Promotii

Milena, fiică de nomenclaturist cu funcție înaltă într-o țară comunistă nenumită din estul Europei, se bucură de un lux nelimitat și de o libertate, firește, limitată. Când îl întâlnește pe Jason, un poet britanic, e fermecată, aproape fără să-și dea seama, de aura lui boemă și după un timp hotărăște să fugă în Anglia. Londra anilor ’80 nu e tocmai întruchiparea Occidentului strălucitor și prosper pe care și-l imagina, dar e fericită alături de bărbatul pe care-l iubește – până când descoperă că ideea lui despre libertate îi provoacă mai multă suferință decât orice a cunoscut ea până atunci. Are de ales între o lume liberă, cu toate riscurile inerente, și lumea confortabilă, dar artificială și plină de constrângeri a părinților ei, cu sentimentul dureros că nu aparține nici uneia. O carte emoționantă, despre falia imensă creată de împărțirea nefirească a Europei și despre modurile infinite în care un regim politic te poate înstrăina de tine însuți.

„Cartea Sarei este despre curajul de a schimba lumea, despre lupta ei cu un sistem corupt și cu indiferența oamenilor. Într-un fel, m-a durut să văd că a deschis cutia Pandorei, de parcă acea parte urâtă ar trebui acoperită la nesfârșit. Dar știu că ne vom face bine numai dacă ne vom da seama că suntem bolnavi. Această carte e un bisturiu, taie în carnea vie a ideii că suntem grozavi și ne arată așa cum suntem, prea des nepăsători față de copii, bătrâni și animale. Este o lecție despre speranță și despre cum să nu cedezi atunci când crezi că totul e împotriva ta. Despre dorința de a lăsa urme. De fericire, desigur.“ — LILIANA NECHITA

„S-a spus despre Émile Picot că era spion francez din partea lui Napoleon III. Scrisorile îi deschid cititoru­lui de azi o fereastră spre societatea românească, spre lumea diplomatică și politică a vremii, cu deliciile, grozăviile și perplexitățile vieții de fiecare zi în slujba principelui german, aflat la un început încă nesigur al domniei sale. Document istoric, roman epistolar și cronică despre oameni, instituții și apucături ro­mânești, corespondența întregește, cu talentul și spiritul de observație ale acestui francez atașat de România, memoria istorică a domniei lui Carol I.“ — TATIANA NICULESCU

În „Trișorii din Harlem”, Colson Whitehead își diversifică paleta genurilor abordate și ne propune un thriller de mare suspans, un roman psihologic și unul social. Ray Carner, orfan de mamă de la o vârstă fragedă și fiu al unui infractor înrăit din Harlem, își depășește condiția socială, reușind să obțină o diplomă universitară și să-și încropească propria afacere, ca proprietar al unui magazin de mobilă. Atras, fără voia lui, în tenebrele unor acțiuni ilicite (culminând cu jafuri planificate, crime și răfuieli între bande), Carner pendulează între statutul de familist respectabil, de „om onest“, și acela de complice al unor interlopi lipsiți de scrupule. Harlemul anilor 1950-1960 ai secolului trecut este reconstituit magistral.

„Ploaia înainte să cadă” urmăreşte soarta mai multor femei din aceeaşi familie, unite nu doar prin legăturile de sânge, ci şi prin întorsăturile unui destin aspru, ce pare să urmeze un model prestabilit. Înainte de-a muri, bătrâna Rosamond îşi înregistrează tulburătoarea poveste pe patru casete audio destinate lui Imogen, nepoata verişoarei sale, oarbă din fragedă copilărie. Relatată într-un mod inedit, cu ajutorul a douăzeci de fotografii evocatoare, înşirate în ordine cronologică, povestea lui Rosamond dezvăluie un lanţ de evenimente tragice în care iubirea şi ura sunt împărţite egal între mame şi fiice.

Dora Pavel revine cu un nou roman psihologic, Crush, de factură „neuro-gotică”, în care fantasmele unor singurătăți devoratoare alternează cu cele ale unui erotism intens, obsesiv, mereu eșuat. Un roman al blocajului existențial. Un roman ai cărui protagoniști sunt condamnați definitiv la singurătate. O singurătate care zvâcnește disperat să iasă din ea însăși. Pulsiunile pe care le-a stârnit în cei trei bărbați feminitatea Torei Cadis – pictoriță devenită ulterior dansatoare la bară – răbufnesc diferit, dar la fel de răvășitor, în tot atâtea episoade de dragoste ratate. Deși destinele se intersectează, încercările de ieșire din autoizolare nu sunt decât transgresiuni identitare, care au drept consecință un obsesiv crush. Fie că este vorba despre mărturisirile descoperite în jurnalul unui student la arhitectură, Zeno, în urma morții sale violente, fie despre fantasmele adolescentine, asociate puseurilor de panică, de trufie și narcisism ale fratelui său mai mic, Robert, naratorul romanului, fie despre trăirile coșmarești ale lui Sandini, posesorul unei inimi „impostoare”, pentru toți evadarea din propriul ego prin erotism pare imposibilă, chiar strivitoare uneori. Adăugând la toate acestea ideea profanării morții înseși, romanul capătă treptat accente acutizate de thriller.

