diverse

O nouă poveste de dragoste înscrisă într-un triunghi sentimental, un nou roman marca Françoise Sagan, în care pasiunea se dezlănţuie şi supravieţuieşte timp de trei anotimpuri – primăvară, vară, toamnă – într-un Paris care se oferă cu generozitate îndrăgostiţilor şi burgheziei pariziene, dar cu parcimonie vieţii şi muncii de zi cu zi. Lucile este o tânără care trăieşte clipa, refuzând orice proiect de viitor. Este întreţinută de Charles – un bărbat matur şi bogat, care iubeşte necondiţionat la această femeie-copil iresponsabilă, adesea cinică, tocmai felul ei de a fi. Apariţia în scenă a tânărului Antoine, un intelectual seducător, cu venituri modeste, tulbură pacea aparentă care domneşte în lumea mondenă a seratelor luxoase, a premierelor, a vernisajelor. Întâlnirea dintre Lucile şi Antoine nu va duce la o aventură oarecare, ci la decizii radicale. Dar, oare, iubirea îşi este suficientă sieşi? Părăsit, lui Charles nu îi rămâne decât să aştepte răpăitul tobelor care anunţă capitularea lui Lucile. Romanul a fost ecranizat, în regia lui Alain Cavalier, cu Catherine Deneuve, Michel Piccoli şi Roger Van Hool în rolurile principale.

„Cu o construcţie abilă şi bine orchestrată, Capitularea este probabil unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Françoise Sagan. Pe lângă reflecţia asupra cuplului şi a ceea ce stă la baza alegerilor în dragoste şi în viaţă în general, romanul excelează prin fineţea psihologică a personajelor... Departe de a fi un simplu roman sentimental, Capitularea oferă o profunzime şi o complexitate psihologică ce ne invită la reflecţie, în timp ce ne prezintă portretul unei femei nonconformiste corespunzător «vieţii visate» despre care vorbea Sagan.” (buzz-littéraire.com)

„Pentru o inimă copleşită de emoţie şi teamă, ce recunoaşte capitularea, fericirea este ca un infarct. Ne aruncăm în braţele cuiva, suntem nebuni de fericire. Fericirea ne loveşte ca un fulger, fericirea nu este un peisaj idilic.” (Françoise Sagan)

Cândva oamenii credeau că în munți trăiesc monștri. În Epoca Luminilor au început să escaladeze culmile ca să intre în contact cu măreția. Curând au pornit într-o cursă pentru cucerirea crestelor în numele mândriei naționale. Rând pe rând, petele albe de pe harta lumii au dispărut, fără ca misterul și atracția munților să se fi diminuat. În această carte devenită clasică, Robert Macfarlane explorează fascinația care îi determină pe oameni să-și riște viața escaladând munții și modul cum s-a schimbat percepția asupra lor de-a lungul secolelor. Capitolele despre ghețari, atracția necunoscutului și dorința de a ajunge pe culmile cele mai înalte din lume sunt completate de relatări ale expedițiilor montane ale autorului și de povestea tragicei încercări a lui George Mallory de a cuceri Everestul.

Pentru volumul Munții din minte. Istoria unei fascinații (2003) lui Robert Macfarlane i-au fost decernate Guardian First Book Award, Somerset Maugham Award și Sunday Times Young Writer of the Year Award.

Cântec de leagăn este un thriller de un umor grotesc şi o satiră nemiloasă la adresa unei lumi ultramediatizate, în care dictonul „Cunoaşterea înseamnă putere” capătă sensuri extreme. Carl Streator este un reporter însărcinat să investigheze cazul unor bebeluşi victime ale sindromului morţii subite. Nu după mult timp, el descoperă un tulburător element comun: înaintea morţii, fiecărui bebeluş i s-a citit aceeaşi poezie. Cercetările îi scot în cale o femeie cu puteri misterioase, Helen Hoover Boyle, asasin telepatic şi agent imobiliar care şi-a făcut o afacere din vânzarea de case bântuite. Helen îi confirmă bănuiala că poezia respectivă este, de fapt, un străvechi cântec de leagăn african şi o formulă magică mortală care acţionează asupra oricui. Acum Streator se vede înzestrat cu o armă teribilă, de care nu va ezita să se folosească.

