Promotii

Confesiunile unui opioman englez au fost publicate mai întâi în foileton în London Magazine, în anul 1821, iar în 1822 au apărut în volum. Aceasta a fost prima scriere majoră a lui Thomas De Quincey şi cea care l-a făcut cunoscut cu rapiditate în lumea literară a epocii. Cartea este o relatare a adolescenţei şi tinereţii rebele şi chinuite a autorului, un romantic revoltat. În plus, reprezintă una dintre primele descrieri detaliate ale dependenţei de un drog (pe atunci legal): opiul. Sensibilitatea acută a celui ce povesteşte şi rememorează, ampla frescă socială pe care o realizează – de la lumea micii nobilimi până la cea a mahalalelor mizere din Londra, unde adolescentul fugar ajunge să trăiască o vreme –, precum şi descrierea plăcerilor şi chinuri-lor opiului fac din Confesiunile... lui De Quincey o lectură deopotrivă cuceritoare şi instructivă. Printre autorii asupra cărora scriitorul şi-a exercitat influenţa de-a lungul timpului se numără Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire şi Nikolai Gogol, iar mai târziu, în secolul XX, Jorge Luis Borges.

„Mi-e teamă. Mi-e teamă să mă așez la scris. Cine sunt eu să scriu despre…
Mi-e teamă să mă așez la citit. Și apoi? Cine ce așteaptă de la mine? Gânduri înspăimântate, nesigure mă traversează, oare, oare voi îndrăzni să spun ce cred cu adevărat? Ce cred?! Ce simt?! M-am confruntat, nu de puține ori, mărturisit sau nu, exprimat sau nu în CUVINTE: «Ah, iar o comemorare! Iar niscaiva mărturii ale unor vremuri de-acum de mult apuse. Știm, știm, am înțeles, a fost groaznic! Dar cât mai aveți de gând să răsuciți pe toate fețele o tragedie consumată și trecută?! Avem alte griji acum, alte nenorociri de comentat»…
Citesc, citesc cu spaimă. Aș vrea să mă opresc. Mi se pare că am citit destul ca să-mi pot face «lecțiile»: să pot livra cele câteva fraze menite să însoțească volumul. Mereu aceeași spaimă: oare sunt eu cea chemată, se cuvine să spun eu ceva?
Destul, îmi spun, destul. Ochii mi se înroșesc, curg lacrimi. Să fie oare de la ecranul calculatorului pe care citesc? Să fie asta singura explicație? Plâng.
Plâng. Citesc.
De la o vreme nu mai înțeleg. Nu mai pot înțelege. Erau povești încântătoare despre copilărie, prietenie, viață… viață frumoasă, ba nu, viață cu bune și cu rele. Povești cu oameni de toate felurile. Și apoi? Totul se schimbă, se răstoarnă. Iadul. Nici un răspuns la întrebarea «Cum a fost posibil?». Cuvintele își pierd sensul. Logica se sparge.
Mi-e frică. Citesc mai departe.”
(Maia Morgenstern)

„În perioada martie-septembrie 1941, «jidanii», căci așa vorbea Cabinetul despre evrei, erau expuși unor acțiuni de marginalizare, îndepărtare din societate sau reprimare. Iată cum se exprima Ion Antonescu la întrunirile Cabinetului: «Va trebui să inspirăm românilor ura împotriva dușmanilor nației. Așa am fost crescut eu: cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor» (8 aprilie). Toată această incitare la ură împotriva evreilor s-a transformat într-un set de ordine privind uciderea în masă, deportarea și moartea în Transnistria, iar semnalul începerii soluției finale a fost dat la Iași. Mărturiile din acest volum sunt importante pentru că redau o experiență unică, a unui tânăr de 14 ani aflat, din voința altora, în fața morții. A unei morți criminale.” (Alexandru Florian)

Vârsta recomandată 10 +

Alexandru are un vis măreț: să fie conducătorul întregii lumi. Așa că pleacă de acasă, din mult iubita sa Macedonie, împreună cu prietenii din copilărie și cu calul Bucefal, să și-l împlinească. Dominic Sandbrook ne este ghid prin deșerturile Egiptului, la oracolul din Siwa, prin zăpezile din munții Persiei, prin Afganistan și până în India, urmărind expedițiile incredibile ale lui Alexandru, de-a lungul cărora acesta îi învinge pe toți cei care i se opun. Căci orice este posibil cu ajutorul zeilor…

Desene de Mihail Coșulețu

MARIUS CHIVU • MARIANA CODRUȚ • BOGDAN COȘA • AUGUSTIN CUPȘA • ADELA GRECEANU • BORCO ILIN • FLORINA ILIS • ANGELO MITCHIEVICI • IULIAN POPA • MIRCEA PRICĂJAN • VIORICA RĂDUȚĂ • ANDREEA RĂSUCEANU • ADRIAN G. ROMILA • CORINA SABĂU • SEBASTIAN SIFFT • TATIANA ȚÎBULEAC