După succesul mondial al romanului „Cei opt munţi”Paolo Cognetti este autorul bestsellerului internaţional Cei opt munţi, câştigător al Premiului Strega. „O superbă meditaţie despre natură, dragoste şi renaştere în Alpi.” (Publishers Weekly) Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone După succesul mondial al romanului Cei opt munţi, Paolo Cognetti se întoarce pe îndrăgitele sale piscuri de munte pentru a ne oferi un roman de dragoste uluitor, o adevărată odă închinată muntelui, deopotrivă liniştitor, periculos, imprevizibil şi plin de forţă. Fausto s-a refugiat în munţi pentru că voia să lase în urmă trecutul recent. Silvia încearcă să descopere ceva despre sine înainte să plece cine ştie unde. El are patruzeci de ani, ea – douăzeci şi şapte. Se apropie unul de altul într-o noapte când Fontana Fredda se pregăteşte de iarnă. În jurul lor se află Babette şi restaurantul ei, apoi un refugiu situat la peste trei mii de metri altitudine şi Santorso, care ştie totul despre vale, întinderi de zăpadă şi de iarbă ce îţi umplu sufletul. Chiar şi lupul, care nu-şi mai făcuse apariţia de un secol, pare că s-a întors. Şi el este în căutarea fericirii. „O poveste de dragoste emoţionantă.” (Financial Times) „Un imn splendid adus muntelui şi oamenilor săi.” (Le Monde) „Fericirea este reală doar dacă o împarţi cu alţii. Prin cărţile sale, Paolo Cognetti a găsit o modalitate de-a o împărtăşi cu mulţi oameni.” (Süddeutsche Zeitung) „Un roman de dragoste – dragoste pentru natură, dragoste pentru oameni, dragoste pur şi simplu – care înalţă sufletul şi inima.” (Les Echos), Paolo Cognetti se întoarce pe îndrăgitele sale piscuri de munte pentru a ne oferi un roman de dragoste uluitor, o adevărată odă închinată muntelui, deopotrivă liniştitor, periculos, imprevizibil şi plin de forţă. Fausto s-a refugiat în munţi pentru că voia să lase în urmă trecutul recent. Silvia încearcă să descopere ceva despre sine înainte să plece cine ştie unde. El are patruzeci de ani, ea – douăzeci şi şapte. Se apropie unul de altul într-o noapte când Fontana Fredda se pregăteşte de iarnă. În jurul lor se află Babette şi restaurantul ei, apoi un refugiu situat la peste trei mii de metri altitudine şi Santorso, care ştie totul despre vale, întinderi de zăpadă şi de iarbă ce îţi umplu sufletul. Chiar şi lupul, care nu-şi mai făcuse apariţia de un secol, pare că s-a întors. Şi el este în căutarea fericirii.

Femeie, bărbat, soție, tată, single... Cu toții ne definim într-un anumit fel, ne stabilim identitatea. Ce facem însă dacă împrejurările sau convențiile sociale ne împiedică să ne-o afirmăm? Ne punem o mască și ne conformăm regulilor, devenind altcineva atunci când suntem în public? Ce facem dacă vrem cu orice preț să păstrăm amintirea cuiva drag care nu mai este? Îi preluăm gesturile și îi purtăm hainele, identificându-ne astfel cu el/ea, așa cum face Natalia, fetița care adoptă comportamentul și obiceiurile mamei sale după moartea acesteia, într-un travesti emoțional? Aurora Liiceanu explică de ce unii dintre noi oscilează între identități diferite pornind de la cazul Nataliei, dar și de la poveștile unor femei de ieri și de azi care s-au definit altfel decât majoritatea – între ele, tinerele burrnesha albaneze care fac jurământul de castitate și aleg să trăiască asemenea bărbaților sau Anne Lister, o femeie atrasă de femei într-o epocă în care societatea respingea relațiile între persoane de același sex și ale cărei jurnale intime au indignat multă vreme publicul englez.