Autoarea bestsellerului Ultimii copii din Tokio

Roman distins cu Premiul Noma

Romanul lui Yoko Tawada porneşte de la un fapt real: naşterea şi creşterea în captivitate, la grădina zoologică din Berlin, a unui pui de urs polar numit Knut. Memoriile unui urs polar nu este însă o biografie, ci un roman veritabil, unde viaţa reală a ursuleţului Knut este doar un pretext pentru o serie de poveşti ce alunecă sistematic în fantastic, în suprarealism, în parabolic. Cartea conţine trei părţi distincte, dar legate între ele. Cea dintâi este povestea bunicii lui Knut, o ursoaică polară din Uniunea Sovietică, ce scrie o autobiografie de succes, apoi pleacă în exil în Germania de Vest şi în Canada, ajungând în cele din urmă în RDG. A doua, o relatare din perspectiva umană a unei dresoare de circ, este povestea Toscăi, mama lui Knut, o ursoaică artistă, iar ultima parte prezintă viaţa tulburată a ursuleţului, povestită din propria perspectivă. Fantasticul, absurdul, parabolicul ce infuzează textul sunt instrumentele imaginaţiei dezlănţuite ale autoarei şi, inserate în ansamblul istorisirilor cu urşi polari şi oameni, constituie farmecul profund al romanului. Implicând permanent o subtilă, dar tăioasă critică socială – atât a comunismului, cât şi a capitalismului –, Memoriile unui urs polar explorează istoria recentă ca să vorbească despre umanitate, despre iubirea fără graniţe, despre absurdul şi farmecul existenţei.

Baciul Petrache este un om simplu de la țară, muncitor și iubitor de natură, dar când vorbește pare un mare erudit și îl macină întrebări existențiale care i-au preocupat de-a lungul timpului pe mai toți marii filosofi. Știe că e un suflet bătrân și că are o menire, astfel că într-o zi se hotărăște să-și lase oile și casa de la țară și pleacă la oraș. Acolo o cunoaște pe Iana și intră într-un triunghi conjugal în care nu e sigur cine e victima și cine călăul. De aici pornește într-o odisee care îl aruncă în iad, îl aduce înapoi în oraș și îl poartă până în rai, totul în numele singurului lucru care contează cu adevărat pentru el – iubirea. În Călătorie în iad și în rai și-n oraș binele și răul sunt uneori greu de distins și nu toate tărâmurile sunt ceea ce par, iar belșugul material nu înseamnă nimic fără împlinirea spirituală. Un roman care ne arată că iubirea pură are puterea de a transcende spațiul și timpul, fără limite, și chiar de a scoate sufletele osândite din infern ori pe cele cuprinse de lumină din paradis.

„Gisele a ţipat, a sărit la mine, a început să tragă de cuţit, am văzut sângele meu pe mâinile ei, mi-am văzut sufletul de-un vişiniu strălucitor mânjit pe unghiile ei, o clipă mi-a trecut prin minte că aşa trebuia să fie, iubirea e sânge care curge, iubirea e sânge care moare, atât a fost. M-am trezit la spital, operat. Cu ea lângă mine, aşa cum eu fusesem lângă ea în acele trei zile de demult, de atât de demult. De astă dată eu eram cel suferind, eu încercasem să mă sinucid şi ratasem inima, înfipsesem acel cuţit într-un plămân. Ca şi atunci, nu aveam mare lucru să ne spunem. Ea mă îngrijea, eu zăceam şi nu înţelegeam exact ce se petrecuse, totul se întâmplase atât de repede, totul fusese atât de neaşteptat, ce mi-aş fi putut aminti? O izbucnire de furie, mâna apucând mânerul acelui lucru, nici măcar durere, mâna ei plină de sânge luptându-se să-mi oprească mâna, moartea e un meşter tare nepriceput uneori, cel puţin în cazul meu, mi-am spus la un moment dat. Dar poate că de atunci decizia mea era deja luată, poate dinainte, nu aş putea să spun şi nici nu trebuie să spun când am decis că totul trebuie să se termine.”

Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) se naşte pe 23 noiembrie 1920 la Cernăuţi, în Bucovina, în familia lui Leo Antschel-Teitler şi Friedericke (născută Schrager). Mama sa este o avidă cititoare de literatură germană şi insistă ca în casă să se vorbească această limbă. Tatăl, partizan al sionismului, ţine ca fiul să fie înscris la şcoala evreiască. Paul îşi va lua bacalaureatul în 1938, apoi va pleca în Franţa, la Tours, pentru a studia medicina. În 1939 se întoarce la Cernăuţi şi se înscrie la Facultatea de Litere. La sfârşitul lui iunie 1942, părinţii îi sunt arestaţi şi deportaţi în Transnistria. Amândoi vor pieri în lagăr. După ce el însuşi este deportat şi petrece doi ani în lagăr, emigrează în 1945 la Bucureşti, de unde fuge în 1947 la Viena, ajungând în 1948 la Paris. În 1951 o cunoaşte pe Gisèle de Lestrange, cu care se va căsători un an mai târziu. Începe să câştige recunoaştere ca poet. În paralel, desfăşoară o activitate intensă ca traducător. În 1953 îi apare traducerea în germană a Tratatului de descompunere al lui Emil Cioran. În acelaşi an, Claire Goll lansează o campanie de defăimare împotriva lui, acuzându-l că l-ar fi plagiat pe soţul ei, poetul Yvan Goll. În 1958, Celan primeşte Premiul pentru Literatură al oraşului Bremen. În octombrie 1960, când i se decernează Premiul Georg Büchner, ţine celebrul discurs Meridianul, care conţine esenţa gândirii sale despre poezie. În 1961 apar primele manifestări ale problemelor psihice care îl vor chinui până la sfârşitul vieţii. În noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970 se va sinucide aruncându-se în Sena de pe podul Mirabeau.

În vara ameţitoare a anului 1977, o tânără naivă pe nume Calista Frangopoulou pleacă din Atena pentru a se aventura în lumea largă. Pe o insulă grecească transformată în platou de filmare, se trezeşte lucrând pentru faimosul regizor hollywoodian Billy Wilder, despre care nu ştie mai nimic. Dar răgazul pe care îl va petrece în această viaţă nouă şi plină de strălucire o va schimba definitiv. În timp ce Calista este încântată de aventura în care s-a trezit, Wilder trăieşte cu sentimentul că steaua lui s-ar putea să fi apus. Refuzat de Hollywood, şi-a finanţat noul film cu bani din Germania, iar atunci când merge la München pentru alte filmări, Calista se trezeşte că îl însoţeşte într-o călătorie pe firul memoriei spre inima întunecată a istoriei familiei lui. Într-un roman care este deopotrivă o poveste plină de delicateţe a maturizării eroinei şi un portret intim al uneia dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria cinematografiei, Jonathan Coe se apleacă asupra naturii timpului şi a gloriei, asupra familiei şi a tentaţiei periculoase a nostalgiei.

„De tânăr, ca să mă apăr, fiind vulnerabil, am pretins arogant că pot să mă bizui doar pe mine. Ca să dovedesc că «sunt cineva», am pretins că ştiu tot. Doar treptat mi-am descoperit lipsa de putere, slăbiciunea. Am simţit gustul amar al neputinţei. Şi, paradoxal, recunoscând şi acceptând această realitate, m-am trezit conectat la o forţă nebănuită. În timp, orgoliul nu a dispărut, cum aş fi vrut, dar s-a diminuat considerabil. Am avut noroc să simt acel gust amar al neputinţei... şi să mă doară. Dar nu m-am lăsat învins.” (Andrei Şerban)

„Scriind cu lejeritate, cu graţie şi deseori cu umor despre subiecte profunde, Andrei Şerban se regăseşte în paginile cărţii aşa cum este şi în viaţa de fiecare zi, într-o rară îmbinare între inocenţa copilului şi experienţa înţeleptului. Urcând toate treptele gloriei, Andrei Şerban cunoaşte bine vanitatea succesului. Pasionat fără intransigenţă, el este tolerant fără nici o concesie de substanţă. Simplitatea sa surprinde – nici o urmă a infatuării de mare maestru şi profesor nu umbreşte prezenţa sa umană. Andrei Şerban nu încremeneşte în propria sa statuie: el rămâne un perpetuu căutător al Adevărului.” (Basarab Nicolescu)

„Rebelă arată că dinamica onoare-ruşine şi sistemul care le acordă bărbaţilor dreptul de supraveghere marchează în continuare viaţa de zi cu zi a femeilor saudite şi universul lor moral printr-un amestec complex de elemente psihologice, culturale şi religioase. Sauditele merită să aibă opţiuni mai bune şi mai sigure pentru viitorul lor.” (Ayaan Hirsi Ali)

