «nouă»: ambele sunt pentru noi «Noul Testament», nu prin cronologie, ci prin noutatea înțelegerii.”