Cleopatra a VII-a, ultima regină a Egiptului, a fost o femeie de o inteligență și un farmec cu totul deosebite, al cărei nume a devenit sinonim cu frumusețea și eleganța, curajul și ambiția. Se trăgea dintr-o familie de aventurieri macedoneni, veniți în Egipt odată cu Alexandru cel Mare, care întemeiaseră neobișnuita dinastie ptolemaică. A visat de mică la putere și glorie, iar când și-a învins fratele și sora pentru a deveni regină, a fost convinsă că zeii îi hărăziseră o soartă măreață. Însă tot atunci, dincolo de mare se ridica o nouă putere. Destinul Cleopatrei s-a împletit de la bun început cu cel al Romei, pentru care bogata țară a Nilului era o pradă de mare preț. Printre adversarii și aliații reginei egiptene s-au numărat unii dintre cei mai faimoși conducători romani: Pompei, Iuliu Cezar, Marc Antoniu, Octavian Augustus… Deși romanii au ieșit învingători, iar povestea Cleopatrei s-a încheiat tragic, numele ei strălucește mai tare peste timp. După mai bine de două mii de ani, ea rămâne cea mai faimoasă femeie din istorie – o luptătoare, o conducătoare, o legendă.

Ilustrații de Adela Maria Calistru A fost odată ca niciodată un regat care era atât de departe de celelalte regate, încât primea vizitatori doar atunci când niciodată se întâlnea cu odată. Acest regat se numea Regatul Pernelor Încâlcite. Aici trăia o prinţesă cum nu se mai află alta nici pe lume, nici în cărţile de basme: își petrecea timpul pe la grajduri, cu caii cu șase picioare ai Regelui, sau pe la bucătărie, unde gătea mai ceva ca un chef. Și, fiindcă rochiile lungi mai mult o încurcau, prefera să umble în armură și cu bascheţi. O chema Prinţesa Eca și era frumoasă, deșteaptă și curajoasă. Cu toate acestea, după atâtea calităţi cu care o înzestraseră, ursitoarele îi hărăziseră să spună întotdeauna adevărul și numai adevărul, așa încât prinţesa noastră nu se pricepea deloc nici la relaţii externe, nici la diplomaţie. Imaginaţi-vă, așadar, ce s-a întâmplat când în Regat a poposit o creatură neobișnuită, iar Eca i-a ieșit în întâmpinare. Nu puteţi? Nu vă faceţi griji, cronica evenimentelor e consemnată în această carte.

„Această carte nu ar fi putut fi scrisă dacă aș fi stat pe loc. Subiectul ei este relația dintre drumuri, mersul pe jos și imaginație și multe dintre gândurile exprimate aici nu ar fi fost posibil să se nască decât călătorind. Ea narează povestea unei călătorii de două mii de kilometri sau chiar mai mult parcurși cu piciorul de‑a lungul unor drumuri de demult, o călătorie în căutarea unui trecut făcută doar pentru ca să revin iar și iar în prezent. E o explorare a fantomelor și vocilor care bântuie cărările de demult, a poveștilor care le însoțesc, a pelerinajului și fărădelegilor, a cântecelor și cântăreților și a continentelor stranii pe care diversele țări le includ între hotarele lor. Mai mult decât orice, este o carte despre oameni și locuri: despre drumeție ca formă de introspecție și despre modurile subtile prin care noi suntem modelați de peisajele pe care le străbatem.” (Robert Macfarlane)

„Dragă Scott, scumpă Zelda” este impresionanta mărturie a uneia din marile povești de iubire din secolul XX, cea dintre Zelda și Francis Scott Fitzgerald. Editorii lucrării au reușit să strângă sute de scrisori, telegrame, bilețele din corespondența celor doi îndrăgostiți și apoi soți, de la începuturile relației lor până la moartea prematură a romancierului. Viețile lor tumultuoase, marcate de petreceri, călătorii în Europa, succese sclipitoare, dar și de depresie, boli fizice și psihice, alcoolism, sărăcie și dezamăgiri, transpar în toată profunzimea lor din scrisorile reproduse în volum. Suișurile și coborâșurile vieții și relației lor, momentele de glorie și crizele majore, bucuriile și suferințele ce răzbat din paginile intime ale celor doi se constituie într-un autentic roman de dragoste epistolar al cărui final tragic nu face altceva decât să le consolideze legenda.

Volum câștigător al Wingate Literary Prize 2022 • În 2020, inclus printre cele mai bune cărți ale anului în publicațiile Times, O, The Oprah Magazine, Time Magazine, Financial Times, Esquire, Bustle, Lit Hub, Electric Literature, Library Journal și „Editors’ Choice“ în New York Times Book Review • În curs de traducere în 20 de țări.

Imaginați-vă că Sam Spade și Philip Marlowe intră în cafeneaua lui Rick din Casablanca și-i spun: „Rick, hai cu noi să găsim șoimul maltez!”. Așa ar putea începe Sevraj, o carte care îl are ca protagonist pe Paul Coriolan, un detectiv sărac și lipsit de perspective. Fără clienți de ceva vreme și lâncezind într-o atmosferă anostă, primește pe neașteptate un telefon care îi va schimba viața. Povestea clientului pare plauzibilă, iar onorariul consistent, astfel încât Paul acceptă misiunea de a fura un obiect mistic. Totul pare să meargă conform planului, însă detectivului i se cam încurcă socotelile atunci când înțelege că nu i s-a spus întregul adevăr. Totuși, ceea ce îl împinge în abis nu e doar asta. Paul își dă seama prea târziu că altceva l-a atras în tot acest hățiș… Un roman care se citește cu sufletul la gură, pe parcursul căruia provocările pândesc la tot pasul.