„16 autori din tot atâtea orașe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întâmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile și acțiunile. O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi și a scrie orașul. Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut de fapt propriul portret.“ — ANDREEA RĂSUCEANU, coordonatoarea volumului

Romanul spune povestea lui Gunnar Kampen, un bărbat din Reykjavík care-şi petrece copilăria şi tinereţea sub semnul svasticii şi al cultului rasei germanice. Detaliul istoric dublează fantezia şarmantă cu care Sjón şi-a obişnuit cititorii, arătând că inocenţa naţiunii insulare e o iluzie şi că Răul – antisemitismul, naţionalismul, totalitarismele de orice fel – nu exclude prietenia, iubirea sau solidaritatea, ci dimpotrivă, se ascunde mai bine în spatele lor.

Femei fără bărbaţi urmăreşte destinele întreţesute a cinci personaje care ajung să trăiască laolaltă într-o casă cu grădină de la periferia Teheranului zilelor noastre. Romanul explorează poveştile de viaţă ale acestora şi provocările cu care se confruntă în încercarea de a-şi duce traiul în absenţa bărbaţilor şi departe de constrângerile impuse de familie, de societatea iraniană şi de cultura islamică. Deşi pe parcursul său au loc unele dispute legate de onoare, virginitate, dar şi de alte aspecte ale vieţii cotidiene strict reglementate, Femei fără bărbaţi este un roman despre oameni şi nu despre idei, dezvăluind o lume complexă, plină de suferinţă şi abuzuri, însă şi de forţă feminină şi speranţă, în inima căreia irupe un tip aparte de realism magic, de sorginte orientală.

Romanul a inspirat în anul 2009 o celebră ecranizare, pentru care regizoarea Shirin Neshat a obţinut Leul de Argint la Festivalul de film de la Veneţia.

Ochii tuaregului continuă, după aproape două decenii, povestea lui Gacel Sayah şi a familiei sale, personajele centrale ale romanului Tuareg (unul dintre marile succese ale lui Vázquez-Figueroa, cu vânzări de peste cinci milioane de exemplare în toată lumea, adaptat pentru marele ecran). Ca în majoritatea cărţilor anterioare ale autorului hispanic, tema centrală este impactul nociv pe care civilizaţia îl are asupra modului de viaţă tradiţional al unor comunităţi ce au ştiut să păstreze o legătură strânsă cu natura. Pentru milioane de telespectatori din lumea întreagă, raliul Paris-Dakar este unul dintre principalele evenimente sportive ale anului, iar pentru concurenţi, o ocazie de a-şi demonstra calităţile şi a-şi testa limitele. Dar pentru tuaregi, acesta nu reprezintă decât o competiţie absurdă, ce devastează teritoriul pe care îl stăpânesc de veacuri şi ameninţă să distrugă una dintre cele mai vechi populaţii ale lumii orientale. Există oare vreo cale de-a se apăra?

O lectură fascinantă și un avertisment cu privire la pericolele ignorării istoriei

Fiii unui ceasornicar evreu din Kozienice (Polonia), Harry Lenga și cei doi frați ai săi au învățat meseria tatălui lor încă de la o vârstă fragedă. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma invadării Poloniei de către Germania nazistă, soarta familiei Lenga s-a schimbat pentru totdeauna. Cu toate acestea, Harry și frații săi nu-și închipuiau că meșteșugul ceasornicăriei avea să le salveze viața. În cele mai groaznice condiții imaginabile, mereu sub amenințarea morții, au reparat ceasurile naziștilor și s-au susținut reciproc, reușind să supraviețuiască ghetourilor, lagărelor, marșului morții și oferindu-ne o lecție perenă: atunci când avem de înfruntat răul absolut, cel mai greu este să ne păstrăm umanitatea.

„O relatare despre felul în care capacitatea de rezistență, tenacitatea și priceperea în ale ceasornicăriei i-au ajutat pe Harry Lenga și frații lui să supraviețuiască războiului.” (The New York Times)

„Toate poveștile despre supraviețuire în timpul Holocaustului sunt extraordinare, dar puține sunt mai impresionante decât cea a lui Harry Lenga. Consemnată de fiul său, Scott, această mărturie despre tăria de caracter, capacitatea de rezistență, dragostea frățească și credință ar trebui citită de toți cei interesați să păstreze vie amintirea celor care, la fel ca Harry Lenga și frații săi, au găsit o cale de a rămâne în viață – și de a rămâne oameni – în fața răului.” (Dr. Michael Oren, fost ambasador al Israelului în SUA și deputat în Knesset)

