diverse

1913 e anul în care Henry Ford introduce în fabrica sa o linie de asamblare automată, iar Louis Armstrong pune pentru prima oară mîna pe o trompetă – şi nu oriunde şi oricum, ci într-o şcoală de corecţie, unde fusese închis. Charlie Chaplin semnează contractul pentru cel dintîi film al său, Proust îşi începe marele ciclu dedicat timpului, Stravinski are premiera la originalul şi scandalosul balet Sărbătoarea primăverii, iar prima expoziţie Armory Show din New York face cunoscute lumea lui Picasso şi universul artei abstracte. E inventat drogul ecstasy, e executat primul looping. Discipolul Carl Gustav Jung se desparte de maestrul său, Sigmund Freud. Portretul Mona Lisei este găsit în sfîrşit şi se dovedeşte că a trecut printr-o serie întreagă de aventuri de cînd a fost furat şi pînă la recuperare. Robert Musil îşi începe Omul fără însuşiri cu o informaţie greşită, iţele pasiunii dintre Alma Mahler şi Oskar Kokoschka duc pînă aproape de căsătorie, Rainer Maria Rilke suferă şi le scrie iubitelor sale. Toate aceste personaje şi evenimente le regăsim în cartea lui Florian Illies, alături de ceilalţi eroi (sau monştri): Thomas Mann, Hesse, Rodin, Gottfried Benn, Matisse, dar şi Hitler, Stalin şi Tito.

Premiul Renaudot 2019

Traducere de Nicolae Constantinescu

În 2018, la invitația fotografului Vincent Munier, Sylvain Tesson pleacă în Tibet, în căutarea leopardului zăpezilor. Amenințat cu dispariția, acest animal trăiește la altitudini mari, în zone aproape inaccesibile. Astăzi mai sînt aproximativ 5.000 de exemplare, răspîndite din Pamir pînă în estul Himalayei, din Altai pînă în Nepal. Pe platoul Changtang, Sylvain Tesson privește turmele de iaci, capre albastre și antilope ce străbat întinderile înierbate, întîlnește cîte un lup singuratic aflat în căutarea prăzii, iar în cele din urmă ajunge în regatul leopardului zăpezilor. După lungi zile de așteptare într-un ger cumplit, leopardul își va face apariția, aducîndu-i în minte chipul celor două femei pe care le-a iubit, dar și trista imagine a unei lumi viitoare în care, din cauza acțiunilor omului, animalele vor fi din ce în ce mai puține.

„Să aștepți la minus 30 de grade, fără să scoți un sunet, incerta apariție a unui animal ce se ascunde pe platourile Tibetului – astfel se poate rezuma trama acestei cărți care amintește de pînda căpitanului Ahab din Moby Dick.” (Le Monde)

Traducere din limba italiană de Corina Anton

Cu ilustrații de Flaminia Siciliano

Vîrsta recomandată 8+

Acum un miliard de ani, lumea era un loc cu totul diferit. Mama Na Tura, o femeie uriașă care dormea cu capul pe un munte, plăsmuia tot felul de animale în vis. Ba Lena era un pește mititel și foarte necăjit din această pricină. Rino Cer era un căluț zvelt, jucăuș și zglobiu, care toată ziua sălta pe pajiști cu picioarele sale lungi. Că Milă avea o pereche de coarne falnice, spre invidia lui Cer Bu, care arăta ca o vietate oarecare. La Polul Nord era atît de frig, încît gîndurile îți înghețau într-un norișor deasupra capului, ca în benzile desenate. Peștoaica Do Rada, care trăia în mare, și sălbaticul Mis Treț, care locuia în inima pădurii, s-au îndrăgostit lulea. Iar A Dham și E Vha erau doi hipioți care leneveau toată ziua cîntînd la chitară, spre supărarea bătrînului Ie Ho Vha, care se vedea silit să se îngrijească de unul singur de frumoasa lui grădină. Acestea și multe alte povestiri amuzante din volumul Istorii din preistorie îi vor încînta, fără doar și poate, pe cititorii mici și mari.

Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone

Scris într-un stil fluid, de o simplitate şi o eleganţă încîntătoare, romanul Amorul conjugal (1949) explorează teme literare fundamentale, precum inspiraţia literară, efectul muzei asupra creativităţii şi descoperirii de sine, posibilităţile iubirii platonice şi ale iubirii conjugale. Autorul surprinde cu o fină intuiţie drama psihologică a unui diletant bogat care îşi vede năruindu-se cele mai înalte aspiraţii: să iubească o femeie şi să creeze o operă literară valoroasă. Retrăgîndu-se împreună cu soţia la o vilă izolată din Toscana pentru a scrie, Silvio Baldeschi îşi dă seama că lungile nopţi de dragoste îi secătuiesc puterile şi îi propune acesteia o perioadă de abstinenţă, pînă cînd îşi va încheia capodopera. Dar lucrurile iau o intorsătură tragică în momentul în care Leda e asaltată de avansurile bărbierului, care îi vizitează zilnic. Naraţiunea la persoana întîi transmite admirabil cititorului lipsit de altă perspectivă confuzia, nesiguranţa, suferinţa şi sentimentul de înfrîngere pe care le incearcă protagonistul în momentul destrămării mariajului său.

Pisica şi şoarecele este al doilea volum din „trilogia Danzigului”, avîndu-l în centru pe Joachim Mahlke, un copil orfan de tată. Acţiunea, povestită din perspectiva naratorului Pilenz, se petrece la Danzig în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Împreună cu prietenii săi, Mahlke are drept loc de joacă preferat un dragor pe jumătate scufundat, de pe care aduce la suprafaţă tot felul de obiecte abandonate de echipaj, pentru a le vinde sau colecţiona. Exmatriculat pentru furt, Mahlke se alătură ca voluntar unei divizii de tancuri, dornic să-şi demonstreze adevărata valoare în faţa colegilor şi profesorilor. Distins cu Crucea de Fier pentru eroism în luptă, Mahlke se întoarce la şcoală pentru a le vorbi elevilor despre experienţa lui de combatant, însă directorul îl refuză. Lipsit de motivaţia ce îl îndemnase să se înroleze, dezertează şi, la îndemnul lui Pilenz, se scufundă o ultimă dată pînă la epava transformată în ascunzătoare.

La aproape trei decenii de la mişcarea civică Golania din Piaţa Universităţii, în 1990, a apărut mişcarea #rezist, cu proteste ce au cuprins întreaga ţară, declanşate împotriva schimbărilor în justiţie dorite de coaliţia coruptă aflată la guvernare. Acesta este jurnalul personal ţinut de Ruxandra Cesereanu în perioada 2017-2019, cînd s-a implicat activ în protestele din Cluj, fiind adesea printre oamenii care au ieşit în stradă. Trei ani de vîltoare socială şi politică în ţara noastră sînt sintetizaţi în acest jurnal, evidenţiind cele mai aspre momente de criză, dar şi micile victorii care au păstrat vie speranţa protestatarilor şi i-au ajutat să „reziste” pînă la destrămarea coaliţiei de guvernare din 2019. De la Golania la #rezist conturează caruselul de emoţii şi reacţii prin care a trecut autoarea în timpul protestelor, asemenea celor cu care a împărtăşit dorinţa de trezire civică a României şi de apărare a unor principii fundamentale pentru democraţie.

„După ce am văzut cu ochii mei manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii şi am auzit discursurile din balconul Universităţii, reacţiile mulţimii, cîntecele, spiritul parodic, umorul, rugăciunile comunionale, ceva s-a trezit definitiv în mine. Acelui ceva eu îi spun conştiinţă morală. Era o energie nouă, de observator lucid şi combativ, implicat în ceea ce se întîmplă în ţara sa. Acel ceva m-a făcut să mă preschimb într-un actant civic din 1990 încoace, chiar dacă mi-au rămas tabieturile de spectator. În latura mea socio-politică sînt mai degrabă un raisonneur şi, în mod cert, o analistă a mentalităţilor. Piaţa Universităţii 1990 m-a făcut să fiu aşa ceva, m-a marcat definitiv şi definitoriu, de aici mi se trage meteahna de comentator, acesta a fost începutul.” (Ruxandra Cesereanu)

Bucureşti 1988. Paul este student la Filosofie, are un set de tobe şi un plan secret: vrea să fie exmatriculat şi să se angajeze ca baterist la un restaurant, într-o formaţie. Planul îi reuşeşte, dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi Paul îşi face un nou plan.