În 1873, Will Andrews îşi abandonează studiile la Harvard. Însufleţit de lecturile din Emerson, care înglobează în opera sa spiritul înţelepciunii orientale şi teoretizează nevoia fundamentală a omului de a fi una cu natura, pleacă spre vest în căutarea preriei nesfârşite şi a sinelui autentic. Ajunge în Butcher’s Crossing, o aşezare unde trăiesc vânători de bizoni. Acolo îl cunoaşte pe Miller, vânător experimentat şi bun cunoscător al sălbăticiei. Pe întinsul preriei bizonii au fost deja vânaţi până aproape de dispariţie, însă Miller vorbeşte despre cirezi uriaşe, ascunse într-o vale ştiută numai de el. Andrews acceptă să finanţeze vânătoarea, iar celor doi li se alătură Charley Hoge şi Fred Schneider. Un roman despre supravieţuire, dar şi despre prăpastia dintre iluzie şi realitate, care deconstruieşte mitul Vestului Sălbatic.

Deoarece niciun microfon și nicio cameră de filmat nu au înregistrat vreodată glasurile fragmentate ale supraviețuitorilor genocidului armean, Sonya Orfalian și-a propus să culeagă amintirile acestora și să le facă dreptate. Ea reconstituie astfel soarta unor copii rupți de familiile lor, care au trecut prin traume îngrozitoare fără să înțeleagă ce li se întâmplă și de ce. La sfârșitul războiului, cei rămași în viață au fost căutați de organizații europene și americane și adunați în centre de primire. Acestea sunt mărturiile unora dintre ei, treizeci și șase la număr, la fel ca literele alfabetului armean. Înainte să se piardă pe căile vieții, succint și cu aceeași inocență de demult, ei relatează doar esențialul: violența extremă la care au fost martori. Din poveștile lor scurte, dar cutremurătoare răzbat o suferință incredibilă și o nostalgie nemăsurată după tot ce au pierdut, după cei apropiați, după patrie. Mulți s-au stabilit în diferite colțuri ale lumii, și-au întemeiat o familie, dar se vor simți pentru totdeauna lipsiți de identitate. „Am dorit să fac cunoscute aceste mărturii pentru ca ele să iasă din tăcerea Istoriei.” (Sonya Orfalian)

Lumea e descompusă, blazată și sortită ratării și, dacă nu ești atent, avertizează Alexandru Vakulovski, devii la fel de neputincios și de gol pe dinăuntru cum sunt și ceilalți. Într-un roman ce ia forma unei confesiuni către iubita sa, naratorul își expune aproape brutal experiențele din anii studenției, perioadă petrecută între Cluj, București și Chișinău. Rănile provocate de comunism basarabenilor încă nu s-au vindecat și, chiar dacă acum pot să circule liber, în realitate se simt în continuare dezrădăcinați și apatrizi, capitalismul nu pare să ofere mai mult decât vechiul regim, iar speranțele legate de venirea în România se năruiesc una după alta. Prin urmare, singura cale de supraviețuire și cea mai la îndemână este lumea frumoasă și fără griji în care te transpun drogurile. O carte dură, „Letopizdeț” conturează o imagine nefardată a României și a Basarabiei anilor 2000, provocând cititorul să se întrebe ce mai poate însemna normalitatea, când totul în jur e absurd.

Autoare laureată a Premiului  Pulitzer

Bestseller național 2021 în Statele Unite • Roman finalist la American Library in Paris Book Award 2021

„Indiferent dacă veți aborda acest roman ca pe o fabulă sau o alegorie, ca pe o carte de aventuri sau ca pe un studiu despre bunătate, ba chiar și ca pe o imagine magică a Parisului, veți descoperi o scriitură și o artă de a povesti de mâna întâi. Mulți critici au descris Perestroika la Paris ca pe un antidot la timpurile neliniștite pe care le trăim. Au dreptate. Citind acest roman, cei mai mulți nu se vor putea sustrage unei înalte stări de bine de la prima pagină până la sfârșitul inevitabil.“ — New York Journal of Books

Perestroika, sau Paras, pentru cei care ajung să o cunoască mai bine, este numele pe care i l-au dat oamenii, căci oamenii, după cum ea însăși o spune, nu se prea pricep să recunoască un cal, în tot cazul nu așa cum se recunosc caii între ei. Nici chiar atunci când vine vorba despre un cal de curse ca ea, premiat și îndrăgit. Inocentă, ar putea-o descrie noii ei prieteni din Paris – Frida, bracul german care o învață regulile traiului pe străzile Orașului Luminilor, Raoul, corbul mândru și sfătos, cu un pedigree cel puțin la fel de lustruit ca al lui Paras, sau cuplul gălăgios de rațe Sid și Nancy –, plină de nerv și isteață, ar eticheta-o antrenorii. Poate că toate acestea laolaltă au făcut-o să părăsească hipodromul și să pornească într-o aventură prin Paris, o aventură care celebrează curiozitatea, ingenuitatea și dorința oricărei făpturi de a trăi în libertate și în armonie cu lumea.

