Black Friday 70%

Traducere și note de Justina Bandol

Roman distins cu premiul Iasnaia Poliana 2019 – Alegerea cititorilor

Prefațat cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin și încununat în Rusia cu două mari premii, Zilele lui Savelie este un roman al pierderii și despărțirii, dar și al iubirii și frumuseții etern supraviețuitoare. El convinge prin limbajul rafinat și fluid, prin flexibilitatea și lejeritatea cu care autorul își manevrează structura narativă și prin complexitatea sa tematică și de gen: e în același timp pseudobiografie scrisă cu un zâmbet în colțul gurii, frescă a Moscovei de azi și de ieri și, nu în ultimul rând, metaforă a vieții omenești.

Secțiunea allegro din concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi, o cutie de banane Chiquita, parfumul de aglică – iată primele amintiri ale lui Savelie din copilăria petrecută în grădina imobilului delabrat al Morozovilor, în vechiul cartier negustoresc Taganka. Savva, cum îl alintă mama și surorile sale, e un motan moscovit căruia nu-i scapă nici o șansă din cele pe care un destin fast i le scoate în cale. Din ziua în care Vitea decide să-l ia la el acasă, existența lui Savelie se schimbă, iar aventurile se înșiră una după alta: conviețuiește cu un papagal nebun și narcisist într-un apartament de bloc, devine angajat oficial al Galeriei Tretiakov, ia parte la o comună pisicească în curtea catedralei din Elohovo... Apoi, în viața lui intră Greta, „moale ca mușchiul, neagră ca noaptea“, iar iubita sa Moscovă devine astfel cel mai bun loc din lume. Savelie învață să dea un nume fiecărei senzații și fiecărui sentiment care-i încearcă sufletul felin: nostalgie, dragoste, prietenie, recunoștință, pierdere, acceptare, regret.

Prin Băieții de la Nickel, câștigător al prestigioaselor Pulitzer Prize și Orwell Prize în 2020, Colson Whitehead, autorul romanului Ruta subterană, încununat de asemenea cu Pulitzer Prize în 2017, și-a consolidat poziția de lider al generației de romancieri americani lansați la cumpăna dintre milenii. În iulie 2020, Whitehead devine cel mai tânăr scriitor american căruia Library of Congress a anunțat că îi decernează premiul pentru întreaga operă literară.

În tulburătorul său roman Băieții de la Nickel, Whitehead rescrie istoria unei jumătăți de veac pornind de la un fapt real: descoperirea, în anul 2014, a unui sinistru cimitir secret în care erau îngropați copiii negri uciși într-o școală de corecție din Florida. Personaje imaginare, plasate în situații imaginare, într-o școală de corecție imaginară, reconstituie segregația rasială, cu abuzurile și persecuțiile suferite de populația de culoare din statele sudiste, dar și corupția generalizată din sistemul penitenciar american, inclusiv cel juvenil, într-o poveste copleșitoare, în care granița dintre ficțiune și realitate se estompează până la completa dispariție. Acțiune ne poartă din Florida anilor 1962-1963 în New York-ul anilor 60, 70 și 80 ai secolului trecut, până spre zilele noastre, regalându-ne, ca de fiecare dată în romanele lui Colson Whitehead, cu un final neașteptat.

Traducere de Florin Oprina

Fluviul conștiinței, una din cele două cărți la care Oliver Sacks a lucrat înainte să ne părăsească, este o colecție de zece eseuri care izvorăsc din pasiunea pentru cele mai irezisti-bile și fecunde aspecte ale aventurii umane: evoluția, creativitatea, memoria, timpul, conștiința și experiența. Ele pot fi citite în același timp ca o introducere și ca o concluzie la opera acestui mare gânditor și om de știință al vremurilor noastre – o încercare de a înțelege ce anume ne face oameni.

