diverse

Autoarea bestsellerului Legămintele

Să spui mulţumesc. Să primeşti recunoştinţa celuilalt. Pare foarte simplu. „Însă, uneori, este foarte complicat”, ne asigură scriitoarea Delphine de Vigan, ea însăşi protagonista unei drame asemănătoare celei din roman, mama ei fiind internată într-o instituţie de boli mintale. Recunoştinţă urmăreşte destinele a trei personaje: Michka, o bătrînă doamnă odinioară sclipitoare, reporter şi corector la reviste de prestigiu, căreia bătrîneţea îi răpeşte încet-încet independenţa şi limbajul, silind-o să se interneze într-un cămin de bătrîni; Marie, tînăra care a fost crescută de Michka, pentru că mama ei a eşuat lamentabil, şi care, dintr-odată, vede că nu mai are timp să-şi exprime recunoştinţa; şi Jérôme, tînărul ortofonist de la căminul de bătrîni, care-şi face meseria cu dăruire şi compasiune, fiind absorbit în valsul acesta al recunoştinţelor. Ceea ce-i leagă sînt amintirile din copilărie şi acel „mulţumesc” pe care n-au mai apucat să-l spună, trecutul care se întoarce şi le determină viaţa de mai tîrziu. Îi urmărim rînd pe rînd, descoperindu-le secretele şi rănile vii, necicatrizate. Pe fundalul dramatic al pierderii implacabile, autoarea proiectează un fascinant joc al cuvintelor: Michka, afazică, îşi pierde cuvintele şi inventează altele noi, răvăşind şi orientînd vorbirea în direcţii neaşteptate, adesea amuzante, dar mai cu seamă înduioşătoare.

„Delphine de Vigan îi priveşte cu o imensă empatie pe cei foarte în vîrstă, atunci cînd viaţa devine o flacără firavă, care se poate stinge în orice clipă. […] Locuit de tăceri copleşitoare, acest roman luminos, scris într-un stil simplu şi tandru la fel ca personajele sale, ne aminteşte că există atît de multă recunoştinţă, încît avem nevoie de ani buni înainte s-o putem exprima.” (La Croix)

„Într-o lume în care discursul urii se dezlănţuie pe ecranele noastre, romanul lui Delphine de Vigan pare să aibă asupra Franţei efectul unui balsam.” (Le Devoir)

„Ne-am putea imagina o relaţie apropiată între loialitate şi recunoştinţă – să fii conştient de ce datorezi cuiva, să-i fii recunoscător, nu e acesta punctul de plecare al loialităţii? La un an după ce a consacrat un roman primului concept, Delphine de Vigan, care pare hotărîtă să dedice un ciclu de texte scurte legăturilor ce unesc oamenii, trece la al doilea, scoţînd la iveală o carte foarte diferită.” (Le Monde)

Roman ecranizat în 1970, în regia lui Nicolae Breban, cu Dan Nuţu, Ion Caramitru, Mircea Albulescu, Ion Dichiseanu, Ion Besoiu şi Emilia Dobrescu

„Odată cu Animale bolnave, Nicolae Breban revine la realism, într-un roman de acţiune vie, palpitantă, cu personaje clasic conturate, de la detectivi la profeţi, roman ce nu-ţi refuză scene de maximă violenţă, anchete brutale, violuri, crime şi, în acelaşi timp, prefirat subtil, cu elemente suav halucinatorii, urme ale antirealismului vizionar de care se arătase mînat altădată.” (Ion Negoiţescu)

Al 27-lea oraş este un roman deosebit de puternic, ambiţios şi bine conceput. Cu o luciditate adeseori impregnată de cinism, Franzen descrie, într-o manieră ce îmbină realismul şi fantezia, evoluţia – sau, mai degrabă, involuţia – oraşului său natal, St. Louis, devenit miza unor jocuri de putere pe cât de complexe, pe atît de periculoase.