„Un tribut absolut extraordinar adus Parisului.“ — National Public Radio

„După ce a scris cea mai strălucitoare și feroce literatură din ultimii patruzeci de ani, Jane Smiley se îndreaptă, cu Perestroika la Paris, spre o tonalitate mai blândă. Un ton genial și mai pătrunzător ca niciodată. […] Dincolo de umorul debordant al romanului răzbate o atmosferă de singurătate, o tânjire după compania semenilor, resimțite de oameni și animale deopotrivă.“ — Boston Globe

„O fabulă elegantă, pe cât de captivantă, pe atât de surprinzătoare.“ — The Mail on Sunday

„Este cu adevărat un dar, într-o epocă asaltată de polarizări și chiar de tribalism agresiv, să descoperi un roman în care personajele, din specii diferite, cu dorințe și instincte diferite, construiesc împreună o comunitate.“ — Los Angeles Times

O cronică documentată a războiului de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. O carte esențială pentru înțelegerea evenimentelor tragice și eroice din prima lună de război, în care știrile zilnice, rapoartele din surse oficiale și discursurile președintelui Ucrainei sunt prezentate cronologic.

Cartea aceasta reamintește comunității internaționale că războiul declanșat de Rusia continuă și că ucrainenii apără prosperitatea și pacea Europei cu arma în mână și cu prețul vieții celor mai buni dintre ei.

 

„Încă din prima zi a invaziei, acest om a fost excepțional, fără doar și poate. Din prima zi, din primul ceas, a reușit să se ridicela înălțimea evenimentelor. S-a dovedit a fi un erou peste noapte. Mi-am amintit de Churchill, la Londra, în anul 1940… N-am văzut niciodată o asemenea metamorfoză la un șef de stat nor­mal, neconfigurat pentru un destin tragic. Sentimentul meu este că Zelenski nu era pregătit pentru asta. Și, totuși, transformarea s-a petrecut peste noapte. El a întrupat rezistența poporului său și a devenit un erou pur.

Dacă există astăzi în Europa o imagine a eroismului, el este. Dacă există astăzi o întruchipare a vechilor valori europene ale cavalerismului, el este… Acest tânăr este astăzi unul dintre părinții fondatori ai Europei. A refondat, într-un fel, Europa, cu curajul său, cu spiritul său de rezistență, cu angajamentul său față de valorile europei…“ — BERNARD-HENRI LÉVY

„Cine o cunoștea pe Cristina Modreanu ca jurnalistă și cronicar de teatru va fi plăcut impresionat(ă) să afle de recentele sale pasiuni «detectivistice»: în ultimii ani a lucrat efectiv în cercetare istorică, fiind astăzi asociată Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj ca cercetătoare. Iar subiectul abordat e unul de ținută: istoria teatrului ca parte a istoriei lumii românești în timpul regimului comunist. Fiind, în raport cu societatea, un regim «total» și totalitar, comunismul nu putea pierde din vedere scena teatrelor. Mesajele transmise aici, personajele create de scenariști, regizorii în vogă sau actorii cu priză la public s-au aflat, logic, în atenția Securității. Cristina Modreanu a avut curiozitatea de a căuta aceste dosare la CNSAS. Și, plecând de la un studiu de caz inițial axat pe teatre din Timișoara, ulterior extins spre București, autoarea caută logica acelui «escapism» estetic devenit tactica de opoziție a unor intelectuali față de regimul politic. Teza cărții este una pe care o împărtășesc: discursul dominant de azi insistă pe supunerea civică și pe conformismul de grup al românilor din deceniile 1950-1980, însă, în realitate, România regimului comunist a fost scena unei confruntări subtile, dar persistente: revolta artiștilor prin «acte recurente de nonconformism», «refuz de supunere» și «tatonarea neobosită a granițelor trasate de cenzură», cum demonstrează autoarea aici. Cartea de față probează cu brio un adevăr: da, în România comunizată chiar a existat o rezistență prin cultură.” (Adrian Cioroianu)

Vârsta recomandată 10+

Cu ilustraţii de Peter Schössow

Carlo îşi aşteaptă tatăl de multă, multă vreme. Acesta îi promite mereu că va veni să-l vadă din Italia, unde locuieşte. Dar pur şi simplu nu mai vine. Atunci, Carlo porneşte el la drum spre Palermo. Singur-singurel, cu trenul de noapte, cu taxiul sau cu feribotul. Fără bilet sau vreun plan precis. Pe parcursul lungii sale călătorii trece printr-o groază de aventuri şi cunoaşte o mulţime de oameni neobişnuiţi. Până când, în sfârşit, ajunge la uşa tatălui său...