„Oliver Sacks își cucerește cititorul prin capacitatea de a împleti lecturile vaste, cercetarea și experiența în tratarea pacienților cu probleme neurologice pentru a ajunge la concluzii subtile și originale...“ — Chicago Tribune

„O carte extraordinar de substanțială, care poate fi citită atât de neinițiați, ca o introducere în opera unui autor cu o neobișnuită întindere a cunoașterii, cât și de admiratori, ca o scânteiere finală a unuia dintre scriitorii cei mai fecunzi și captivanți ai ultimelor decenii… E o bucurie să-l citești: o mulțime încântătoare de informații și comentarii organizate de un autor talentat, înzestrat cu o inteligență curioasă și plină de omenie.“ — The Washington Times

„Este oare posibil să definim procesul de o complexitate aproape de neconceput care formează corelatul neuronal al gândirii și conștiinței? Trebuie să ne imaginăm, dacă putem, că în creierele noastre cu o sută de miliarde de neuroni, fiecare cu peste o mie de conexiuni sinaptice, pot apărea sau pot fi selectate, într-o fracțiune de secundă, un milion de grupuri sau coaliții de neuroni, fiecare având între o mie și zece mii de neuroni… Toate aceste coaliții comunică între ele, țesând, de multe ori pe secundă, tiparele lor mereu în schimbare, dar mereu semnificative. Nici nu ne putem închipui densitatea, varietatea întregului proces, straturile suprapuse și interactive ale fluxului conștiinței… Nici măcar culmile artei – fie ele în film, în teatru sau în literatură – nu ne pot da decât o idee foarte vagă despre ceea ce înseamnă cu adevărat conștiința umană.“ — OLIVER SACKS

Traducere de Radu Slobodeanu

De o jumătate de secol, în fizica fundamentală au apărut o mulțime de idei tentante (supersimetria, corzile etc.), dar nici una n-a fost deocamdată confirmată experimental. Neavând la dispoziție noi date experimentale la energii înalte, fizicienii teoreticieni s-au lăsat călăuziți de simțul lor estetic – o teorie trebuie să fie frumoasă –, ignorând normele de obiectivitate ale cercetării științifice. Asta le reproșează în esență Sabine Hossenfelder, ea însăși fizician teoretician, dezamăgită de starea de fapt din fizica fundamentală.

Rătăciți printre formule e radiografia situației actuale dintr-un domeniu al fizicii – particulele elementare și cosmologia – și, în același timp, o analiză fină a capacității noastre de a cu-noaște lumea prin mijloacele abstracte ale matematicii. Din discuțiile Sabinei Hossenfelder cu mari fizicieni (Steven Weinberg, Frank Wilczek, George Ellis, Joseph Polchinski) vedem cât de subiectivi sunt în realitate oamenii de știință, cât de umană e știința, în ciuda imaginii pe care obișnuim să ne-o facem despre ea.

Traducere şi note de Nicoleta Neagoe

Carte recomandată de dr. Simona Tivadar

„Am cumpărat o ediţie mai veche a acestei cărţi acum aproape 20 de ani, la Paris, și nu doar din interes profesional. Cred sincer că ar trebui să fie consultată periodic de fiecare om de pe planetă!  De ce? Pentru că, vrând, nevrând, înghițim suplimente alimentare permanent: din produsele îmbogățite cu microelemente sau vitamine – de la lactate la pâine –, din ceaiuri, din vin sau bere. Ori ni le cumpărăm chiar noi sub formă de pastile care ne promit tinerețe fără bătrânețe și viață fără de boli. Este nevoie de informație simplă, concisă și nepărtinitoare – oferită însă de profesioniști, precum autorii volumului de faţă – ca să știm exact când ne sunt necesare aceste suplimente. Sau ca să știm să le folosim adecvat vârstei, sexului, activității fizice ori afecțiunilor pe care le avem. Ca să ne putem bucura de miracolele naturii fără să credem, cu naivitate, că orice e «natural» este necondiționat bun, folositor şi fără efecte adverse.  Vă sfătuiesc, aşadar, să cumpărați și voi această carte: veți avea un doctor deștept mereu la îndemână și nu veţi risca nici să cădeți pradă escrocilor sau reclamelor la limita minciunii, nici să vă faceți mai mult rău decât bine consumând vitamine, minerale, extracte de plante, tincturi sau ceaiuri «miraculoase»; în schimb, veţi afla cum să vă ajutaţi corpul și mintea să rămână tinere și sănătoase.“ — dr. SIMONA TIVADAR

Destinat să devină unul dintre cele mai bune volume de povestiri ale anilor 2000, Pastoralia l-a ridicat pe George Saunders la rangul de „maestru care distilează haosul vremurilor pe care le trăim în ficțiune“ (Salon). Cele şase povestiri din Pastoralia afirmă un mare talent exploziv şi resurse de imaginaţie care nu par în pericol să se epuizeze vreodată.