Ea este „femeia care iubește prea mult“, el este „bărbatul care se teme să iubească“. El suferă de „sindromul funiei de gât“, ea – de „sindromul lasoului“. Fără să-și dea seama, fiecare aduce în intimitatea cuplului carențele relației sale din copilărie cu părintele de sex opus. Neînțelegerile și conflictele lor își au de obicei originea în trauma fetiței neglijate de tată și în neajutorarea băiatului supraprotejat de mamă. Şi totuși, iubirile noastre pot fi fericite, susține autorul acestui bestseller internațional. Există soluții pentru formarea unui cuplu viabil – soluții îndrăznețe, la îndemâna noastră, pe care însă ne-ar fi greu să le descoperim pe cont propriu…

Roman distins cu Premiul Jan Michalski 2019

În urmă cu zece ani, Iris, eroina romanului Zeruyei Shalev, a fost victima unui atentat terorist (la fel ca scriitoarea însăşi, rănită în explozia provocată de un atentat sinucigaş, în 2004). Viaţa lui Iris fusese şi până atunci o înlănţuire de dureri şi tristeţi surde, pe jumătate uitate: un tată mort în războiul de Yom Kippur, o mare iubire pierdută în adolescenţă, o viaţă de familie intrată în rutină. Trupul sfârtecat aduce o durere nouă, răspândită în fiecare fibră, ce nu se lasă ştearsă nici după un deceniu, iar din ea se nasc, pe neaşteptate, alte şi alte spaime şi dureri. Cea mai teribilă se dovedeşte groaza de a lua o decizie: să-şi urmeze iubitul din tinereţe, revenit ca prin minune lângă ea, sau să rămână alături de copii, prinşi la rândul lor într-o plasă de suferinţe şi nefericiri?

Povestirile ce compun volumul lui George C. Dumitru îi dau imediat cititorului senzația unei imersări în lumea românească actuală. O lume de oameni prizonieri ai grijilor de zi cu zi: câștigarea existenței, dificultățile din cuplu, copiii care cresc și problemele lor cu școala, cu telefoanele mobile, jocurile pe calculator și rețelele de socializare ce-i acaparează. Priviți de autor cu o ironie în care pare să se strecoare uneori și o undă de duioșie, protagoniștii acestor povestiri – personaje adesea cenușii, banale – sunt sistematic învinși în încercările lor de a depăși constrângerile cotidianului și de a se împlini. Un angajat al unei corporații plănuiește în amănunt seducerea unei colege, dar un incident face ca operațiunea să se sfârșească, umilitor, înainte de a începe. Un altul, atras de perspectiva de a urca în ierarhia firmei, se îmbată cu comice visuri de mărire care nu așteaptă decât următoarea ședință pentru a se spulbera la contactul cu realitatea. O femeie care a renunțat la carieră pentru a se consacra familiei – de fapt, slujirii unui soț de care e dominată – se străduiește să se convingă singură printr-un adevărat program de viață că a găsit calea spre fericire...

Rozariul de aur al teologiei, publicat pentru prima dată la Hagenau în atelierul lui Heinrich Gran între 1503 și 1508, este ultima lucrare scrisă de teologul Pelbart din Timișoara, figură cunoscută a lumii savante a Europei Centrale în secolul al XV-lea: o enciclopedie în patru volume care urmează tematic Cartea Sentințelor a lui Petrus Lombardus, tratând pe rând Treimea, creația, christologia și, respectiv, sacramentele. Ediția prezentă a prologului acestei lucrări introduce pentru prima dată într-o cultură modernă o scriere amplă a lui Pelbart din Timișoara, ce dovedește dezvoltarea originală a tradiției franciscane în opera sa.

Alecu Ancuțescu își poartă greu cei aproape 60 de ani. Lumea lui îl dezamăgește și îl înspăimântă, iar violența i-a devenit, pe negândite, firescul. Nici nu mai știe de când Larisa, soția sa pe care odată a adorat-o, e o alcoolică veșnic arțăgoasă ori de când Oana, fiica lor de 15 ani pe care o iubește nemăsurat, s-a lepădat de orice afecțiune filială față de el. Egreta Office, clădirea de birouri unde e paznic și refugiul lui de 15 ani încoace, a rămas singurul loc în care mai poate să simtă că nu e pe de-a-ntregul ratat. Dar într-o zi Larisa dispare, iar Alecu, încercând să se salveze pe sine și să-i salveze pe ai săi, își disecă viața și fricile căutând răspunsuri izbăvitoare, în mijlocul unor accese de nebunie ce par să-l îndepărteze de eliberarea dorită. Ce anume îi ține împreună pe membrii familiei sale disfuncționale și cum se face că nașterea copilului i-a înstrăinat pe unul de altul? Cum își mai poate răscumpăra el viața când trecutul s-a transformat acum într-o amenințare? Povestea lui Alecu Ancuțescu depășește granițele unui roman de familie, reușind să oglindească o societate canceroasă a anilor nesiguri din preajma aderării României la Uniunea Europeană.