„Acest roman vorbeşte doar aparent prin cuvinte, adevărata lui limbă este muzica. Cuvintele sînt ca o cortină. Odată ce le deschizi, pe scenă se cîntă. Cu personaje celebre, precum libertatea, prietenia, dragostea.” (Peter Kerek)

„După ce am citit Vizuina de Aur, mi-am dat seama că în spatele Cortinei de Fier muzica a avut alt gust şi altă putere.” (Charles King)

„O poveste dulce-amăruie şi foarte emoţionantă despre cum a fost şi cum este.” (Vladimir Mirodan)

„Premisa principală a demonstraţiilor din acest al doilea volum Educaţie şi putere este că şcoala românească actuală, în întregime, respectiv ca sistem şi funcţionare a fiecărei instituţii, ori se transformă, ori va continua să strice şi mai multe minţi şi caractere individuale şi să diminueze şi mai mult ritmul dezvoltării sociale a naţiunii. În conţinutul cărţii se demonstrează cum poate să fie readusă educaţia din starea de container al tuturor riscurilor care ameninţă în prezent individualităţi şi naţiunea ca întreg în cea de instanţă de deschidere a orizonturilor inteligenţei şi înfăptuirilor individuale şi comunitare. Aceasta înseamnă că se caută educaţia pe care s-ar putea să o avem dacă am trece la acţiuni de transformare.” (Lazăr Vlăsceanu)

„Dintre toate romanele mele, această nemaipomenită fiară e cea mai jucăuşă”, scria Vladimir Nabokov despre Rege, damă, valet – povestea unui triunghi amoros, o tragicomedie cu influenţe oedipiene, avîndu-i ca protagonişti pe Dreyer, soţul afacerist bogat, Martha, soţia lui mercenară şi deosebit de senzuală, şi Franz, nepotul lor miop. „Dacă, totuşi, vreun freudian hotărît reuşeşte să se strecoare, trebuie să fie avertizat că numeroase capcane crude au fost plasate, ici şi colo, în roman...”

„Fără îndoială, Nabokov este un laureat al cruzimii. Cruzimea abia dacă există în alte părţi; toţi aceşti Lovelace şi Osmond se dovedesc a fi – şi nu la o a doua vedere – mai mult un soi de huligani sau tirani în comparaţie cu Humbert Humbert, cu Hermann Hermann (precursorul său) din Disperare, cu Martha din Rege, damă, valet. Nabokov înţelegea cruzimea; o trata cu înţelepciune; îi cunoştea intonaţiile speciale.” (Martin Amis)

Momentele dificile îi fac oare pe oameni mai puternici? Poate umanitatea să susţină, fără a se autodistruge, puterea armelor pe care ea însăşi le-a creat? Tehnologia sau abilităţile oamenilor vor ajunge vreodată la un maximum ori vor regresa? Nu se ştiu răspunsurile la astfel de întrebări, însă nimeni nu le prezintă la fel de interesant ca Dan Carlin, legînd trecutul şi viitorul în moduri fascinante şi neobişnuite. Întrebările pe care ni le propune se referă la cel mai important subiect imaginabil: supravieţuirea omenirii. De la colapsul Epocii Bronzului pînă la provocările erei nucleare, această problemă ameninţă umanitatea ca o stăruitoare sabie a lui Damocles. Cu totul ieşită din tipare şi erudită, ciudată şi profundă, Sfîrşitul e mereu aproape analizează problemele care sunt rareori prezentate publicului şi face dintr-odată trecutul să devină important pentru prezentul nostru foarte turbulent.

Cînd ne gîndim la ceea ce ne defineşte ca oameni, trecem de multe ori cu vederea o caracteristică esenţială, şi anume mersul biped. Este capacitatea care ne-a permis să părăsim Africa şi să ne răspîndim în toată lumea, de la îndepărtaţii gheţari din Alaska pînă în deşerturile toride din Australia. Însă mersul biped ne oferă avantaje mai numeroase şi mai diverse decît am fi tentaţi să credem la o primă privire. Cartea lui Shane O’Mara este povestea captivantă a evoluţiei noastre, de la dezvoltarea şi mecanica mersului pînă la mersul în oraşe aglomerate şi surprinzătoarele relaţii care există între mers şi sănătatea mintală, creativitate sau coeziunea socială.