„O Americă înfricoşătoare“, i-a spus Edward Behr. „O Americă distopic-absurdă“, ripostează George Saunders prin acest volum de povestiri concepute parcă în temeiul unui worst case scenario. Populată de angajaţi puşi să accepte umilinţe, de guru fabricaţi din nimic şi gata să fructifice inocenţa semenilor sau de mătuşi revenite din cavou pentru a impune reţete ale succesului în carieră, lumea lui Saunders e deraiată şi pendulează între grotesc şi patetic. Personajele din Pastoralia par intrate într-o moară a destinului care le macină fără milă şi se pregăteşte să le transforme în pulbere. Şi totuşi, cititorul simte prea puţină compasiune şi solidaritate. Prin faţa lui defilează oameni  vulnerabili, victime ale propriilor temeri şi obsesii, carcase despuiate de onoare şi vigoare. Şi când colo, în loc să te umple mila, te apucă râsul. George Saunders e un fachir al sardonicului şi al turismului prin regiunile stranii ale fiinţei umane. Lumea lui este cât se poate de originală și, în același timp, incredibil de familiară.

Scriitor proeminent, considerat unul dintre maeștri prozei americane actuale, George Saunders s-a născut pe 2 decembrie 1958 la Amarillo, Texas. Și-a luat licența în inginerie geofizică în 1981 la Colorado School of Mines, iar după absolvire a plecat să lucreze în Sumatra. După un an și jumătate s-a întors în Statele Unite unde a fost, rând pe rând, portar, vânzător, muncitor într-un abator. În 1986 a fost admis la masteratul de scriere creativă de la Syracuse University, unde își cunoaște viitoarea soție, scriitoarea Paula Redick. Între 1989 și 1996 a lucrat ca scriitor tehnic și inginer geofizician, iar din 1996 predă scriere creativă la Syracuse University. Saunders a debutat în 1986 cu o povestire, „A Lack of Order in the Floating Object Room“, publicată în Northwest Review. Primul lui volum de proză scurtă, CivilWarLand in Bad Decline (1996), a fost urmat de o carte pentru copii, The Very Persistent Gappers of Frip (2000), apoi de alte două volume de povestiri, Pastoralia (Pastoralia, 2000; Humanitas Fiction, 2020) și In Persuasion Nation (2006). Între timp a publicat nuvela The Brief and Frightening Reign of Phil (2005) și volumul de nonficțiune A Bee Stung Me so I Killed All the Fish (2006). Volumul său de eseuri The Braindead Megaphone a apărut în 2007 iar volumul de proză scurtă Tenth of December: Stories în 2013. Primul lui roman, Lincoln între vieți (Lincoln in the Bardo, 2017; Humanitas Fiction, 2018) a câștigat Man Booker Prize în 2017, iar pentru proza sa scurtă a primit numeroase premii: de patru ori National Magazine Award for Fiction, PEN / Malamud Award for Excellence in the Short Story, World Fantasy Award for Best Short Story, Folio Prize, The Story Prize etc. George Saunders publică în mod regulat în The New Yorker, Harper’s Magazine, Esquire, GQ și The New York Times Magazine. În 2018 a primit Premio Gregor von Rezzori și a fost primit ca membru în American Academy of Arts and Letters.

„Criticii susţin că în prozele din Pastoralia găseşti adieri din Vonnegut, din Pynchon şi din David Foster Wallace. Aşa o fi sau poate nu. Cert este că America din povestirile lui Saunders pare un parc de distracţii unde lucrurile scapă de sub control. Goticul şi absurdul îşi dau mâna, pasajele fruste alternează cu reveriile, naturalismul bea bruderşaft cu drama existenţială. Saunders e un cronicar al picajului, un martor la subteranele prin care se pierde omul, un arhivar al experienţelor amare, un sceptic camuflat în spatele hohotului.“ — Radu Paraschivescu

„La capitolul imaginație nebună, Pastoralia, volumul plin de umor ireverențios și în același timp de compasiune autentică al lui George Saunders, nu are egal.“ — Independent

„Saunders poate fi sumbru, dar scrisul său încă le acordă personajelor o umanitate și o intransigență în urmărirea micilor lor țeluri care permite o geană de speranță că nu e totul pierdut.“ — The Times