Martin Plant, regizor, american. Ana-Maria Iacob, scenografă, româncă. O nuntă în Brașov, o escapadă în Munții Făgărașului, o viață în doi începută în candoarea și frumusețea a două suflete pereche. Dar în a treia zi a căsniciei lor Ana dispare pur și simplu. Soțul ei este considerat suspect, însă ancheta poliției e sistată din lipsă de probe. Suferința lui Martin capătă noi dimensiuni după ce descoperă jurnalul Anei, o Ana neștiută, încercând să pătrundă înțelesul scrierilor mistice ale iudaismului. În visele ei notate cu acuratețe, un înger (sau un demon?) îi desenează planul unei case, în fapt Templul lui Solomon adus la scară. Martin înțelege că trebuie să construiască această casă chiar pe locul unde dispăruse soția lui. Înțelege că, odată ridicat, templul îi va aduce înapoi dragostea. Un proces greu și complicat, care îi va pune la încercare răbdarea și credința în oameni: este atacat și tâlhărit, amenințat de autorități, ocolit de sătenii habotnici și superstițioși, acuzat că vrea să se închine lui Satan. Cu toate acestea, limitele în care este împins, efortul supraomenesc la care se supune, transfigurările prin care trece îi vor limpezi mintea și sufletul: Ana lui e aici, în această serenitate a ființei, și îl așteaptă. Iar el e hotărât să facă pasul spre ea.

„Cartea de față e scrisă în cheia cabalei literale, temurah. Aici metoda devine un proces de construcție care duce către un adevăr incontestabil: dragostea e căderea în cer, calea spre iluminarea sufletului.“ (Paul Țanicui)

„O performanță impozantă, o întreprindere curajoasă, laborioasă.” (Andrei Pleșu)

Aceste piese inclasabile, scrise la începutul și la sfârșitul perioadei tragice a lui Shakespeare, adică între Hamlet și Coriolanus, ne oferă un veritabil manifest mizantropic. Măreția eroică a Troiei lui Homer și rafinamentul filozofic al Atenei lui Platon sunt izgonite din universul sordid închipuit de Shakespeare. Eroii nu sunt consumați de faptă și idee, ci de patimi și sifilis. Prin derizoriu și nihilism, cele două drame pregătesc deja terenul pentru teatrul absurdului.

Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze

Uimire şi cutremur este un roman autobiografic în care autoarea povesteşte un an (1990) din viaţa ei ca angajată a megacompaniei japoneze Yumimoto. Amélie-san, personajul central, are de înfruntat – şi o face cu cel mai rafinat umor – conflictul dintre morala şi practicile de lucru japoneze. Nevoită să servească ceaiul unei delegaţii de la o altă companie, aceasta se descurcă în buna tradiţie japoneză. Rezultatul? Delegaţii găsesc suspectă o femeie din Europa care se comportă ca o japoneză şi, în plus, mai şi înţelege japoneza. Reacţia firmei? Amélie-san este avertizată că nu trebuie să înţeleagă japoneza, că a fost special angajată ca să nu înţeleagă japoneza. „Gafele” sale derivă întotdeauna dintr-un conflict cultural între obiceiurile occidentale şi cele orientale, conflict care constituie şi tema centrală a cărţii.

O nouă poveste de dragoste înscrisă într-un triunghi sentimental, un nou roman marca Françoise Sagan, în care pasiunea se dezlănţuie şi supravieţuieşte timp de trei anotimpuri – primăvară, vară, toamnă – într-un Paris care se oferă cu generozitate îndrăgostiţilor şi burgheziei pariziene, dar cu parcimonie vieţii şi muncii de zi cu zi. Lucile este o tânără care trăieşte clipa, refuzând orice proiect de viitor. Este întreţinută de Charles – un bărbat matur şi bogat, care iubeşte necondiţionat la această femeie-copil iresponsabilă, adesea cinică, tocmai felul ei de a fi. Apariţia în scenă a tânărului Antoine, un intelectual seducător, cu venituri modeste, tulbură pacea aparentă care domneşte în lumea mondenă a seratelor luxoase, a premierelor, a vernisajelor. Întâlnirea dintre Lucile şi Antoine nu va duce la o aventură oarecare, ci la decizii radicale. Dar, oare, iubirea îşi este suficientă sieşi? Părăsit, lui Charles nu îi rămâne decât să aştepte răpăitul tobelor care anunţă capitularea lui Lucile. Romanul a fost ecranizat, în regia lui Alain Cavalier, cu Catherine Deneuve, Michel Piccoli şi Roger Van Hool în rolurile principale.