„Al 27-lea oraş ar trebui descris nu ca un roman de debut, ci mai degrabă ca un adevărat tur de forţă, o imagine detaliată şi nemiloasă a societăţii americane din anii ’80.” (The Seattle Times)

„O poveste despre ambiție, putere, corupţie, politică şi apatie în America zilelor noastre.” (People)

„Un roman neliniştitor şi vizionar, pe care nu-l poţi nici ignora, nici uita.” (The Washington Post)

Al treilea volum al Enciclopediei imaginariilor se apleacă asupra imaginarului istoric al românilor. Mai mult decât celelalte reprezentări colective, imaginarul istoric ia naștere din întâlnirea imaginației cu acțiunea umană în plan politic, social sau cultural. Din acest motiv, el poate fi considerat un subiect central, iar investigarea sa, cartografierea, înțelegerea și explicarea mecanismelor care îl guvernează, în timp și în spațiu, reprezintă o sarcină obligatorie a cercetării științifice românești din domeniul umanist. Imaginarul istoric oferă un bilanț și o sinteză inovatoare ale principalelor reprezentări ale istoriei noastre, de la mitul originilor și tema identității naționale până la mitologiile istoriografice, temele istorice recurente, imaginarul rasial și etnic sau reprezentările istorice confesionale concurente.

„Enciclopedia imaginariilor din România își propune să ofere o perspectivă sinoptică asupra moștenirii culturale și a identităților spirituale din România. Având în centru conceptul de imaginar cultural și social, proiectul folosește mai multe metodologii multidisciplinare pentru a pune în evidență principalele domenii ale reprezentărilor colective românești. Conceptele științifice directoare sunt: cercetarea imaginarului, bazine semantice, câmpuri culturale și lingvistice, constelații de imagini, identitate fractală. Această imagine panoramică a patrimoniului cultural și spiritual românesc dorește să facă posibile aprofundarea și cultivarea identităților naționale, locale și de grup, în cadrul interculturalismului european.” (Corin Braga)

Texte colective • Interviuri • Corespondență

Volum îngrijit de Simona Popescu, Sebastian Reichmann şi Dan Stanciu

Prefaţă de Simona Popescu

„În acest volum final al Operelor se desfășoară în fața noastră un întreg parcurs literar și de viață: un tînăr poet suprarealist într-un grup de poeți suprarealiști, prin anii ’40, apoi un «individualist feroce», cineva pentru care suprarealismul nu (mai) e legat de un timp anume, ci destin. Și-l «vedem» scriindu-le Lygiei, jumătatea lui, și prietenilor, îl «auzim» răspunzînd unor întrebări, el însuși fiind propriul său «întrebător», stînd de vorbă cu alții sau cu el însuși prin alții, cum spunea uneori. Așadar, texte scrise de Gellu Naum în colaborare cu prietenii săi, adresate lor, interviuri, scrisori, discursuri. Cu o sintagmă care-i aparține, tot ce s-a strîns aici se adaugă la «completarea labirintului».” (Simona Popescu)

„Să privesc cerul, inacceptabil încă și sărac în fulgere, care acoperă sumbra condiție umană? Groapa care separă visul de acțiune nu rămîne mai puțin deschisă și trebuie recunoscut că puțina parte de poezie admisă (cer să nu fie luat prea cu ușurință acest cuvînt) se prăbușește în fața unor calcule a căror simplitate nu e întrecută decît de ferocitatea lor... Vorbesc despre poet, despre imensa lui responsabilitate în complicatul joc de izbucniri și de sugrumări care nu a început și nu se va termina cu el, în măsura în care viața lui nu începe în zori și nu se termină seara; vorbesc despre poet, despre acela care în strălucitorul lui gest oglindește gestul uman în întreaga lui obiectivitate, despre influența lui necesară, profundă și vivifiantă, depășind cu mult primul pretext ocazional care îl face vizibil, afirmînd și impunînd conștiința necesității.” (Gellu Naum)

După ce a publicat cîteva romane importante, iată-l pe Dragomán revenind la proza scurtă, pe care o scrie din adolescenţă. Corul leilor este o selecţie de prima mînă din rodul a nu mai puţin de treisprezece ani de creaţie. Ceea ce insuflă viaţă povestirilor este ritmul lor, protagoniştii învingîndu-şi prin muzică temerile, doliul, suferinţele din dragoste, aleanul. În fiecare frază pulsează muzica, răsună jazzul, baladele latino, heavy metalul barbar sau valsurile nobile şi sentimentale, duduie manelele şi popul coreean, bătăile inimii se amplifică, paşii în alergare bat darabana pe pavajul de piatră. În povestirea ce dă titlul volumului, rîsul bunicului care-şi consolează nepotul face obiectele ce se odihnesc în sertarele comodei să se cutremure, dînd naştere unei polifonii, de parcă toate capetele de leu ce o împodobesc s-ar fi apucat să mîrîie în cor. Lumea este privită din multiple puncte de vedere, iar în povestiri monologhează cînd un băiat sau o fetiţă, cînd o femeie sau un bărbat în toată firea. Fiecare cîntă pe vocea lui, dar toate cîntecele au un izvor comun: pasiunea şi curajul de a fi – precum şi o rafinată, dulce melancolie.