„George Saunder este unul dintre cei mai buni scriitori din prezent.“ — TLS

„Cu un simț al umorului pendulând între Beckett și Monty Python, Saunders e un satiric anarhic, care ne invită într-un viitor imediat inimaginabil de bizar și în același timp perfect recognoscibil.“ — Sunday Telegraph

                                                                                                                                                                   „

Apariția vieții este poate cea mai provocatoare și mai importantă enigmă pe care știința încearcă s-o rezolve. De-a lungul secolelor, cercetarea originii primelor forme de viață a fost asociată cu descoperiri revoluționare din știință, precum microscopul lui van Leeuwenhoek, teoria evoluției prin selecție naturală formulată de Darwin sau dezvăluirea structurii ADN-ului de către Crick și Watson. Bill Mesler și H. James Cleaves II discută fiecare episod important al acestei căutări umane fundamentale în contextul dezbaterilor filozofice, al schimbărilor politice și al dezvoltării cunoașterii pe care o avem despre complexitatea vieții. Scurtă istorie a creației reprezintă astfel o fascinantă explorare atât a enigmei apariției vieții, cât și a naturii descoperirii științifice.

„Încercarea de a răspunde la întrebarea cum a apărut viața este cumva diferită de celelalte demersuri științifice. Aici nu încerci să explici cum s-au format munții sau ce determină apa să se transforme în abur, ci să sondezi însăși esența existenței umane și sensul pe care ar putea să-l aibă.“ — BILL MESLER, H. JAMES CLEAVES II

Traducere de Liviu Ornea

Nici un alt număr n-a dobândit celebritatea (matematică și nu numai) de care se bucură numărul π, raportul dintre circumferința unui cerc și diametrul lui. Urmărindu-i destinul încă din antichitatea egipteană și mesopotamiană, Pietro Greco ajunge să refacă, la nivelul evoluției con­ceptelor, o bună parte din istoria matematicii, în care apare personaje marcante: Arhimede, Newton, Euler, Cantor. Și, în același timp, autorul surprinde cu finețe poezia de care se înconjoară acest număr care de milenii ne stimulează imaginația.

„Natura tocmai dezvăluită a raportului dintre circumferinţă şi diametru pare înconjurată de o aură filozofică, iar aceasta ridică imediat constanta la nivelul unui parametru fundamental al universului şi al cercetării raţionale a realităţii. În plus, ne obligă să formulăm o serie de întrebări: care e natura acestui număr? Există cu adevărat ceva profund în constanta asta?“ –PIETRO GRECO

Cuvânt înainte de Cristian Leonte

Este o carte pe care o deschidem cu optimism, ne-o dorim inspirație pentru cei care își doresc să facă binele și model tuturor celor care văd prea multe tonuri închise în viitorul României.

Oamenii care fac binele sunt eroii acestei cărți. Oameni care s-au ridicat deasupra propriei condiții, unii deasupra vremurilor, și și-au dus tot mai sus visul, familia, comunitatea. Ei și ele au harul de a-i ajuta pe alții – în suferință sau în nevoie –, au darul și norocul să devină lideri în munca lor. Ei și ele sunt dovezi că se poate, că voința și munca aduc rezultate, împlinire și chiar fericirea, după 30 de ani în care prea mulți români au fost alungați din țară de lipsa oportunităților oneste, de incompetenți sau ticăloși instalați peste noapte în posturi de decizie, de proiecte veșnic neîncepute vândute ca promisiuni ferme. Volumul acesta le este închinat oamenilor care împing lucrurile înainte în jurul lor, celor care luptă să schimbe lucruri ce se încăpățânează să rămână neschimbate.