Cândva una dintre poveștile de succes din Silicon Valley, compania Facebook a fost afectată în ultimii ani de controverse și de crize. Se pare că, în timp ce conecta oameni și organizații din întreaga lume, gigantul tehnologic, încălcând principiul confidențialității, gestiona în mod fraudulos datele utilizatorilor și contribuia la răspândirea știrilor false în numele creșterii cu orice preț. Sub conducerea lui Mark Zuckerberg și a lui Sheryl Sandberg, cunoscuta rețea de socializare a devenit mijlocul de comunicare preferat de cei care instigă la ură, de infractori și de regimurile corupte, cu urmări devastatoare pentru întreaga omenire. Plecând de la numeroase informații obținute în urma interviurilor cu foști angajați și investitori ai companiei, jurnalistele Sheera Frenkel și Cecilia Kang ajung la o concluzie șocantă: pașii greșiți făcuți de Facebook în ultima perioadă nu reprezintă o anomalie, ci o consecință inevitabilă a felului în care a fost gândită compania.

Punctate de nostalgii și impresii încă puternice, amintirile lui Petre Alexandrescu sunt o incursiune atât în memoria individuală, cât și în cea colectivă, ilustrând parcursul tumultuos al României de-a lungul anilor 1940, în timpul regimului comunist și, ulterior, în tranziția către democrație. În dialogul său cu Mihaela Udrescu, cunoscutul arheolog schimbă adesea ritmul și revine asupra unor evenimente pentru a reliefa noi detalii și noi semnificații, ca într-un caleidoscop de lumini și umbre. De la copilăria și adolescența din timpul războiului până la rezistența arheologilor români în fața directivelor PCR din anii 1950-1980, dificultățile stabilirii unui dialog cu istoricii occidentali și perioada în care a condus Institutul de Arheologie, sunt evocate figuri și întâmplări ce schițează istoria omului Petre Alexandrescu, dar și a întregii țări.

Cu ilustrații de Erika Lerma

Vârsta recomandată: 10+

Pe 23 ianuarie 2020 Matteo împlineşte 12 ani. A organizat o petrecere spectaculoasă pentru a se distra cu prietenii şi stă ca pe ace. Din păcate, în dimineaţa acelei zile oraşul său – Wuhan, din China – va fi închis ca urmare a carantinei impuse de autorităţi din cauza unei pneumonii misterioase: cea provocată de virusul SARS-CoV-2. Se instituie lockdown-ul. Pentru Matteo începe o viaţă cu totul diferită, petrecută în întregime între pereţii apartamentului pe care îl împarte cu mama lui, Sara. Printre lecţii online şi aventuri tragicomice cu pisicile Gingy şi Deawy, cei doi se confruntă cu probleme inedite de genul: cum îşi vor procura hrana într-un oraş închis? În această lume ce pare să se lase cuprinsă de panică, Matteo şi Sara găsesc puterea să reziste în oamenii care îi înconjoară. Vecini de bloc, tovarăşi de joacă, colegi: Wuhanul se strânge în jurul lor ca o îmbrăţişare şi îi înveseleşte. Şi astfel salutul matinal al Sarei pe chat, unul dintre puţinele canale de comunicare cu lumea exterioară, devine o mantră încărcată de optimism: „Bună dimineaţa, Wuhan!”.

Vârsta recomandată 10+

Roman pentru înţelegerea ştiinţei din secolul XXI

Niko se trezește dintr-odată copleșit de probleme din ambele lumi. Timpul a luat-o razna și curge înapoi. Quiona, zâna cuantică, a rămas prizonieră în regatul Timpului și îi cere ajutorul. Ca să aducă din nou armonia în Multiversuri, Niko și prietenii săi vor trebui să traverseze găuri de vierme, să se teleporteze în locuri necunoscute, să creeze universuri de buzunar cu constantele universale modificate și să sfideze o grămadă de legi ale fizicii. Vor ieși ei oare victorioși din această nouă aventură cuantică?

Bernhard Schlink este autorul bestsellerului Cititorul.