„Cu o construcţie abilă şi bine orchestrată, Capitularea este probabil unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Françoise Sagan. Pe lângă reflecţia asupra cuplului şi a ceea ce stă la baza alegerilor în dragoste şi în viaţă în general, romanul excelează prin fineţea psihologică a personajelor... Departe de a fi un simplu roman sentimental, Capitularea oferă o profunzime şi o complexitate psihologică ce ne invită la reflecţie, în timp ce ne prezintă portretul unei femei nonconformiste corespunzător «vieţii visate» despre care vorbea Sagan.” (buzz-littéraire.com)

„Pentru o inimă copleşită de emoţie şi teamă, ce recunoaşte capitularea, fericirea este ca un infarct. Ne aruncăm în braţele cuiva, suntem nebuni de fericire. Fericirea ne loveşte ca un fulger, fericirea nu este un peisaj idilic.” (Françoise Sagan)

Cândva oamenii credeau că în munți trăiesc monștri. În Epoca Luminilor au început să escaladeze culmile ca să intre în contact cu măreția. Curând au pornit într-o cursă pentru cucerirea crestelor în numele mândriei naționale. Rând pe rând, petele albe de pe harta lumii au dispărut, fără ca misterul și atracția munților să se fi diminuat. În această carte devenită clasică, Robert Macfarlane explorează fascinația care îi determină pe oameni să-și riște viața escaladând munții și modul cum s-a schimbat percepția asupra lor de-a lungul secolelor. Capitolele despre ghețari, atracția necunoscutului și dorința de a ajunge pe culmile cele mai înalte din lume sunt completate de relatări ale expedițiilor montane ale autorului și de povestea tragicei încercări a lui George Mallory de a cuceri Everestul.

Pentru volumul Munții din minte. Istoria unei fascinații (2003) lui Robert Macfarlane i-au fost decernate Guardian First Book Award, Somerset Maugham Award și Sunday Times Young Writer of the Year Award.

„E întotdeauna greu să judecăm un mare scriitor contemporan: ne lipsește distanțarea. Iar dacă aparține unei alte civilizații, este încă și mai greu, căci intră în joc ori atracția exotismului, ori neîncrederea în același exotism. Riscul înțelegerii greșite sporește atunci când, cum e cazul lui Yukio Mishima, elementele propriei sale culturi și acelea ale Occidentului, pe care le-a absorbit cu lăcomie, adică banalul și straniul din perspectiva noastră, se îngemănează în felurite proporții înăuntrul fiecărei opere, având efecte și reușite diferite. Și, cu toate astea, tocmai acest amestec îl transformă pe autor într-un autentic reprezentant al Japoniei, și ea atât de violent occidentalizată, dar marcată, dincolo de orice, de unele trăsături imuabile. Modul în care la Mishima particulele tradițional japoneze au urcat la suprafață și au explodat în moartea lui fac din el, deopotrivă, martorul și – în sensul etimologic al cuvântului – martirul Japoniei eroice, cu care putem spune că s-a contopit în răspăr.“ — MARGUERITE YOURCENAR

„Ce distincţie există între moartea eroică și cea decadentă? Calea duală a crudei stopări a salvării dovedește că, în ultimă instanţă, sunt unul și același lucru, iar etica literară și etica acţiunii nu sunt decât eforturi patetice de rezistenţă împotriva morţii și a uitării.

Singura diferenţă posibilă o reprezintă prezenţa sau absenţa ideii de onoare, pentru care moartea este «ceva care trebuie văzut», și prezenţa sau absenţa esteticii formale a morţii care o însoţește, cu alte cuvinte natura tragică a modului în care abordăm moartea și frumuseţea trupului care se‑ndreaptă spre pieire. Așadar, când vine vorba de‑o moarte frumoasă, suntem condamnaţi la inegalităţi și grade de noroc direct proporţionale cu inegalităţile și gradele de noroc cu care am fost binecuvântaţi încă de la naștere, cu toate că această inegalitate este oarecum obstrucţionată în ziua de azi de faptul că omului modern îi lipsește aproape cu desăvârșire dorinţa grecilor antici de‑a trăi «frumos» și de‑a muri «frumos».“  — YUKIO MISHIMA

Fotografia de pe copertă: Yukio Mishima, în ipostază de războinic japonez, purtând pe cap hachimaki de kamikaze și mânuind o katana

Cântec de leagăn este un thriller de un umor grotesc şi o satiră nemiloasă la adresa unei lumi ultramediatizate, în care dictonul „Cunoaşterea înseamnă putere” capătă sensuri extreme. Carl Streator este un reporter însărcinat să investigheze cazul unor bebeluşi victime ale sindromului morţii subite. Nu după mult timp, el descoperă un tulburător element comun: înaintea morţii, fiecărui bebeluş i s-a citit aceeaşi poezie. Cercetările îi scot în cale o femeie cu puteri misterioase, Helen Hoover Boyle, asasin telepatic şi agent imobiliar care şi-a făcut o afacere din vânzarea de case bântuite. Helen îi confirmă bănuiala că poezia respectivă este, de fapt, un străvechi cântec de leagăn african şi o formulă magică mortală care acţionează asupra oricui. Acum Streator se vede înzestrat cu o armă teribilă, de care nu va ezita să se folosească.