„Acest volum de proză scurtă este cu adevărat o carte a curajului, ce explorează posibilităţile confruntării. În dificila competiţie, protagoniştii sînt susţinuţi de muzică, fie ca solişti, fie ca simple voci din cor. Puterea muzicii îi ajută atît pe ei, cît şi pe cititori să creadă într-un happy-end.” (Bárka)

„Modul ingenios în care György Dragomán foloseşte forma naraţiunii scurte pentru a sonda abisurile psihicului uman este cu adevărat impresionant.” (Süddeutsche Zeitung)

„În noul său volum de proză scurtă, György Dragomán a ales să abordeze lucrurile dintr-o perspectivă ce aparţine îndeobşte copilului. Povestirile sale, uneori cu accente suprarealiste, trimit adesea la muzică şi la istoria României, iar structura frazelor este asemănătoare unor căderi de apă.” (Deutschlandfunk)

„Corul leilor este o carte a iertării, cu un lung şir de păcate şi poveştile din umbra lor, ce le justifică iertarea. E acolo povestea alcoolicului, a cleptomanului, a spărgătorului de bănci, a dependentului de muncă. Povestea omului. A unei lumi în care nu există decît adevăruri fundamentale şi în care toţi caută mîntuirea.” (Perspektíva)

Un tînăr nobil european, contemporan cu Voltaire şi Casanova, ajunge în Siberia  şi apoi în China, Franţa şi SUA, dar şi în alte locuri din jurul lumii, devenind în cele din urmă regale Madagascarului. Sub pana lui Jean-Christophe Rufin, această istorie reală capătă amploarea  şi şarmul unei poveşti orientale, dintre acelea atît de faimoase  şi citite în secolul al XVIII-lea.  Iar la toate acestea se adaugă o foarte frumoasă poveste de dragoste ce la fiecare pas pare  sortită eşecului şi un periplu prin societatea şi moravurile epocii.

„M-a pasionat imediat destinul acestui aventurier, explorator exilat în inima Siberiei înainte să colinde toate oceanele lumii şi să devină regele Madagascarului. De douăzeci de ani vreau să-i spun povestea într-o carte. Benjowski însuşi şi-a scris Memoriile în 1791. Prin urmare, am fost nevoit să găsesc un artificiu romanesc pentru a evita să vin cu altă naraţiune istorică. Şi cel care mi l-a oferit a fost Benjamin Franklin.” (Jean-Christophe Rufin, L’Express)

„Un roman istoric cinematografic, deopotrivă o relatare a unei călătorii uluitoare şi o poveste de dragoste palpitantă.” (RTL)

„Un roman magnific! Jean-Christophe Rufin ne poartă în alte lumi, în alte timpuri, explorînd cu măiestrie tărîmurile umanului.” (Madame Figaro)

„O aventură incitantă, care duce cu gîndul la Barry Lyndon şi Paul şi Virginia.” (Lire)

„Dacă îţi pasă de planetă şi de oamenii şi animalele care trăiesc pe ea, există două moduri în care poţi judeca problema: să speri în continuare că de fapt catastrofa poate fi împiedicată şi să te simţi din ce în ce mai frustrat sau mai înfuriat de pasivitatea oamenilor; sau să accepţi că dezastrul e inevitabil şi să începi să te gîndeşti la ce mai poţi spera.
Dacă speranţa voastră pentru viitor depinde de un scenariu nebunesc de optimist, ce-o să faceţi peste zece ani, cînd scenariul o să devină nefuncţional chiar şi în plan teoretic? O să renunţaţi cu totul la planetă? Eu aş recomanda, apelînd la limbajul analiştilor financiari, un portofoliu mai echilibrat de speranţe, unele dintre ele pe termen mai lung, iar altele pe termen mai scurt. E foarte bine să lupţi împotriva limitărilor naturii umane, sperînd să diminuezi răul extrem din viitor, dar e la fel de important să lupţi la o scară mai redusă, să porţi mai multe bătălii locale, în care ai speranţe mai realiste de victorie.” (Jonathan Franzen)