„Convingătoare şi fascinantă, Elogiul mersului este condimentată cu de toate, de la poeţi din secolul al XIX-lea pînă la experimente moderne cu subiecţi care joacă jocuri video în scanere RMN.” (The Sunday Times)

„Mersul ne face mai sănătoşi, mai fericiţi şi mai deştepţi. Shane O’Mara ştie acest lucru – nu doar din experienţă personală, ci şi din date concrete obiective.” (The Guardian)

„Elogiul mersului oferă un antidot pentru numeroasele suferinţe care se pot acumula din cauza stilului nostru de viaţă modern caracterizat de sedentarism.” (Simple Things)

„Fascinant… O’Mara demonstrează că mersul este strîns legat de corp, de creier şi, în definitiv, de existenţa noastră ca specie.” (The Times)

Sîntem în 1941. În discursul ţinut în faţa conducerii Partidului Nazist, Hitler promitea că va face din Europa Răsăriteană o „Grădină a Paradisului”. Primul pas în îndeplinirea promisiunii Führerului este curăţarea Grădinii de impurităţile care parazitează şi golesc de energie şi idealuri popoarele – intelectuali, ofiţeri şi, în primul rînd, evrei. Detaşat peste noapte la Iaşi, într-o nouă unitate ultrasecretă numită Eşalonul Operativ, Neculai Crăciun, un personaj „fără vîrstă, întunecat şi ciupit de vărsat”, urmează să îndeplinească o nouă misiune criminală împreună cu Werner Klotz, un ofiţer german din detaşamentele de exterminare, şi Nicu Pălănceanu, un jurnalist legionar ce şi-a trădat mentorul, căpitanul Furtună. Misiunea celor trei se va desfăşura în patriarhalul orăşel de munte Piatra Neamţ, unde, pentru ca România să se alinieze forţelor progresului, Werner Klotz consideră că este necesară o nouă „Noapte de cristal”.

În toamna anului 1951, Vera, evreică şi activistă în contraspionajul Armatei de Eliberare Naţională a Iugoslaviei, e arestată. Soţul ei, Miloš, ofiţer în cavaleria mareşalului Tito, tocmai se spînzurase. Profund îndrăgostită, Vera îşi apără bărbatul şi refuză cu încăpăţînare să semneze actul prin care acesta ar fi fost declarat duşman al poporului şi spion sovietic al lui Stalin. Prin urmare, va fi aruncată în lagăr şi torturată, nevoită să-şi lase fiica, micuţa Nina, în voia sorţii. O rană adîncă le va despărţi. Odată reunite, se vor putea împăca, oare, cu trecutul, sau blestemul va fi transmis din generaţie în generaţie? Zeci de ani mai tîrziu, înarmată cu o cameră video, Ghili, fiica Ninei şi nepoata Verei, reconstituie odiseea familiei.

„Cu ani în urmă, am vrut să scriu o colecţie de poveşti de dragoste adevărată – şi nimeni nu avea una ca a ei. Primul ei soţ s-a sinucis pe vremea cînd era prizonierul serviciilor secrete ale lui Tito, în 16 octombrie 1951. An de an, în 16 octombrie, o sunam şi-i spuneam: mi-am amintit că astăzi e ziua lui Rade, soţul tău. Plîngea ca şi cum el abia murise. Era bîntuită de această întrebare: de ce a făcut-o, de ce n-a putut fi îndeajuns de puternic pentru a depăşi tortura, cum a fost ea? Vorbea cu atîta duioşie despre el, această femeie – atît de neclintită în privinţa ideologiilor, dar atît de tandră în iubire.” David Grossman, Elle (Italia)

„Grossman – ca şi Oz – nu împarte lumea aceea în buni şi răi, nu ţine cu unii împotriva celorlalţi, nu are «soluţii», nici iluzii, nu urăşte decît războiul acela dintre două adevăruri la fel de îndreptăţite. Unul dintre acei romancieri – nu chiar foarte mulţi – pe care putem conta.” (Radu Cosaşu, Dilema veche)

„Sînt încîntat că ţi-a plăcut cărţulia respectivă. Aşa cum cred că ţi-am mai precizat, am scris-o acum cinci ani, la Paris, pe un dispozitiv numit bidet drept masă de lucru – locuiam cu toţii într-o garsonieră, aşa că trebuia să-mi folosesc baia pe post de birou.” (Vladimir Nabokov către Edmund Wilson)

„Ca orice alt roman semnat Vladimir Nabokov, Adevărata viaţă a lui Sebastian Knight este o creaţie plină de frumuseţe şi de forţă.” (Flannery O’Connor)

„Cît de lipsit de compromisuri, cît de real, de sclipitor este acest roman al lui Nabokov...” (The New York Times Book Review)