Concepție grafică și colaje de Angela Rotaru

„Nu mai țin minte întocmai când mi-a venit ideea acestui volum. E bine să te cațeri din când în când pe acoperișul lumii, mi-am spus, și să râzi de tine și de alții, cu dorința de a scăpa măcar o clipă de masca gravă pe care ți-au întipărit-o pe figură filozofia, textele speculative și scrisul «încruntat».
Știam însă că riscul de a te face de râs propunându-ți să-i faci pe alții să râdă era mare. De altfel, un autor al editurii, cel puțin la fel de «serios» ca și mine, ratase experiența evadării în registrul comic. Culmea e că tocmai eu îl sfătuisem să renunțe la ideea publicării! Nu mă ascultase. La capătul eșecului, fără să-mi poarte pică, îmi spusese obidit că e mai ușor să faci un cititor să plângă decât să râdă.
Dacă voi păţi şi eu la fel? m-am întrebat, după ce am pus laolaltă cele 14 texte care se voiau pline de haz...“ – GABRIEL LIICEANU

„Vă închipuiți cât de mare mi-a fost uluirea să văd, în toamnă, deși spusesem clar că mi-am retras cartea, vitrina librăriei Humanitas de la Cișmigiu plină cu exemplare ale volumului Ludice. Exerciții de umor criptic. Eram compromis pe vecie! Am sunat-o pe doamna directoare a editurii, care, jenată, mi-a povestit că, după cearta crâncenă dintre mine și editor, editorul insistase ca volumul să fie totuși publicat, «ca să nu vă pierdem ca autor». Am anunțat-o că, pentru acest afront echivalent cu o tentativă de compromitere, voi da editura în judecată și voi cere despăgubiri de un milion de euro.
Așadar nu uita, dragă cititorule: acest volum a apărut fără acordul autorului. Aceste pagini nu mă reprezintă! De altfel, în locul meu ca autor, contractul cu editura a fost semnat de Liiceanu ca editor. Nu mă îndoiesc că acest șiretlic va fi scos la lumină de instanță. Voi cere și expertiză grafologică, deși, semnăturile fiindu-ne identice, nu știu cum vor ieși din încurcătură doamnele și domnii judecători.“

Traducere de Vasile V. Popenaru

Așa cum este în realitate, lumea vie poate fi mai spectaculoasă decât orice plăsmuire. Deschizător de drumuri în zoologie, Konrad Lorenz o demonstrează cu prisosință în această carte, ce a avut drept imbold, conform propriei mărturisiri, mânia pe care i-au stârnit-o „nenumăratele povestiri cu animale prost scrise și pline de minciuni“. Dacă viclenia vulpii, blândețea porumbelului și alte idei de acest fel se dovedesc doar clișee fără vreun temei faptic, cititorului i se oferă în schimb o perspectivă asupra unui univers uimitor. În paginile lui Konrad Lorenz trăiește o lume populată cu personaje memorabile, precum gâsca Martina, vorbăreața cioară Hansl ori stăncuța Tșoc. Deosebirile și asemănările dintre lumea necuvântătoarelor și lumea oamenilor se vădesc deopotrivă de tulburătoare. 
Cartea aceasta i-a adus autorului recunoașterea internațională dincolo de granițele comunității academice.

„Eu sunt om de ştiinţă, nu artist. Aşadar nu îmi voi permite nici un fel de libertăţi şi «stilizări». De altfel cred că nici nu este nevoie. Cred că pentru a-i arăta citito¬rului cât de frumos este animalul e de ajuns să redai faptele, aşa cum se-ntâmplă în cazul unei riguroase lucrări ştiinţifice. Căci adevărurile naturii organice sunt de o frumuseţe îmbietoare şi copleşitoare, şi devin cu atât mai frumoase cu cât îi pătrunzi mai adânc detaliile şi particularităţile specifice.“ – KONRAD LORENZ

România, te iubesc! a fost o idee care a crescut natural în redacţia Ştirilor PRO TV. Un format de reportaje, anchete şi investigaţii de calitate mereu mai bună, cu standarde mereu mai mari. 2018 este un nou capitol în istoria emisiunii. „Cum să facem scris din imagine?“ Aveam cu toţii în minte imagini superbe sau dezolante, fragmente de interviuri în care participanţii puteau fi premiaţi pentru jocul artistic, scene dense şi rapide în care totul era în mişcare. Cum să le descrii, ca să rămână la fel de valoroase ca la televizor? Forma fizică, firească în care se aşază faptele şi imaginile înainte de a deveni un reportaj finit este totuşi scrisul. Materialele „au trecut sticla“, după cum ne arată reacţiile publicului care ne urmăreşte. Suntem acum pe un teritoriu nou, curioşi dacă universul creat de personalităţile corespondenţilor prinde viaţă încă o dată, în mintea cititorului de data aceasta.