Autoarea bestsellerului Ultimii copii din Tokio

Roman distins cu Premiul Noma

Romanul lui Yoko Tawada porneşte de la un fapt real: naşterea şi creşterea în captivitate, la grădina zoologică din Berlin, a unui pui de urs polar numit Knut. Memoriile unui urs polar nu este însă o biografie, ci un roman veritabil, unde viaţa reală a ursuleţului Knut este doar un pretext pentru o serie de poveşti ce alunecă sistematic în fantastic, în suprarealism, în parabolic. Cartea conţine trei părţi distincte, dar legate între ele. Cea dintâi este povestea bunicii lui Knut, o ursoaică polară din Uniunea Sovietică, ce scrie o autobiografie de succes, apoi pleacă în exil în Germania de Vest şi în Canada, ajungând în cele din urmă în RDG. A doua, o relatare din perspectiva umană a unei dresoare de circ, este povestea Toscăi, mama lui Knut, o ursoaică artistă, iar ultima parte prezintă viaţa tulburată a ursuleţului, povestită din propria perspectivă. Fantasticul, absurdul, parabolicul ce infuzează textul sunt instrumentele imaginaţiei dezlănţuite ale autoarei şi, inserate în ansamblul istorisirilor cu urşi polari şi oameni, constituie farmecul profund al romanului. Implicând permanent o subtilă, dar tăioasă critică socială – atât a comunismului, cât şi a capitalismului –, Memoriile unui urs polar explorează istoria recentă ca să vorbească despre umanitate, despre iubirea fără graniţe, despre absurdul şi farmecul existenţei.

Postfață și note de Ramona Trufin

Capodoperă vizionară a literaturii europene, romanul Malina, publicat pentru prima oară în 1971 și tradus în 30 de limbi, a fost ecranizat în 1991 de regizorul Werner Schroeter, cu Isabelle Huppert în rolul principal. Scenariul poartă semnătura scriitoarei Elfriede Jelinek.

Viena. O femeie între doi bărbați. Unul din ei, Ivan (amantul), este obiectul unei iubiri pătimașe, dar mereu subminate. Celălalt, Malina (soțul sau prietenul), cerebral, distant, înțelege și controlează totul. Cel mai neobișnuit „triunghi“ din câte se pot imagina: doi dintre cei implicați sunt în realitate una și aceeași persoană, iar fiecare persoană este la rândul ei dublul celorlalte. Există însă și „al treilea bărbat“–figura supradimensionată a unui tată distructiv, demascat într-un lung șir de scene coșmarești din copilăria protagonistei. O tensiune insuportabilă. Un „eu“ ce se destramă lent și, în final, dispare la propriu, atunci când Ivan se retrage din fața pasiunii delirante stârnite chiar de el. Romanul se precipită amețitor spre ultima sa propoziție, dar nu-și trădează enigma: „A fost crimă“.

„Crimă sau sinucidere? Nu există martori. O femeie și doi bărbați. Ultima ei mare pasiune. Peretele din cameră, traversat de o fisură imperceptibilă. Testamentul dispărut. Niște ochelari rupți, o ceașcă de cafea lipsă. Coșul de hârtii în care nu răscolește nimeni. Urme șterse. Pași. Deci cineva încă se plimbă de colo-colo prin acest apartament – ore-n șir: Malina.“ — INGEBORG BACHMANN despre Malina, pe coperta primei ediții a cărții

Baciul Petrache este un om simplu de la țară, muncitor și iubitor de natură, dar când vorbește pare un mare erudit și îl macină întrebări existențiale care i-au preocupat de-a lungul timpului pe mai toți marii filosofi. Știe că e un suflet bătrân și că are o menire, astfel că într-o zi se hotărăște să-și lase oile și casa de la țară și pleacă la oraș. Acolo o cunoaște pe Iana și intră într-un triunghi conjugal în care nu e sigur cine e victima și cine călăul. De aici pornește într-o odisee care îl aruncă în iad, îl aduce înapoi în oraș și îl poartă până în rai, totul în numele singurului lucru care contează cu adevărat pentru el – iubirea. În Călătorie în iad și în rai și-n oraș binele și răul sunt uneori greu de distins și nu toate tărâmurile sunt ceea ce par, iar belșugul material nu înseamnă nimic fără împlinirea spirituală. Un roman care ne arată că iubirea pură are puterea de a transcende spațiul și timpul, fără limite, și chiar de a scoate sufletele osândite din infern ori pe cele cuprinse de lumină din paradis.