„Rod al preocupărilor constante și al colaborării exemplare între cei trei autori, lucrarea de față ne propune un tablou aproape exhaustiv legat de formarea personalului didactic, pornind de la dinamica normativă, referențialul de competențe profesionale, structurarea, administrarea și monitorizarea programelor de formare, profilul și structura curriculară, determinantele și rezultatele activităților de formare psihopedagogică ale celor care slujesc educația și învățămîntul. Cartea este concepută în manieră teoretic-reflexivă și aplicativ-practică și are virtuți de ghidare pentru responsabili sau entități preocupate de conceperea și implementarea unor programe de formare în registru didactic. Aducînd în atenție modele și paradigme de formare din plan internațional, se deschid perspective comparativiste care facilitează o mai bună semnificare a cadrajului autohton de formare a profesorilor. Pledoaria autorilor ne convinge de nevoia de a-i întări profesorului contemporan demnitatea și identitatea profesională și de importanța construirii unui profil profesional complex pentru societatea de astăzi sau de mîine.” (Constantin Cucoș)

„Unul dintre dezideratele adînci ale acestei cărți este căutarea prestigiului profesiei/ carierei didactice printr-un management performant al sistemului de formare continuă. Problematica lucrării este convertită într-o manieră aplicată, iar analizele asupra realităților românești pun în prim-plan sistemul de pregătire profesională pentru a-i reliefa nevoia de formare continuă de calitate. Volumul este structurat la nivelul unui ghid practic foarte atractiv, inspirațional și util, iar experiența autorilor e o «garanție de bună execuție». Nu credem că formarea cadrelor didactice mai poate fi lăsată în afara unor cadre specifice de profesionalizare și salutăm această propunere concretă de a profesionaliza sistemul de management al programelor de formare continuă.” (Romiță Iucu)

„O parodiere a numeroaselor absurdități din societatea noastră” (New York Post)

Oamenii răspîndesc vestea pe la colțuri, și numai celor în care au încredere: Ziua Ajustării se apropie. Au aflat dintr-o celebră cărticică-manifest. Acum sînt pregătiți. În acest roman de un umor caustic, primul după mai mulți ani, Chuck Palahniuk face ce știe el mai bine: o critică usturătoare la adresa absurdităților din societatea americană de astăzi. Politicieni bătrîni și corupți pun la cale o soartă cruntă pentru tinerii bărbați ai țării, muncitorii visează să-i anihileze pe bogați, în vreme ce profesorii expun la cursuri teorii care anunță un viitor fără speranță. Și, pe un site din ce în ce mai popular, un proiect macabru adună semnături în fiecare zi. Pentru că, atunci cînd Ziua Ajustării va veni, nu mai încape îndoială: extremismul, presa faptului alternativ și teoriile conspiraţiei ce bîntuie societatea astăzi își vor fi arătat roadele înspăimîntătoare.

„Palahniuk îşi propune să se joace cu graniţele culturale ce ne separă... Rezultatul este un roman deopotrivă terifiant şi absurd, care seamănă bine cu America zilelor noastre.” (Vice)

„Ziua Ajustării este cea mai bună carte a lui Palahniuk din ultimii ani... Ea amestecă actuala dispoziţie febrilă din America şi impulsurile distructive din Fight Club şi... ia peste picior fiecare trib din coloratul peisaj politic identitar.” (Irish Independent)

„Există aici elemente de roman poliţist, de realism magic şi de roman horror. Cartea aceasta are de toate – şi are puterea de a amuza, de a ului şi de a provoca.” (Library Journal)

Roman distins cu Premiul Campiello și Premiul Napoli

Al treilea roman al scriitoarei italiene Donatella Di Pietrantonio, Cea care se întoarce a avut un succes dincolo de orice aşteptări, fiind vîndut în scurt timp de la apariţie în peste 20 de ţări de pe toate continentele. Este povestea unei adolescente traumatizate de un dublu abandon şi de căutarea dureroasă a adevărului la o vîrstă ce ar trebui să fie a visurilor şi a speranţei. O fată se trezeşte, peste noapte şi fără explicaţii, catapultată într-o familie nouă, într-o lume nouă, aparent la antipozii celei anterioare. Ambele au însă în comun aceeaşi incapacitate de accesare a propriilor emoţii. Or, tocmai emoţia şi sentimentele exprimate vor aduce salvarea. Autoarea foloseşte un limbaj simplu, esenţial, tăios uneori, la fel ca ţinutul natal de pe fundal, regiunea Abruzzo, un pămînt neprietenos, dar pe care, pe neaşteptate, marea îl iluminează. Însuşi titlul cărţii, L`Arminuta, „cea care se întoarce”, aparţine dialectului local.