Bernhard Schlink reconstituie viaţa unei femei de o dârzenie şi o vitalitate remarcabile, care-şi trăieşte iubirea imposibilă în Germania, între sfârşitul secolului al XIX-lea şi anii ’70 ai celui următor. Olga este o poveste despre iubire şi singurătate, despre forţă şi neputinţă, despre certitudine şi rătăcire, despre tensiunea ce se naşte între istoria personală şi istoria unei naţiuni care traversează două războaie mondiale devastatoare. Imaginea personajului central se întregeşte şi capătă treptat profunzime prin împletirea celor trei părţi ale cărţii, cu trei perspective narative distincte, urmărind evoluţia Olgăi Rinke şi neaşteptatul deznodământ al poveştii ei.

Roman nominalizat la Man Booker Prize

„Cel mai bun roman de până acum al lui Siri Hustvedt” (The Washington Post)

Autoarea bestsellerului Citind Lolita în Teheran

Uitarea este echivalentul morţii, ne spune Azar Nafisi, iar cărţile au fost dintotdeauna paznicii memoriei noastre. Cărţile ne transmit adevăruri care adesea nu pot fi rostite şi devin de multe ori forme de luptă eficiente împotriva regimurilor totalitare. În cele cinci scrisori imaginare adresate tatălui său, însoţite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistenţei, ci şi, mai ales, literaturii ca formă de rezistenţă. Sondând operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse în discuţie multe dintre marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană: dezumanizarea, lupta femeilor şi a minorităţilor pentru drepturile lor, teocraţia iraniană şi derapajele antidemocratice din SUA, războaiele din Orientul Apropiat, tortura şi lagărele de concentrare, relaţia victimă-călău, pandemiile ş.a. Transpuse în ficţiune, toate aceste teme au făcut şi continuă să facă din cărţi lecturi subversive, incitante şi „periculoase”, înlocuind minciuna cu adevărurile pe care ele le dezvăluie. Citeşte periculos este o carte care nu ne poate lăsa tăcuţi şi nici indiferenţi.

„Să crezi că libertatea și democrația vin de la sine e o eroare fatală. Cel mai mare dușman al nostru explică de ce până și cea mai măreață națiune de pe pământ nu este imună la efectele distructive ale cinismului și ignoranței. E deopotrivă o lecție de istorie și o analiză pătrunzătoare a unor evenimente recente dureroase.” (Garry Kasparov)

Ediție bilingvă

„Legea nu devine «Vechi Testament» decât pentru cei care vor s-o înțeleagă în mod carnal. Și în mod obligatoriu pentru aceștia a devenit «veche» și a îmbătrânit, pentru că nu poate să-și păstreze puterile. Pentru noi însă, care o înțelegem și o expunem în mod duhovnicesc și cu gândul Evangheliei, este mereu «nouă»: ambele sunt pentru noi «Noul Testament», nu prin cronologie, ci prin noutatea înțelegerii.”

„Proza lui George Cornilă e o infirmare eclatantă a acelui clișeu care spune că proza română de după 2000 e musai autobiografistă și minimalistă. Dimpotrivă, în proza lui Cornilă nu transpare nimic fățiș autobiografic; iar mizele lui țin de temele maximaliste ale ficțiunii. Povestea de dragoste din prima proză, de pildă, pune în intertext nimic mai puțin decât Apocalipsa și Divina Comedie; iar proza care închide volumul trimite simultan înspre Poe și Tournier. E o enormă încredere în literatură în scrisul lui George Cornilă, în frumusețea ei – și în posibilitatea ei de a ne salva. Câtă vreme mai există scriitori tineri care cred astfel în literatură, viitorul ei e asigurat.” (Radu Vancu)

În Caracas, Venezuela, Adelaida Falcón îşi înmormântează mama – singura familie pe care a avut-o vreodată – şi se teme că, la lăsarea nopţii, hoţii vor jefui mormântul. Nici măcar morţii nu-şi pot afla liniştea aici. Adelaida a copilărit într-o Venezuelă prosperă, care primea imigranţi în căutarea unei vieţi mai bune, locuind împreună cu mama ei într-un apartament modest. Dar acum? În fiecare zi se aşază la coadă la pâine, care se termină invariabil înainte să ajungă la casă. În fiecare noapte îşi astupă ferestrele cu bandă adezivă ca să nu intre gazele lacrimogene împrăştiate de forţele de ordine asupra protestatarilor. Când nişte femei care se dau drept revoluţionare îi ocupă apartamentul, Adelaida se vede nevoită să ia o serie de decizii îngrozitoare pentru a putea supravieţui într-o ţară ce alunecă în anarhie, unde cetăţenii par tot mai învrăjbiţi unii împotriva altora. Dar cât de departe este dispusă să meargă? Romanul Karinei Sainz Borgo este o odă adusă poporului venezuelean şi un memento terifiant al felului în care lumea aşa cum o ştim se poate dezintegra într-o clipă sub ochii noştri.