Traducere revizuită şi note de Irina Horea

Puțini scriitori se bucură de o asemenea apreciere critică internațională și de atât de mulți admiratori în lumea literară ca J.M. Coetzee. Și totuși laureatul Premiului Nobel pentru literatură a vorbit rar despre sine înainte de publicarea volumului Copilărie, în 1997, o poveste strălucit scrisă, evocând rădăcinile și începuturile unui tânăr autor. Au urmat apoi Tinerețe, intens, cu multe aspecte sensibile, și Miezul verii, inovator și surprinzător de amuzant. Trei volume de memorii ficționalizate, acum revizuite de J.M. Coetzee și reunite sub un singur titlu, Scene de viață provincială, se constituie într-un portret sfâșietor, deși adesea comic, al artistului care se luptă să-și găsească propriul drum, dezamăgit de relațiile amoroase, lumea universitară și climatul politic încins din Cape Town în epoca apartheidului, un portret realizat de unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii.

Nici o tragedie nu marchează primii ani ai micului John, nici o traumă nu îi umbrește copilăria. Totuși, băiatul se simte — și apoi, din orgoliu, alege să fie — singur și la școală, și în familie. Dar lipsa de comunicare și comuniune are un pandant: privirea lucidă asupra realității. Drumul spre adevărata înțelegere și dreapta judecată nu este însă ușor, mai cu seamă în regimul de apartheid al Africii de Sud. Împins de dorința de a deveni poet, tânărul absolvent al facultății de matematică fuge la Londra. Aici trăiește acut sentimentul imposturii și se adâncește într-o depresie care îi seacă energiile. Într-un univers fără perspective, dominat de aceleași automatisme care îi definesc lui însuși existența cotidiană, rareori întrerupte de experiențe erotice sordide, eșecul pare să-i guverneze orice încercare de a comunica. Ca și aparenta incapacitate de a-și înțelege semenii, așa cum reiese din mărturisirile câtorva persoane care i-au fost aproape în varii momente ale vieții — patru femei și un bărbat —, intervievate de un jurnalist acreditat să-i închege biografia regretatului scriitor John Coetzee. Apare astfel portretul unei sensibilități exacerbate, lipsite de alinare atât în mediul edenic al fermei bunicilor, cât și alături de femeile în prezența cărora a îndrăznit să-și abandoneze masca taciturnului. Cinci interviuri câtuși de puțin măgu¬litoare, chiar șocante, ce iluminează noi fațete ale personajului Coetzee, dar enigma persistă, căci ele nu-i întregesc niciodată portretul.

„Lotusul se naşte în noroi, dar floarea sa rămâne întotdeauna albă şi curată. Asta e cea mai mare provocare pentru noi: să trăim în inima unei probleme, dar să nu fim subminaţi de ea. Fericirea e pretutindeni, accesibilă pentru toţi cei care vor s-o vadă. Secretul fericirii este să preţuieşti. Să ştii cum să fii mulţumit cu ceea ce ai. Budiştilor nu le este deloc frică de moarte: e în mod sigur singura certitudine din viaţă. Are, pe deasupra, o putere fără egal de a-i face pe oameni să privească atent în inima lor şi să decidă ce este esenţial şi ce este superfluu. Think big, start small. Ador această propoziţie. Mi-o repet mie insămi foarte des. De fiecare dată când mă lansez într-un nou proiect. Nu m-am gândit niciodată că mi-ar fi imposibil să fac ceva. Nu e aroganţă, ci pur şi simplu încredere în viaţă. În forţa ei.

Putem schimba cursul întâmplărilor. Fiecare, la nivelul său, poate face lumea mai bună. Lumea are nevoie de sfinţi. Dar are nevoie şi de oameni obişnuiţi, simple fiinţe umane care pot să înţeleagă durerea celorlalţi. Practica budistă ne învaţă să ne privim duşmanul ca pe un învăţător, să profităm de cel care ne provoacă pentru a ne combate propria negativitate. Ca un magnet atras în direcţii opuse, m-am construit în jurul iubirii şi urii, violenţei şi dragostei necondiţionate, limitării şi infinitului. Am fost atrasă întâi într-o parte, apoi în cealaltă, până când receptorii mei interni au încetat să intre în panică şi să-mi trimită mesaje contradictorii, până când mi-am găsit stabilitatea.“ (ANI CHÖYING DROLMA)