„Într-un stil sobru, absolut memorabil, Donatella Di Pietrantonio înfăţişează o adolescentă care se luptă nu doar să înţeleagă, ci şi să supravieţuiască şi să se integreze. Inegalitatea dintre clasele sociale, misoginismul şi sexismul îşi fac şi ele simţită prezenţa. Un roman de formare a personalităţii captivant, profund şi emoţionant.” (Kirkus Reviews)

„Di Pietrantonio nu dă voie nici o clipă poveştii să se lase copleşită de disperare. Are mai mult curaj de-atît şi nu doar în vioiciunea frazelor. Ştie exact cînd şi unde să-şi îmbine piesele jocului de puzzle, lăsînd în tot acest timp goluri emoţionale, răni psihologice care nu se pot vindeca nicicînd.” (The Washington Post)

„Cea care se întoarce s-a născut din amintirile mele din copilărie.” (Donatella Di Pietrantonio)

Max Einstein nu e chiar un geniu obișnuit de 12 ani. Ea…

Așa arată o zi din viața unei super agente care lucrează pentru Institutul Făuritorilor Schimbării!

Un sat din India trece printr-o criză extrem de periculoasă, pe care numai un grup de copii geniali o poate rezolva. Max și prietenii săi pleacă imediat acolo. Dar e greu să-i duci misiunea la îndeplinire când niște tipi plătiți de o corporație foarte lacomă vor să te răpească! Va reuși cea mai isteață fată din lume să salveze planeta și... să se salveze și pe ea însăși?

În copilărie, Dănuț merge cu bunicul său la abator, unde asistă la sacrificarea unei vite. Echeru’, spaima cartierului, îl ia sub aripa sa și îl învață să se bată. La pubertate, Bulănoasa e obiectul fanteziilor lui sexuale și ale celorlalți băieți din gașcă. La maturitate, viața lui Dan devine tot mai asemănătoare unui film. Alternînd secvențe dure cu pasaje melancolice sau debordînd de umor negru, prozele ce alcătuiesc Pluto în Scorpion, povești ale transformării, comunică între ele prin personaje și atmosferă, construind un ansamblu cu efecte profunde asupra cititorului.

„Un autor mai mobil decît majoritatea congenerilor săi, probabil autorul douămiist cu cel mai ridicat coeficient de inteligență artistică.” (Mihai Iovănel)

În cele şapte povestiri cuprinse în acest volum, scrise toate la persoana întîi, Anna Gavalda aduce un elogiu celor care au puterea să-şi înfrunte vulnerabilităţile şi să-şi recunoască slăbiciunile. Povestirile ilustrează cît de important este să treci peste rănile trecutului şi să-ţi deschizi inima spre iubire, prietenie, iertare şi familie. De la fata săracă de la periferie, care se îndrăgosteşte de un tînăr bard burghez parcă din alte vremuri, la camionagiul ce-şi eutanasiază cîinele bătrîn, singura mîngîiere după moartea prematură a fiului său, ori la văduva cu doi copii mici, copleşită de vinovăţie din cauza alcoolismului, personajele se confesează cu o sinceritate aparte şi un glas uimitor de familiar, în care cititorii vor regăsi acea sensibilitate jucăuşă şi tulburătoare care constituie farmecul şi savoarea universului gavaldian.