„Gisele a ţipat, a sărit la mine, a început să tragă de cuţit, am văzut sângele meu pe mâinile ei, mi-am văzut sufletul de-un vişiniu strălucitor mânjit pe unghiile ei, o clipă mi-a trecut prin minte că aşa trebuia să fie, iubirea e sânge care curge, iubirea e sânge care moare, atât a fost. M-am trezit la spital, operat. Cu ea lângă mine, aşa cum eu fusesem lângă ea în acele trei zile de demult, de atât de demult. De astă dată eu eram cel suferind, eu încercasem să mă sinucid şi ratasem inima, înfipsesem acel cuţit într-un plămân. Ca şi atunci, nu aveam mare lucru să ne spunem. Ea mă îngrijea, eu zăceam şi nu înţelegeam exact ce se petrecuse, totul se întâmplase atât de repede, totul fusese atât de neaşteptat, ce mi-aş fi putut aminti? O izbucnire de furie, mâna apucând mânerul acelui lucru, nici măcar durere, mâna ei plină de sânge luptându-se să-mi oprească mâna, moartea e un meşter tare nepriceput uneori, cel puţin în cazul meu, mi-am spus la un moment dat. Dar poate că de atunci decizia mea era deja luată, poate dinainte, nu aş putea să spun şi nici nu trebuie să spun când am decis că totul trebuie să se termine.”

Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) se naşte pe 23 noiembrie 1920 la Cernăuţi, în Bucovina, în familia lui Leo Antschel-Teitler şi Friedericke (născută Schrager). Mama sa este o avidă cititoare de literatură germană şi insistă ca în casă să se vorbească această limbă. Tatăl, partizan al sionismului, ţine ca fiul să fie înscris la şcoala evreiască. Paul îşi va lua bacalaureatul în 1938, apoi va pleca în Franţa, la Tours, pentru a studia medicina. În 1939 se întoarce la Cernăuţi şi se înscrie la Facultatea de Litere. La sfârşitul lui iunie 1942, părinţii îi sunt arestaţi şi deportaţi în Transnistria. Amândoi vor pieri în lagăr. După ce el însuşi este deportat şi petrece doi ani în lagăr, emigrează în 1945 la Bucureşti, de unde fuge în 1947 la Viena, ajungând în 1948 la Paris. În 1951 o cunoaşte pe Gisèle de Lestrange, cu care se va căsători un an mai târziu. Începe să câştige recunoaştere ca poet. În paralel, desfăşoară o activitate intensă ca traducător. În 1953 îi apare traducerea în germană a Tratatului de descompunere al lui Emil Cioran. În acelaşi an, Claire Goll lansează o campanie de defăimare împotriva lui, acuzându-l că l-ar fi plagiat pe soţul ei, poetul Yvan Goll. În 1958, Celan primeşte Premiul pentru Literatură al oraşului Bremen. În octombrie 1960, când i se decernează Premiul Georg Büchner, ţine celebrul discurs Meridianul, care conţine esenţa gândirii sale despre poezie. În 1961 apar primele manifestări ale problemelor psihice care îl vor chinui până la sfârşitul vieţii. În noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970 se va sinucide aruncându-se în Sena de pe podul Mirabeau.

În vara ameţitoare a anului 1977, o tânără naivă pe nume Calista Frangopoulou pleacă din Atena pentru a se aventura în lumea largă. Pe o insulă grecească transformată în platou de filmare, se trezeşte lucrând pentru faimosul regizor hollywoodian Billy Wilder, despre care nu ştie mai nimic. Dar răgazul pe care îl va petrece în această viaţă nouă şi plină de strălucire o va schimba definitiv. În timp ce Calista este încântată de aventura în care s-a trezit, Wilder trăieşte cu sentimentul că steaua lui s-ar putea să fi apus. Refuzat de Hollywood, şi-a finanţat noul film cu bani din Germania, iar atunci când merge la München pentru alte filmări, Calista se trezeşte că îl însoţeşte într-o călătorie pe firul memoriei spre inima întunecată a istoriei familiei lui. Într-un roman care este deopotrivă o poveste plină de delicateţe a maturizării eroinei şi un portret intim al uneia dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria cinematografiei, Jonathan Coe se apleacă asupra naturii timpului şi a gloriei, asupra familiei şi a tentaţiei periculoase a nostalgiei.