Roman distins cu premiile René-Fallet şi Alain-Fournier

Igiena asasinului, romanul care a făcut-o peste noapte celebră pe debutanta Amélie Nothomb, este o carte ce îţi taie respiraţia prin intensitatea extraordinară a fiecărei fraze, prin amestecul magistral dozat de cinism, cruzime şi ambiguitate. Prétextat Tach, un celebru scriitor distins cu Premiul Nobel pentru Literatură şi, totodată, un mizantrop desăvârşit, mai are doar două luni de trăit. Când vestea ajunge la urechile presei, toţi jurnaliştii visează la un ultim mare interviu. Dar geniul literar, ascuns în semiobscuritatea apartamentului său, refuză să primească mai mult de cinci solicitanţi, iar primii patru plătesc acest privilegiu cu viaţa. Însă ultima sosită, Nina, reuşeşte să-l antreneze pe scriitor într-un periculos joc de roluri al cărui câştigător rămâne incert până la final.

Romanul a fost ecranizat în 1999, în regia lui François Ruggieri, cu Jean Yanne şi Barbara Schulz în rolurile principale.

Pornind de la un element autobiografic (cartea despre rolul tractoarelor în istoria Ucrainei moderne scrisă de tatăl ei), autoarea construieşte povestea lui Nikolai, un văduv ucrainean în vârstă de optzeci şi patru de ani, cetăţean britanic naturalizat, un ins excentric, trăsnit, egoist, care gândeşte logic doar atunci când e vorba de combustia internă. După moartea soţiei, rătăcit într-o mare de zile şi nopţi solitare, el redescoperă iubirea în persoana oportunistei Valentina, o ucraineancă blondă de treizeci şi şase de ani, divorţată, care doreşte să obţină drept de rezidenţă în Anglia şi se instalează, cu „sânii ei superiori, botticellieni”, în casa şi în viaţa bătrânului, explodând ca „o grenadă trandafirie şi zulufată” în familia lui. Cele două fiice ale lui Nikolai se dau peste cap să-l extragă din hăţişul amoros şi juridic în care s-a afundat şi, în cursul luptei împotriva duşmanului comun, surorile – care nu se iubeau mai deloc – se apropie, învaţă să se cunoască şi află, împreună cu cititorul, episoade tragice din istoria familiei şi a ţării lor de origine. Scris cu vervă şi duioşie, ingenios şi plin de umor, romanul Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană îşi captivează cititorii până la ultima pagină.

Volumul de faţă reuneşte două dintre scrierile de început ale lui Dino Buzzati, Bàrnabo, omul munţilor (1933) şi Secretul Pădurii Bătrâne (1935), care s-au bucurat de mare succes la vremea apariţiei, ambele fiind ecranizate. Tânărul pădurar Bàrnabo, însărcinat cu paza explozibilului, nu reuşeşte să-i împiedice pe bandiţi să pună mâna pe muniţie. Plecând de la o intrigă simplă, primul roman al lui Dino Buzzati anticipează prin tematică şi stil capodopera scriitorului italian, Deşertul tătarilor: aşteptarea „evenimentului vieţii” şi ratarea întâlnirii cu acesta în momentul în care se iveşte. De cu totul altă factură, Secretul Pădurii Bătrâne este o proză fantastică şi o fabulă despre măreţia naturii, dar şi despre forţa timpului care devorează totul. Umor, aventură, fantezie debordantă, înţelesuri ascunse şi semnificaţii filozofice – două texte în care îl descoperim pe scriitorul italian în tot ce are mai valoros: un regal Buzzati!

Noul volum semnat de Michel Houellebecq conţine eseuri pe teme de actualitate, culturale, politice sau filosofice, precum şi o serie de interviuri cu Frédéric Beigbeder, Geoffroy Lejeune şi alţii. Volumul nu vorbeşte numai despre actualitatea literară franceză a ultimilor ani, ci mai ales despre experienţa unui scriitor în pandemie. Nonconformismul houellebecquian rămâne la fel de provocator ca şi până acum – sau, poate, un pic mai mult.