„Sînt mulţi «oameni» în acest nou volum, ce nu vorbeşte decît despre singurătate. Aproape toţi vorbesc pe întuneric, noaptea şi într-un moment al vieţii cînd nu mai fac prea bine diferenţa între noapte şi zi. Vorbesc încercînd să iasă la lumină, se dezvăluie, se confesează, îşi străpung armura. Nici unul nu reuşeşte, însă le-am urmărit strădaniile şi m-au emoţionat. E pretenţios să vorbeşti despre personajele tale şi să spui că te-au emoţionat, dar repet: pentru mine nu sînt personaje, sînt oameni, oameni reali, oameni noi, şi pe ei vi-i încredinţez astăzi.” (Anna Gavalda)

„Vocile din aceste şapte povestiri, fiecare perfect distinctă de celelalte, îţi rămîn în memorie pentru totdeauna.” (Le Soir)

„Explorînd teme precum pierderea, familia, identitatea şi puterea apropierii, volumul este o odă dulce-amăruie închinată sufletului omenesc.” (Publishers Weekly)

De‑a lungul întregului secol XX, sute de milioane de oameni au fost nevoiţi să-şi ovaţioneze dictatorii, ajunşi de multe ori la conducere prin strategii axate în mare măsură pe manipulări şi epurări sîngeroase. Dar, pentru a se menţine la putere, aceştia s-au bazat de obicei pe teroare şi cultul personalităţii, un fenomen aberant ce-şi are locul în însăşi inima tiraniei. Cum să fii dictator face o analiză detaliată a cultului personalităţii şi propagandei din jurul unora dintre cei mai mari dictatori ai secolului trecut, de la Hitler şi Stalin la Mao Zedong şi Kim Ir Sen sau Ceauşescu şi Haile Mariam Mengistu. Pe baza unei ample cercetări arhivistice şi a unui studiu aprofundat, Frank Dikötter schiţează un uimitor portret al dictaturii, evidenţiind modul în care aceşti oameni de stat au reuşit să-şi construiască şi să-şi menţină regimurile, creînd impresia că se bucură de sprijinul maselor.

„Cu rigoare academică, Dikötter arată că aceste personaje megalomane continuă să fascineze într-o epocă instabilă din punct de vedere politic.” (Kirkus Reviews)

„Într‑un depozit administrat de primăria din Addis Abeba, Lenin stă întins pe spate, între buruieni şi canistre goale de ulei. Puţini mai vin să‑l viziteze. Iar cei care o fac sînt avertizaţi de muncitori să nu îl trezească. E mare şi greu, iar coborîrea lui de pe piedestal a fost dificilă. A fost nevoie de maşini de mare tonaj, pentru că frînghiile n‑au reuşit nici măcar să‑l facă să tremure. După căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, Lenin a fost demontat de mii de ori, uneori atacat cu pietre sau decapitat, alteori lăsat în plata Domnului. Decenii la rînd, portretele, afişele, sloganurile, busturile şi statuile au fost la mare căutare, dar acum tendinţa se inversa. Pe mulţi, asta i‑a surprins. Se gîndeau că dictatorii, la fel ca statuile lor, erau de neurnit. Părea că reuşiseră să ajungă la sufletele oamenilor şi că le modelaseră gîndirea. Pogorîseră parcă o vrajă peste oameni. Dar n‑a fost niciodată vorba de aşa ceva. A fost vorba de frică, iar cînd frica a dispărut, întregul edificiu s‑a prăbuşit. În cazul lui Ceauşescu, căderea lui în faţa demonstranţilor adunaţi în faţa sediului partidului pe 21 decembrie 1989 poate fi urmărită minut cu minut. Dar a fost nevoie de cîteva decenii pentru ca acea clipă să sosească.” (Frank Dikötter)

Paolo Giordano este autorul bestsellerului Singurătatea numerelor prime.

La vila bunicii sale din sudul Italiei, Teresa surprinde într-o noapte trei băieţi care se scaldă goi   în piscina din curte, după ce s-au furişat peste gardul proprietăţii. Ea încă nu ştie, dar cei trei băieţi care cresc împreună ca fraţii, deşi nu sînt fraţi – îi vor marca destinul, aşa cum şi ea le va influenţa viitorul, uneori tragic, alteori doar tulbure. Cei trei băieţi trăiesc la o fermă din apropiere, sub oblăduirea lui Cesare, tatăl unuia dintre ei şi părintele spiritual al tuturor. Îndrăgostită de unul dintre ei, năvalnicul Bern, Teresa va trăi următorii douăzeci de ani o poveste de dragoste frenetică, plină de bucurii, dar şi de ratări   şi taine funeste. Simbolică pentru anvergura întregului roman este tentativa eşuată a unui grup de tineri de a crea un paradis terestru la ferma lui Cesare. Istoria micii lor utopii ecologiste ilustrează contradicţiile, obsesiile şi tensiunile lumii contemporane. Un roman despre visurile, idealurile şi dorinţele necontrolate ale adolescenţei, despre complexitatea relaţiilor dintre tineri şi fragilitatea lor, despre iubire şi moarte violentă, Devorarea cerului prezintă, în acelaşi timp, lumea în care trăim, labilitatea credinţelor de orice fel şi, mai mult decît orice, căutarea încrîncenată a unui sens al vieţii.