Cînd împlineşte patruzeci de ani, Paolo porneşte într-o călătorie în Himalaya, în regiunea Dolpo, alături de doi prieteni de aceeaşi vîrstă. Expediţia lor este mai mult decît un periplu printr-un loc aspru, maiestuos şi încă ferit de tumultul lumii contemporane. E în primul rînd un parcurs iniţiatic, o redescoperire a sinelui, ce uneori seamănă teribil cu un pelerinaj. Paolo porneşte la drum avînd în rucsac cartea cult a lui Peter Matthiessen, Leopardul de zăpadă, şi străbate aceleaşi locuri ca mentorul său dispărut, fiind frămîntat de aceleaşi întrebări şi confruntat cu aceeaşi măreţie a Himalayei. Aici, în Dolpo, în aerul tăios al înălţimilor, cei trei prieteni, însoţiţi de un grup de localnici, îşi redescoperă sufletul. Frigul, boala, întîlnirile cu călugării budişti sau cu sătenii din regiune, legăturile subtile care se creează între cei trei prieteni şi tovarăşii lor nepalezi sînt descrise de autor într-un ritm alert, ce nu ocoleşte explorările profunde ale propriei conştiinţe. Dar de ce să urci un munte fără să ajungi vreodată în vîrf? Pentru că, spune Cognetti, drumul e mult mai preţios decît piscul. Căci cine a văzut sacrul Kailash de pe creasta neprihănită a Muntelui de Cristal?

„Jurnalul lui Cognetti e o kora tibetană, o călătorie aparent întortocheată spre destinaţie, ce reprezintă de fapt un ritual neîntrerupt al tăcerii şi al singurătăţii celei mai depline... Fără să ajungi vreodată în vîrf. Călătorie în Himalaya ne face să ne identificăm cu acel loc, perceput în lumina explorării autentice, unde natura şi oamenii din jur modelează spiritul călătorului care le contemplă pe toate şi cade sub vraja lor, a forţei lor invincibile.” (Il Messaggero)

„Paolo porneşte la drum cu scopul de a se apropia de Tibetul real, de-acum înglobat de China şi anulat oficial, dar şi din motive personale, vrînd să-şi ia astfel rămas-bun de la «regatul pierdut» al tinereţii odată cu împlinirea vîrstei de patruzeci de ani.” Esquire (Italia)

„Printre oi albastre şi leoparzi nevăzuţi, Cognetti face o călătorie în sînul poeziei aspre a naturii.” (la Repubblica)

Toţi am pierdut la un moment dat pe cineva drag. Sînt pierderi previzibile – ştim că partenerul de viaţă sau prietenul care suferă de o boală incurabilă nu va mai fi mult timp lîngă noi – şi pierderi neaşteptate, ca atunci cînd primim vestea că el a murit într-un accident. Sînt pierderi pe care nu le putem evita şi pierderi pentru care chiar noi sîntem responsabili. Cum ne împăcăm cu ideea dispariţiei celor pe care îi iubim? Cum ne continuăm viaţa fără ei? Pentru a ilustra strategiile prin care oamenii fac faţă suferinţei, Aurora Liiceanu alege trei scriitori – Julian Barnes, Joan Didion şi Joyce Carol Oates – şi un personaj literar – Fermina Daza, protagonista romanului lui García Márquez Dragostea în vremea holerei. Toţi îşi pierd partenerii de viaţă, toţi încearcă să înţeleagă moartea acestora şi să-şi învingă durerea. Deşi diferite, poveştile lor duc la aceeaşi concluzie: odată cu cei dragi moare şi o parte din noi, dar, aşa cum spune o altă scriitoare, Anne Lamott, trebuie să învăţăm să dansăm şchiopi.

„O carte remarcabilă despre dragostea necondiţionată dintre părinţi şi copii.” (Publishers Weekly) „Forţa povestirii lui Linn Ullmann, frumuseţea pură, uluitoare şi emoţia extraordinară provin din reconstituirea perspectivei copilului... Tristă şi totuşi infuzată de bucurie, aproape un film.” (L’Obs) „O meditaţie strălucită asupra timpului, mortalităţii şi limitelor memoriei... Superbă şi sfîşietoare.” (Kirkus Reviews) „O tapiserie lirică a amintirilor. Cartea lui Linn Ullmann este, dincolo de durere, o declaraţie de dragoste şi o capodoperă.” (Expressen)