În publicaţiile românești de pe la 1900 și dintre cele două războaie mondiale, Karlsbadul era numit „cel dintâi loc de cură din lume”. I se mai spunea și „Mecca balneologilor”, „Mecca ficaţilor și a fierei” sau „cel mai frumos spital al Europei”.
Cum a ajuns staţiunea „de băi” din nordul Boemiei să fie supranumită astfel? Şi cum a dobândit extraordinara popularitate de care s-a bucurat în perioada Belle Époque și în anii interbelici? Cum se face că pe atunci Karlsbadul reprezenta standardul de excelenţă în materie de petrecere a timpului liber, în domeniul hotelier, al restaurantelor și cafenelelor, al reţetelor culinare, al modei? Şi ce resorturi i-au împins în acele vremuri pe mii și mii de români să călătorească an de an într-acolo? Cartea profesorului Radu Mârza aduce răspunsuri la toate aceste întrebări prin cercetarea unui bogat material documentar, punând pe primul plan mărturiile vizitatorilor și pacienţilor români care au frecventat Karlsbadul, dar și ale medicilor români care au practicat în faimoasa staţiune balneară.

„Modul curei și a petrecerei în Karlsbad este original. Oaspele are cvartiră numai pentru mas. De la 5 oare dimineaţa pănă la 9 sara toată lumea e în picioare, pe la izvoare, unde fiecine, dupre rândul venirei, bea apa rânduită și se preumblă la umbră sau, pe ploaie, sub galerii. Degiurnarea se face au prin grădini, chioscuri așezate pe stânci, în pădure, sau pe la cafenele înșirate pe strada numită Vize, ce samănă unui salon împodobit cu magazii din ambe laturi, iar pe la mizloc sunt sute de mese cu oaspeţi, și toate aceste se petrec cu acompaniamentul orhestrelor armonioase în cursul zilei. Cei ce sunt buni pedeștri petrec minunatele preumblări pe munţii din pregiur, dintre care figurează stânca numită Hirșenșprung (Săritura cerbului) sau Ţiclăul lui Petru cel Mare.” (Gheorghe Asachi)

În cele două părți, „Investigații mateine” și „Amintiri”, volumul reunește două dintre temele predilecte ale scriitorului: literatura și memorialistica. Prima parte cuprinde două eseuri dedicate lui Mateiu I. Caragiale și romanului Craii de Curtea-Veche, în care Ion Vianu analizează în profunzime atât autorul, cât și opera, valorificându-și cunoștințele psihanalitice. A doua parte conține texte autobiografice, în care scriitorul revine în trecut, rememorând anii premergători exilului său și atmosfera acelor vremuri în „Exercițiu de sinceritate”, punctând principalele etape din viața Regelui Mihai în „Elegie pentru Mihai” sau povestind despre o reprezentație remarcabilă a lui George Enescu în „Oedip la Cumpătu”.

„Ion Vianu valorifică, în ceea ce scrie, nu doar o densă experiență de viață, ci și o enormă experiență de lectură. Preferă să lucreze în adâncime: un răbdător cumul de reflecție și reverie, o rafinată emotivitate, un gust superior al retrospectivei și introspecției sunt calitățile lui definitorii. Scrisul său, de o calmă melancolie, e exercițiul zilnic al unui nefericit euforic, al unui spirit împăcat cu propria lui neîmpăcare. Avem de a face cu o inteligență cultivată fără uscăciuni livrești, voluptuoasă fără desfrâu, civilizată fără iluzii. În plus, Ion Vianu este un neprețuit martor al vremii sale, al profesiei sale de psihiatru, al totalitarismului comunist, în formele lui cele mai amare. Fiecare pagină e un dozaj insolit de clasicitate și vertij.” (Andrei Pleșu)

„Se mai poate spune ceva nou și pertinent despre Mateiu Caragiale? Da, se mai poate. O dovedesc, între altele, Investigațiile mateine ale lui Ion Vianu, în dialog cu cele – mai vechi – ale lui Matei Călinescu. Într-un eseu de dimensiunile Crailor…, fostul psihiatru convertit la literatură își valorifică din plin experiența profesională, dar și pe cea de scriitor și cititor avizat, cu alonjă hermeneutică redutabilă.” (Paul Cernat)

„Volumul lui Ion Vianu nu este unul cu eroi, nici o carte cu «buni» și «răi», ci una despre rău, despre stăpânirea generalizată și implacabilă a răului istoric. Rău care e totuna cu socialismul românesc, cu acest experiment monstruos la care a fost supusă toată populația țării. Și prin care a fost deformată fibra morală a întregii colectivități. Rău de care se putea apăra numai cine reușea să se extragă și să plece. Fiindcă lupta unui ins singular cu sistemul întreg nu avea, practic, nici o șansă. Bine scrisă și tulburătoare, Exercițiu de sinceritate este o mărturie cât se poate de importantă despre trecutul nostru apropiat și despre căile alchimice de forjare a individualității.” (Ioana Crăiuțu)

„O carte mică, dar ce mare e plăcerea nu doar s-o citești, ci să întâlnești înțelegerea celui ce-ți vorbește din aceste pagini cernite, o elegie pentru propria ta viață îngropată în povestea lui Mihai.” (Vasile Popovici)