„Giordano şi-a demonstrat deja abilitatea de a descrie şi a prezenta relaţii de durată profunde şi puternice, o constantă în viaţa per-sonajelor sale, dar care – în acelaşi timp – nu ajung să se desăvîrşească... Titlul Devorarea cerului nu se referă doar la aspiraţia romanului propriu-zis, ci şi la aspiraţia tinerilor, cu presupusa lor forţă şi omnipotenţă, cu puterea pasiunii lor, cu vitalitatea lor – un laitmotiv al romanelor lui Giordano, tratat splendid şi aici, ca şi în celelalte cărţi ale scriitorului.” (Lo Sbuffo)

„În Devorarea cerului, Paolo Giordano revine la tema anxietăţii şi a problemelor adolescentine, care ne-a cucerit în volumul său de debut, Singurătatea numerelor prime. Doar că de data aceasta ne propune o interpretare mai gravă, mai profundă. Subiectele sînt abordate cu mai multă maturitate şi au o deschidere internaţională, trecînd de la chestiuni de ecologie la neliniştile noilor generaţii dezorientate, în căutarea unor puncte de reper.” (Today, Italia)

„Un roman superb despre credinţă şi dorinţă, despre prietenia fără rezerve din copilărie şi despre singurătatea iremediabilă a tinereţii...” (Donna Moderna)

„Povestirile scrise în această perioadă (1920-1940) înfățișează o Rusie fermecată, o populație de expatriați, observați atent, cu excentricitățile lor de ființe asuprite, care profită prin purtare de natura provizorie a propriei cetățenii... Există ceva încîntător în felul în care Nabokov, descendent aristocrat și artist autocratic, și-a împrumutat imaginația, cu atîta cuprindere și veselie, acestei ambianțe de mahala a exilului în sărăcie.” (John Updike, The New York Times)

„Nici un autor nu a exprimat în culori mai vii, nu a explorat cu mai multă forță și varietate fizica imperativă pentru a da formă și sens unei experiențe, ca apoi să poată fi înțeleasă și îndurată.” (The Washington Times)

„Povestirile reunite în acest volum oferă o remarcabilă viziune de ansamblu asupra evoluției unui scriitor magnific... Efectul unei asemenea desăvîrșiri a exprimării indică o finețe a auzului, o inventivitate profund uimitoare și fără limite – zboruri ample ale imaginației.” (The New Yorker)

„Probabil cea mai adîncă, cea mai importantă temă, indiferent dacă reprezintă subiectul propriu-zis sau se strecoară printre rînduri, este disprețul lui Nabokov față de cruzime – cruzimea oamenilor, cruzimea sorții –, iar în Povestiri... exemplele sînt numeroase...” (Dmitri Nabokov)

Complezență pune în oglindă două ipoteze de viață ale aceluiași personaj, o soră medicală îndrăgostită de literatură numită Maia, la fel ca personajul principal din romanul Hotel Universal.
Într-una dintre ipoteze, Maia – instrumentistă într-un spital comunist românesc, o insulă suspendată între sex și moarte, de după Decretul 770/1966 – se trezește fatalmente implicată în anchetarea unui avort ilegal. În cea de-a doua ipoteză, refugiata Maia ajunge să lucreze într-un home médicalisé elvețian dintr-un canton catolic, ale cărui reguli stricte și adesea impenetrabile o conduc într-un alt impas. Complezență aduce față în față două lumi diferite, dar care cer, fiecare în felul ei, conformism, concesie, credit. Într-un cuvînt: complezență.