„O poveste tulburătoare, scrisă cu mare forţă, pe cât de disperată, pe atât de actuală.” (Kirkus Reviews)

„Proza admirabilă a Karinei Sainz Borgo dezminte realitatea brutală a prăbuşirii societăţii civile pe care o dezvăluie în această puternică perspectivă literară asupra Venezuelei sfâşiate de conflicte.” (Booklist)

„O poveste universală… Cu o voce care păstrează un echilibru perfect între răceală şi melancolie, ca a unei jurnaliste care caută şi descoperă realitatea în ficţiune, Karina Sainz Borgo spune o poveste care nu mai este a ei, ci a devenit deja a noastră.” (la Repubblica)

„Vocea unei conştiinţe… Un roman scris într-un stil sobru, concis, direct, de o extraordinară forţă expresivă. Pur şi simplu magistral.” (Fernando Aramburu, El Mundo)

Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia.

„Cititorii romanului Cea care se întoarce al Donatellei Di Pietrantonio se vor bucura să o regăsească pe Adriana, sora mai mică, «o floare neaşteptată, crescută pe o mână de pământ, pe-o stâncă»... Celor care încep călătoria cu acest roman nou şi complet autonom le vor rămâne în minte cele două femei pline de dezamăgiri şi speranţe noi, care au întipărite în fiinţa lor ura şi dragostea pentru satul din Abruzzo ce le-a crescut sălbatic şi le-a făcut să plece departe: una să studieze, să profite de şansa unei schimbări în viaţă, iar cealaltă să plece pur şi simplu, să trăiască, să evadeze, să iubească.” (Il Foglio)

„A şti că viaţa implică o atrocitate iremediabilă nu înseamnă a ceda în faţa acelei atrocităţi. Este lecţia oferită de marea literatură italiană a secolului XX, de la Elsa Morante la Primo Levi. Borgo Sud reflectă pe deplin această tragică efemeritate.” (la Repubblica)

„Cu stilul ei concis, Di Pietrantonio se numără printre autorii care nu se tem să privească durerea în faţă, să o atingă, să o arate aşa cum este... Poate de aceea paginile ei pătrund în conştiinţa cititorului mai întâi ca nişte spini înfipţi în piept şi apoi ca semne ale unei posibile mântuiri.” (il Fatto Quotidiano)

Ajuns la vârsta senectuții, Adrian Doltu recurge la un insolit mod de analiză a propriei vieți. O viață care a traversat atât regimul comunist totalitar, cât și perioada de tranziție postdecembristă și care i-a fost influențată în mare măsură de întâmplările din propria familie. Cele douăzeci și una de scrisori pe care i le trimite fostei sale iubite constituie tot atâtea imersiuni în trecutul problematic al personajului, dar și prilejul unui examen sever al propriilor compromisuri. În cele din urmă, nemaiavând nimic de pierdut, constată că frica de viață l-a dedicat unui destin pasiv, iar prin raportare la istoria recentă, reflecțiile sale se extind asupra unei întregi generații. Cu un ușor subtext polemic, romanul Scrisori către Taisia pune în oglindă predestinarea și consecințele deciziilor personale, instinctul de supraviețuire și recuperarea prin jertfă a demnității umane.

Visul unei nopți de vară și Cum vă place folosesc aceeași schemă dramatică: refugiul în pădure, rezolvarea conflictului, revenirea în civilizație, nunțile necesare. Natura nu e însă doar balsam pentru cei oropsiți în cetate. Mortalitatea s-a insinuat și în Arcadia din Arden, ceasul ticăie, nebunia omenească e doar atenuată. În pădurea din marginea Atenei, noaptea înșelătoare e bîntuită de spirite: amorul se face și se desface ca o vrajă, nălucile sînt la tot pasul, pe umeri de idioți cresc țeste de măgar, pasiunile sînt fantastice și crude. Noaptea din Vis e bezna minții, ignoranța neînstelată a celor care nu realizează că, rîzînd la comediile lui Shakespeare, rîd de propria nebunie. Aceasta este valoarea terapeutică a teatrului, pe care o teoretizează melancolicul Jaques în Cum vă place, dublul pastoral al comediei fantastice din toiul unei nopți de vară.