„Deși unele voci critice susțineau că Pnin este mai degrabă o colecție de schițe decît un roman, cartea a demonstrat că Nabokov nu este un autor senzaționalist cu marote pornografice, ci un adevărat artist al scrisului. În două săptămîni de la prima ediție, romanul său avea deja nevoie de al doilea tiraj.” (The Guardian) „Amuzamentul și satira sînt numai o mică parte din darurile pe care le oferă profesorul Pnin. Parcă venit de pe altă planetă, în același timp generos și altruist, «binevoitorul Pnin» este personajul dezorientat care tocmai prin lipsa lui de pragmatism își cîștigă admirația cititorului.” (Chicago Tribune) „Din Pnin transpare tot atîta strălucire cîtă tristețe.” (Graham Greene)

Cuvînt hotărîtor este o pledoarie a lui Averroes pentru lectura textului sacru al religiei islamice pe nivelurile potrivite de înțelegere ale fiecărui auditor. Ideea pluralității sensurilor textului sacru, comună marilor religii monoteiste ale Mediteranei, rodește aici sub forma unei teorii hermeneutice: ea permite coexistența armonioasă a două „surori de lapte”: filosofia și revelația. Primul tratat tradus în limba română din opera arabă a Comentatorului deschide astfel calea spre o reflecție asupra distincției și armoniei dintre confesiune, drept și exercițiul natural al gîndirii demonstrative.

L’amour toujours (1971) spune povestea cîtuşi de puţin inocentă a unui jalnic poliţai însărcinat să-l supravegheze pe Lev Tolstoi. Şipov e un agent secret atît de secret, încît nici măcar nu l-a văzut vreodată pe scriitor. Ce contează! Rapoartele lui, inventate de la cap la coadă într-o stare de ebrietate avansată, alertează întreaga jandarmerie imperială, care decide să ia cu asalt Iasnaia Poliana, moşia lui Tolstoi. Dar, culmea ghinionului, scriitorul nu se află acolo în momentul respectiv... Situat la întîlnirea dintre satiră, ironie nevoalată şi comic, L’amour toujours proiectează întreg ansamblul de motive şi procedee caracteristice genului într-un spaţiu al absurdului. Însă acest absurd aminteşte de Daniil Harms şi e confirmat de realitatea însăşi, structurată în jurul lui L.N. Tolstoi, autorul clasic devenit personaj într-un roman care, excelînd în construirea atmosferei de epocă, surprinde prin modernitate.

O vară de răscruce, povestea unei adolescente din înalta societate newyorkeză a anilor ’40, este primul roman al lui Truman Capote, început în 1943 şi abandonat cinci ani mai tîrziu. Deşi Capote se reîntoarce periodic la manuscris, nu-l finalizează niciodată – mai mult, în 1966, cînd îşi părăseşte locuinţă din Brooklyn, printre obiectele lăsate în urma se numară şi cele patru caiete conţinînd textul şi notele cărţii. Considerate de biografii săi pierdute pentru totdeauna, ele au fost recuperate în 2004, la douazeci de ani de la moartea autorului, pentru ca doi ani mai tîrziu să vadă, în sfîrşit, lumina tiparului. Apariţia, întîrziată cu patru decenii, a ceea ce ar fi trebuit să fie romanul de debut al lui Capote a constituit unul dintre cele mai importante evenimente editoriale ale ultimilor ani, iar destinul lui senzaţional adaugă o ultimă pată de culoare biografiei tumultuoase a autorului său.

Universul a fost creat, are un început, sau a fost dintotdeauna așa cum îl vedem? Cum au fost posibile apariția și evoluția speciilor biologice, pînă la cea mai evoluată dintre ele, omul? Ordinea ce guvernează întregul Univers a fost oare determinată de prezența unei rațiuni? Sînt întrebări pe care marii gînditorii și le-au pus încă din vechime și la care, afirmă profesorul Bourceanu, știința actuală ne poate ajuta să găsim unele răspunsuri. Dacă prima parte a cărții analizează problemele legate de nașterea și evoluția Universului prin prisma rezultatelor obținute de fizică, cosmologie și astrofizică, cea de-a doua își propune să răspundă la întrebări privind apariția și evoluția vieții pe Pămînt. Partea a treia tratează succint starea actuală a biosferei, care se degradează continuu ca urmare a activităților umane, multe dintre ele lipsite atît de rațiune, cît și de morală. Punînd laolaltă perspectivele științei, ale gîndirii filosofice și religiei asupra acestor probleme fundamentale, conchide autorul, vom înțelege că, departe de a se exclude în mod necesar, ele pot converge.