„De tânăr, ca să mă apăr, fiind vulnerabil, am pretins arogant că pot să mă bizui doar pe mine. Ca să dovedesc că «sunt cineva», am pretins că ştiu tot. Doar treptat mi-am descoperit lipsa de putere, slăbiciunea. Am simţit gustul amar al neputinţei. Şi, paradoxal, recunoscând şi acceptând această realitate, m-am trezit conectat la o forţă nebănuită. În timp, orgoliul nu a dispărut, cum aş fi vrut, dar s-a diminuat considerabil. Am avut noroc să simt acel gust amar al neputinţei... şi să mă doară. Dar nu m-am lăsat învins.” (Andrei Şerban)

„Scriind cu lejeritate, cu graţie şi deseori cu umor despre subiecte profunde, Andrei Şerban se regăseşte în paginile cărţii aşa cum este şi în viaţa de fiecare zi, într-o rară îmbinare între inocenţa copilului şi experienţa înţeleptului. Urcând toate treptele gloriei, Andrei Şerban cunoaşte bine vanitatea succesului. Pasionat fără intransigenţă, el este tolerant fără nici o concesie de substanţă. Simplitatea sa surprinde – nici o urmă a infatuării de mare maestru şi profesor nu umbreşte prezenţa sa umană. Andrei Şerban nu încremeneşte în propria sa statuie: el rămâne un perpetuu căutător al Adevărului.” (Basarab Nicolescu)

„Rebelă arată că dinamica onoare-ruşine şi sistemul care le acordă bărbaţilor dreptul de supraveghere marchează în continuare viaţa de zi cu zi a femeilor saudite şi universul lor moral printr-un amestec complex de elemente psihologice, culturale şi religioase. Sauditele merită să aibă opţiuni mai bune şi mai sigure pentru viitorul lor.” (Ayaan Hirsi Ali)

Cândva una dintre poveștile de succes din Silicon Valley, compania Facebook a fost afectată în ultimii ani de controverse și de crize. Se pare că, în timp ce conecta oameni și organizații din întreaga lume, gigantul tehnologic, încălcând principiul confidențialității, gestiona în mod fraudulos datele utilizatorilor și contribuia la răspândirea știrilor false în numele creșterii cu orice preț. Sub conducerea lui Mark Zuckerberg și a lui Sheryl Sandberg, cunoscuta rețea de socializare a devenit mijlocul de comunicare preferat de cei care instigă la ură, de infractori și de regimurile corupte, cu urmări devastatoare pentru întreaga omenire. Plecând de la numeroase informații obținute în urma interviurilor cu foști angajați și investitori ai companiei, jurnalistele Sheera Frenkel și Cecilia Kang ajung la o concluzie șocantă: pașii greșiți făcuți de Facebook în ultima perioadă nu reprezintă o anomalie, ci o consecință inevitabilă a felului în care a fost gândită compania.

Punctate de nostalgii și impresii încă puternice, amintirile lui Petre Alexandrescu sunt o incursiune atât în memoria individuală, cât și în cea colectivă, ilustrând parcursul tumultuos al României de-a lungul anilor 1940, în timpul regimului comunist și, ulterior, în tranziția către democrație. În dialogul său cu Mihaela Udrescu, cunoscutul arheolog schimbă adesea ritmul și revine asupra unor evenimente pentru a reliefa noi detalii și noi semnificații, ca într-un caleidoscop de lumini și umbre. De la copilăria și adolescența din timpul războiului până la rezistența arheologilor români în fața directivelor PCR din anii 1950-1980, dificultățile stabilirii unui dialog cu istoricii occidentali și perioada în care a condus Institutul de Arheologie, sunt evocate figuri și întâmplări ce schițează istoria omului Petre Alexandrescu, dar și a întregii țări.

Cu ilustrații de Erika Lerma

Vârsta recomandată: 10+

Pe 23 ianuarie 2020 Matteo împlineşte 12 ani. A organizat o petrecere spectaculoasă pentru a se distra cu prietenii şi stă ca pe ace. Din păcate, în dimineaţa acelei zile oraşul său – Wuhan, din China – va fi închis ca urmare a carantinei impuse de autorităţi din cauza unei pneumonii misterioase: cea provocată de virusul SARS-CoV-2. Se instituie lockdown-ul. Pentru Matteo începe o viaţă cu totul diferită, petrecută în întregime între pereţii apartamentului pe care îl împarte cu mama lui, Sara. Printre lecţii online şi aventuri tragicomice cu pisicile Gingy şi Deawy, cei doi se confruntă cu probleme inedite de genul: cum îşi vor procura hrana într-un oraş închis? În această lume ce pare să se lase cuprinsă de panică, Matteo şi Sara găsesc puterea să reziste în oamenii care îi înconjoară. Vecini de bloc, tovarăşi de joacă, colegi: Wuhanul se strânge în jurul lor ca o îmbrăţişare şi îi înveseleşte. Şi astfel salutul matinal al Sarei pe chat, unul dintre puţinele canale de comunicare cu lumea exterioară, devine o mantră încărcată de optimism: „Bună dimineaţa, Wuhan!”.