Volumul face parte dintr-o serie care își propune să analizeze întreaga operă dramatică și lirică a lui Shakespeare.

Continuarea celebrului roman Clubul putregaiurilor

Prada, cel de-al doilea roman din celebrul ciclu Familia Rougon-Macquart al scriitorului naturalist Émile Zola, zugrăveşte criza morală, dar şi identitară pe care o traversează Franţa în perioada celui de-al Doilea Imperiu. Aristide Rougon, mărunt funcţionar la primărie, urcă rapid pe scara socială datorită slujbei sale ce îi oferă acces la planurile de înfrumuseţare a Parisului întocmite de baronul Haussmann la ordinele lui Napoleon al III-lea. Luându-şi numele de Aristide Saccard, acesta ia parte, fără nici un fel de scrupule, la dezmembrarea oraşului de către speculanţi şi strânge o avere fabuloasă cumpărând pe nimic imobile întregi şi revânzându-le la preţuri piperate primăriei, care intenţionează să le demoleze pentru a construi bulevardele largi de astăzi. Critica necruţătoare a lui Zola la adresa corupţiei din epocă a stârnit un adevărat scandal, autorului recomandându-i-se chiar să întrerupă publicarea romanului în foileton.

Romanul Prada a fost ecranizat în 1966, în regia lui Roger Vadim, cu Jane Fonda, Michel Piccoli şi Peter McEnery în rolurile principale.

Romanul are drept temă centrală ironia: faţă de romanul clasic, faţă de temele lui majore, faţă de literatură, în general. Protagonistul, un tânăr mereu în căutarea nefericirii, pentru a găsi motivaţia autocompătimirii, este prins în diverse situaţii ce pendulează între comic şi tragic, trecând prin grotesc, iar personajele care-l secondează ascund poveşti asemenea. Rezultatul e o carte ce se citeşte dintr-o suflare – o proză despre voluptatea ratării şi despre comedia suferinţei.

„De mult n-am mai râs aşa citind un roman. Iar cine nu râde citind povestea studentului (ar putea fi oricare dintre noi) care se alcoolizează zi de zi ca să uite marea iubire pentru o hipioată (pe care o întâlneşte la un pahar şi cu care se culcă după doar câteva ore!) are grave probleme cu simţul umorului! Şi dacă doar umorul ar fi elementul care să ţină cartea, şi tot ar fi destul: însă substanţa vine din uşurinţa cu care parodiază clişee grosolane, tipuri de roman, atitudini şi chiar genuri literare. Boema intelectuală iese şifonată din povestea asta, la fel poza teribilist-studenţească, în general personajele cool – răzvrătiţii, însinguraţii, băieţii răi, underground-ul cu tot ce are el mai... under! Apoi, ideea de amor, cu tot cu discursul de rigoare, maimuţărit în toată splendoarea lui. Ce iese e o peltea lungă de patetisme, de un haz nebun!” (Florina Pîrjol)

Fluviul Amur e cvasinecunoscut. Cu toate acestea, e al zecelea fluviu ca lungime din lume, izvorând din munții Mongoliei, străbătând Siberia și vărsându-se în Pacific. Pe o lungime de aproape 1.800 de kilometri, reprezintă granița marcată de tensiuni dintre Rusia și China, fiind cea mai fortificată frontieră de pe glob. La 80 de ani, Colin Thubron – celebru pentru Redescoperind Drumul Mătăsii – călătorește de-a lungul fluviului Amur, de la izvorul său ascuns până la uriașa gură de vărsare, pe o distanță de aproape 5.000 de kilometri. Chinuit de răni și arestat de poliția locală, Thubron își croiește drum pe ambele maluri, pornind pe un cal mongol, apoi făcând autostopul și călătorind pe vasele braconierilor și în cele din urmă cu expresul transsiberian. Vorbitor de rusă și mandarină, discută cu toți oamenii pe care îi întâlnește, de la comercianți chinezi la pescari ruși, de la călugări la localnici, și ne zugrăvește un tablou uluitor, împletind magistral observația cu lirismul. 