„Cel mai bun punct de plecare pentru a-l cunoaste pe fondatorul bolsevismului este cartea istoricului britanic Robert Service. Service scrie impotriva canonului referitor la Lenin care predomina atit in Est, cit si in Occident.” (New York Review of Books) „Cea mai importanta contributie a cartii sint informatiile de ordin personal. Datorita lor, Lenin apare mai uman, dar si mai inspaimintator. Service nu lasa relatarile sa alunece in sentimentalism si nu uita nici o clipa despre cine vorbeste.” (Wall Street Journal) „Daca, datorita anumitor circumstante, istoria nu s-ar fi intors in favoarea lui, Lenin ar fi putut ramine un exilat anonim. Aceasta biografie superba arata de ce nu s-a intimplat asa.” (Booklist) Robert Service este membru al Academiei Britanice si al Colegiului St Antony din Oxford, unde este profesor de istoria Rusiei; de asemenea, este membru al Institutului Hoover de la Universitatea Stanford. A publicat mai multe volume, printre care si elogiatele Stalin: A Biography, Russia: Experiment with a People, Trotsky: A Biography (care a cistigat Premiul Duff Cooper in 2009) si Comrades: A History of World Communism.

Ca şi Pe drum, Vagabonzii Dharma este un roman autobiografic, ce descrie o perioadă de căutări spirituale intense din viaţa lui Kerouac. Sub numele fictive se ascund identităţile multor prieteni ai scriitorului, printre care se numără poeţii Gary Snyder şi Allen Ginsberg şi prozatorul Neal Cassady. Kerouac însuşi este Ray Smith, un tînăr care-şi caută refugiul în budism, sub îndrumarea unui „maestru” zen charismatic, Japhy Ryder (Gary Snyder), iar contrastul dintre concepţiile despre spiritualitate ale celor doi reprezintă principala temă a romanului. Japhy Ryder este un budist excentric şi flegmatic, care compune haikuuri, organizează ceremonii ale ceaiului şi face sex tantric cu femei frumoase. Ray Smith are principii mult mai stricte: în viziunea lui, viaţa este o luptă necontenită şi înverşunată între dorinţe lumeşti şi puritate. Intensitatea conflictului interior este redată în stilul plastic şi spontan propriu lui Kerouac, totul culminînd cu o călătorie simbolică, de cucerire a unui vîrf de munte.

Latitudine zero este povestea unei mari provocări: aceea de a face singur înconjurul lumii pe linia Ecuatorului. Pe jos, cu bicicleta, cu piroga sau pe micul său trimaran cu vele, pornind în iunie 1999 din Gabon, exploratorul şi aventurierul Mike Horn va urma acest fir invizibil de 40.000 de kilometri fără să se abată niciodată mai mult de 40 de kilometri de la el. Va traversa trei oceane, va escalada două vîrfuri de 6.000 de metri, se va confrunta cu pericolele junglei, cu traficanţii de droguri în Columbia şi cu ororile războiului civil în Africa, trecînd de cîteva ori la un pas de moarte. La capătul acestui periplu, în octombrie 2000, îşi va reîntîlni soţia pe aceeaşi plajă unde se despărţiseră cu 17 luni înainte.

„Educaţia adulţilor din România, asemenea educaţiei pentru adulţi din Europa, este un domeniu educaţional în expansiune constantă, care se bucură de un interes în creştere din partea strategilor şi a politicienilor educaţionali. Educaţia adulţilor. Baze teoretice şi repere practice îşi propune să ofere fiecărui student, masterand, doctorand, practician sau specialist în domeniu, încă din primul capitol, accesul la o sursă de informare comprehensivă, care aduce clarificări teoretice necesare şi constituie o imagine coerentă şi actuală a elaborărilor ştiinţifice şi epistemologice, a problematicilor în domeniu, contribuind la o mai bună înţelegere a acestora, la o necesară compatibilizare terminologică, ideatică şi disciplinară. Informaţiile cuprinse în această carte sînt dense, acoperind probleme diverse, care depăşesc posibilităţile de parcurgere a lor de către studenţi pe parcursul unui semestru. Am abordat o problematică vastă, pentru a acoperi viziuni diferite ale cadrelor didactice universitare asupra a ceea ce este necesar să cunoască viitorii specialiști educaționali care vor lucra cu adulții, dar și pentru a veni în întîmpinarea diversității nevoilor de informare ale practicienilor care interacționează cu adulții în diferite sectoare ale educației pentru adulți și la diferite paliere.” (Coordonatoarele)