Romanul Castelul de nisip îşi introduce cititorii în atmosfera aparent liniştită a familiei lui Bill Mor, un profesor britanic care trăieşte într-un orăşel aflat nu departe de Londra împreună cu soţia sa, Nan, şi cu cei doi copii ai lor. Mor îşi doreşte nespus o schimbare, poate să intre în politică, însă soţia sa este un spirit sceptic, manipulator şi încăpăţânat. Nici în privinţa viitorului copiilor nu se înţeleg mai bine şi, în fond, căsnicia lor de peste douăzeci de ani scoate la iveală doar un amalgam de resentimente, convenţii verbale şi temeri. Iar viaţa pare că va continua aşa la nesfârşit. Până când o tânără pe nume Rain Carter soseşte în orăşelul lor să picteze portretul domnului Demoyte, fostul director al şcolii particulare la care predă Mor. Întâlnirea celor doi declanşează o intrigă complexă, ce îmbină dragostea, vinovăţia, magia, arta şi ambiţiile politice. Copiii adolescenţi ai lui Mor şi mama lor luptă discret, dar fără milă împotriva invadatoarei. Domnul Demoyte, bun prieten cu profesorul şi fermecat la rândul lui de pictoriţă, îl sfătuieşte pe Mor să o ia pe Rain şi să fugă în lume. Dar care ar fi consecinţele unui asemenea gest?

Un omagiu adus regizorului italian Federico Fellini şi puterii creatoare a viselor

Naratorul din Legea visătorului e doldora de poveşti şi, mai ales, visează mult. Îşi dă seama că are stofă de scriitor la vârsta de zece ani, după o noapte în care e martorul unor incidente bizare: înainte de culcare, după ce-i explică lui Louis, prietenul său cel mai bun, că „lumina e apă”, se trezeşte singur, părăsit de toţi, în timp ce casa în care locuieşte e inundată de… lumină lichidă. Pornind de la povestirea unor vise care se leagă în timp şi se petrec în acelaşi spaţiu, Daniel Pennac îşi reimaginează copilăria şi îl conduce pe cititor într-un univers deopotrivă incitant şi înşelător, un loc plin de întorsături neaşteptate unde acesta e invitat să descopere straturi de realitate. Autorul elogiază imaginaţia şi puterea de a visa, această funcţie vitală pe care o consideră sursa meseriei de scriitor, dar şi familia şi prietenia. Cartea este un omagiu adus lui Federico Fellini, celebrul regizor italian, el însuşi un mare visător, care a avut o influenţă profundă asupra lui.

„Acest scurt roman e ca o reverie, cu decoruri şi personaje de teatru. Citindu-l, ai senzaţia că treci dintr-o încăpere în alta, de la o situaţie la alta, fiecare completând-o sau contrazicând-o pe cea dinainte... E un text fascinant, bine scris şi extrem de sugestiv. Chiar şi vorbind despre sine, Pennac ne conduce spre alt orizont, în pagini unde cuvintele plutesc şi-şi râd de noi.” (SensCritique)

„Pennac nu-şi interpretează visele în lumina psihanalizei, nici nu supraevaluează simbolurile care-i populează nopţile. Imaginarul e un lucru minunat, dar foarte simplu, după spusele lui. Trebuie lăsat să umble liber.” (Le Devoir)

„Pendulând între real şi imaginar, Daniel Pennac îi face o reverenţă lui Federico Fellini, despre care spune: «Omul acesta îmi fusese mai de preţ decât o familie», vizitează un sat aflat pe fundul unui lac de acumulare şi, mai târziu, îşi aminteşte cum, tânăr profesor fiind, le cerea elevilor să ţină jurnale de vise.” (France Inter)

La început de pandemie, șase prieteni plictisiți de recluziune se regăsesc în mediul online și încep să rememoreze copilăria comună de la bloc. Discutând, își dau seama că au amintiri divergente despre viața lor din ultimul deceniu comunist. Viziunile diferite asupra trecutului comun împing dialogurile spre dispute, iar de acolo nu mai este decât un pas până la certuri deschise, atenuate doar de poveștile din prezent ale celor din grup. Majoritatea au emigrat, înainte sau după căderea comunismului, în Israel, Austria, SUA, Japonia ori Suedia, aducând astfel un plus de exotism poveștilor lor. Totuși, tensiunile se acumulează, prietenii din copilărie sunt acum adulți, au crescut și s-au dezvoltat în medii diverse, iar secretele ținute mai bine de trei decenii ies la suprafață, în așteptarea marii confruntări față în față. Roman despre copilăria în comunism și emigrație, despre soarta primelor prietenii și diferențele de percepție a trecutului, Frunza scoate la iveală, cu umorul negru și sinceritatea proprii lui Mihai Buzea, teme știute, dar despre care puțini se încumetă să vorbească.