„Acest volum este un catalog al ororilor trăite de evreii ieșeni în iunie-iulie 1941 în oraș și în cele două trenuri ale morții. Mărturiile supraviețuitorilor înregistrate la tribunal oglindesc sălbăticia asasinilor și torționarilor, militari români și germani, și a civililor, vecini sau cunoscuți. Pogromul de la Iași rămâne o pată oribilă și de neșters în istoria criminală a regimului Antonescu.” (Radu Ioanid)

„Din curtea noastră se pornesc nouă bărbați. Din casa mea numai patru. Socrul meu, care avea 57 de ani, tatăl meu, care avea 59 de ani, fratele meu în vârstă de 29 de ani și soțul meu, care avea 34 ani. Nici unul nu s-a mai întors. Socrul meu a fost mitraliat în curtea Chesturii. Tata și fratele au ajuns morți la Podu Iloaiei, unde au ajuns de nerecunoscut, după spusele cumnatului meu, care era concentrat acolo și făcea parte din echipa de ajutor ca farmacist. Soțul meu a ajuns puțin mai departe. El a putut rezista până la Mircești, județul Roman. Acolo mi s-a spus că a fost aruncat din tren. Vai, cum mă doare de tinerețea lui, de tinerețea lor. Ceilalți bărbați din curtea noastră, de asemenea, nici unul nu s-a mai întors.” (Cilly Miscovici, 1945)

„Soțul îi arată un bilet dat de la Chestură că-i liber, dar Bocancea îl rupe și adaugă că nu-i bun. Și soțul meu a plecat, urmat de sergentul Bocancea, și de atunci nu l-am mai văzut. Pe gardianul Bocancea însă l-am văzut timp de patru ani, liber, și de câte ori îmi apărea parcă vedeam cadavrul soțului meu. Azi îl văd din nou și tot… liber. Și mă întreb: de ce? Oare n-a sosit momentul să se pedepsească crimele din 29 iunie 1941? Cu această întrebare vă salut cu supus respect.” (Perla Pulver, 1 noiembrie 1944)

Ce ar putea avea în comun o intelectuală de la începutul secolului XX și o femeie modernă? Catherine Pozzi, cu un tată celebru – medicul Samuel-Jean Pozzi, admirat în epocă, dar și în zilele noastre –, prezentă constant în saloanele pariziene, prietenă cu Rilke și Anna de Noailles, a fost nefericită în tumultuoasa ei legătură amoroasă cu Paul Valéry. Astăzi, Claudia este prinsă de câțiva ani într-o relație toxică, ciudată, încâlcită. Deși le desparte un secol, cele două par să aibă aceeași poveste de dragoste tristă. De ce? Există, oare, un fel de genă a nefericirii, rebelă, autonomă și, mai mult, specifică femeilor? E greu de spus, însă poveștile colaterale din carte arată că există multe alte femei care trăiesc un fel de nefericire foarte asemănătoare. Femei de demult și de acum.

Polițiști corupți, avari incurabili, agenți imobiliari cu tendințe de vampiri sau adepți anonimi ai celor mai diverse teorii ale conspirației, nicio categorie reprezentativă pentru peisajul românesc al zilelor noastre nu lipsește din această satiră acidă. Prinse într-un cerc vicios al infamiei, al ignoranței și al aparențelor care dizolvă esența, personajele devin oglinzi ce reflectă cu o precizie aproape chirurgicală mentalitățile și caracterele care bântuie scena politică și spațiul public din România. Uneori absurdă, alteori tragică tocmai prin comedia amară pe care o aduce în prim-plan, narațiunea unește punctele roșii de pe traseul degradării morale, iar în spatele zâmbetului ironic smuls cititorului, drama constă în faptul că figurile care populează universul construit de Mihai Găinușă nu au fost, probabil, niciodată cu adevărat bune, ci forțate chiar din prima clipă să se adapteze mediului pentru a supraviețui. Corectă sau nu, viața lor se derulează mereu în jurul acelorași evenimente și ajunge, în ultimă instanță, încă o rotiță în marele mecanism al indiferenței și resemnării.