Cuvînt-înainte de Amal Clooney Traducere de Irina‑Marina Borţoi Nadia Murad s-a născut și a crescut în Kocho, un sat de fermieri și păstori yazidiți din nordul Irakului. Pe 15 august 2014, cînd Nadia avea doar 21 de ani, viața tihnită din satul natal a luat sfîrșit odată ce acesta a fost ocupat de ISIS. Bărbații care au refuzat să se convertească la islam au fost executați, trupurile lor fiind aruncate în gropi comune, iar Nadia, alături de celelalte tinere, a fost dusă la Mosul și vîndută ca sclavă. A fost ținută în captivitate, bătută și violată în repetate rînduri, pînă cînd, ca printr-o minune, a reușit să evadeze, găsind adăpost în casa unei familii de musulmani sunniți. Eu voi fi ultima este un apel la acțiune împotriva brutalității Statului Islamic, povestea celui care își dorește să supraviețuiască și o scrisoare de dragoste către o țară pierdută, o comunitate fragilă și o familie destrămată de război. „De cînd o cunosc, Nadia nu doar că s-a făcut auzită, ci a devenit glasul fiecărui yazidit căzut victimă genocidului, al fiecărei femei abuzate, al fiecărui refugiat abandonat. Cei care au crezut că prin cruzimea lor o pot reduce la tăcere s-au înșelat. Spiritul Nadiei Murad nu este frînt, iar vocea ei nu va fi înăbușită. Dimpotrivă, în paginile de față glasul ei este mai puternic ca oricînd.” (Amal Clooney) „Murad ne face să întrevedem atrocitățile care i-au distrus familia și aproape au exterminat fragila ei comunitate. Memoriile ei curajoase sînt un pas important către tragerea la răspundere a celor care au comis aceste crime oribile.” (The Washington Post) „Aceste memorii tulburătoare relatează experiențele prin care a trecut Nadia Murad și ridică întrebări privind complicitatea martorilor care au acceptat tacit suferințele celorlalți.” (The New Yorker) „Povestea curajoasă a Nadiei Murad este o lectură esențială care dă fiori. Oricine vrea să înțeleagă așa-zisul Stat Islamic ar trebui să citească Eu voi fi ultima.” (The Economist) „Un volum devastator, dar care inspiră și îndeamnă urgent la acțiune.” (Kirkus Reviews)

Această carte a apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Academia politică de la Aiud este rezultatul celei mai ample campanii de culegere de interviuri cu foşti deţinuţi politici din România anilor ’80, iniţiată de Borbély Ernő, el însuşi încarcerat la Aiud în aceeaşi perioadă. Mărturiile reunite aici sînt însoţite de o analiză a contextului care a făcut posibilă detenţia politică, astfel încît cititorul să înţeleagă pe deplin evenimentele relatate. Un volum necesar, care constituie o sursă documentară importantă pentru clarificarea unei părţi a istoriei recente. „În anii ’80, reputaţia nefastă a Penitenciarului Aiud s‑a extins şi în mediul internaţional, unde s‑a aflat că funcţiona ca principal centru de detenţie pentru persoanele arestate şi condamnate pentru diverse culpe de natură politică. Aiudul reprezenta un spaţiu carceral a cărui misiune era nu numai de a‑i izola pe opozanţii şi disidenţii regimului, ci şi de a împiedica un proces de contagiune socială. Cu toate acestea, politicii au transformat chiar şi acest mediu concentraţionar într‑un spaţiu de propagare a unor idei antiregim, de schimb de experienţă şi opinii şi de creare a unor conexiuni cu persoane cu care împărtăşeau aceleaşi viziuni şi idealuri. Volumul de faţă este cu atît mai valoros cu cît, dincolo de aspectele de detenţie, aduce în prim‑plan elemente importante de istorie socială din ultimii 40 de ani, expuse cu francheţe de cei care au avut tăria să ducă pînă la capăt o luptă refuzată de cei mai mulţi dintre compatrioţii lor. Acest lucru se datorează cu precădere ghidului de interviu realizat de Borbély Ernő, care reuşeşte să extragă din experienţele bogate ale intervievaţilor atît esenţele definitorii ale parcursului individual, cît şi pe cele ale societăţii româneşti, de la evoluţiile socialiste ale anilor ’80 pînă la transformarea capitalistă a anilor 2000.” (Dalia Báthory, Andreea Cârstea)