Blazon de bastard (1947) descrie o lume marcată de tirania unei dictaturi politice. Profesorul Adam Krug, renumit filozof în ţara sa, este singurul care refuză să se supună regimului, preluînd funcţia de preşedinte al universităţii în noul an de învăţămînt, nu atît principial, cît din motive legate de viaţa sa personală, în care are loc o tragedie ce îl face să simtă nevoia de‑a se retrage pentru o vreme din societate şi a‑şi petrece timpul împreună cu fiul său. Acest lucru este văzut ca un afront adus noii linii de gîndire impuse de dictatorul Paduk (întîmplător, fost coleg de şcoală cu Adam Krug) şi „Partidul Oamenilor Obişnuiţi”, pentru care traiul individual este considerat periculos, diferenţele dintre oameni trebuie aplatizate, iar unica sursă de bunăstare a societăţii este statul. Dictatorul Paduk dispune, aşadar, să fie arestaţi toţi apropiaţii filozofului, sperînd astfel să atragă sprijinul lui Krug pentru a valida noul regim şi o nouă lume birocratică, sublimă prin absurditatea ei.

„Povestea unui om liber într-un stat totalitar este o tragedie clasică a timpurilor noastre, iar Blazon de bastard abordează subiectul într-o manieră originală, remarcabilă.” (The New Republic)

„Vladimir Nabokov a scris un roman emoționant despre drama unui om civilizat, captiv într-o lume tiranică – există o sumbră și înfiorătoare inevitabilitate în trăirile, acțiunile și umanitatea protagonistului său.” (The New York Times)

„Abilitatea cu care Nabokov își creează momentele de fantezie este formidabilă: o tehnică narativă abruptă, prin explorări minuțioase ale unor scene mărunte, detaliu după detaliu, care dizolvă realitatea într-un coșmar.” (V.S. Naipaul)

Prefaţă de Emil Hurezeanu

Cu 16 fotografii din Coreea de Nord

„Adelin Petrişor încearcă să schimbe registrul şi să transforme documentarul filmat în carte scrisă. Veţi constata singuri dacă a reuşit. Oricum, notez cu plăcere că teleagitaţia lui contagioasă intră într-un foarte nimerit contrapunct cu statica sumbră a celui mai interzis stat al planetei. Coreea de Nord este un fel de distopie înfometată a absurdului ideologic cu bombă nucleară, aşa cum, odinioară, un fost preşedinte francez numea Uniunea Sovietică o Voltă Superioară cu armă atomică. Cine ajunge azi în Coreea de Nord? Cîteva zeci de ziarişti aleşi pe sprînceană. Adelin Petrişor, după cum povesteşte, s-a ales aproape singur. El surprinde inefabilul morbid al acestui topos carceral cu umor, bunăvoinţă şi reflex critic. Trăsături indispensabile exploratorului de profesie fără poliţe de asigurare pentru întîlnirea cu monştrii nonsacri.” (Emil Hurezeanu)

Vîrsta recomandată 6+ 

Cel de-al doilea volum al aventurilor Lottei Petermann

,,Un jurnal de fete super comic!” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Astăzi, la școală, s-a întîmplat ceva senzațional. Berenike von Bödecker a înființat o gașcă numită SUPER FETELE. Aproape toate fetele din clasă fac parte din gașcă, numai cea mai bună prietenă a mea și cu mine nu. Pentru că noi le spunem mereu SUPER OILE.

Dar nu contează, Cheyenne și cu mine avem acum propria gașcă, IEPURAȘII SĂLBATICI. Și pentru că două persoane sînt cam puține pentru o gașcă, l-am inclus repede și pe Paul, cu căsuța lui din copac. Ce e rău este că acum, în afara SUPER OILOR, avem pe cap și gașca ROCKERILOR. Oare reușim să scăpăm de ei cu ajutorul flautului meu indian? Sau se vor întîmpla și mai multe lucruri ciudate?

„«Viața este o afacere care nu-și acoperă costurile.» Vorba e a lui Schopenhauer, dar trece prin mintea multor personaje din povestirile lui Dragoș Ghițulete. Dacă ar exista și zodia Accidentului în horoscop, o bună parte dintre cei care își duc viața cu poverile ei în prozele din carte aici ar trebui căutați, cu sau fără ascendent. Iar accidentul nu înseamnă neapărat o gleznă scrîntită sau o mașină proptită într-un stîlp. Există, în traficul zilei și al nopții, accidente de muncă, de iubire, de pahare în plus sau de prieteni în minus. Și nu e simplu să creezi răni cu nume de oameni. Lui Dragoș Ghițulete operațiunea îi reușește, iar în galeria de marginali pe care o pune la lucru în Despre iubire și (alte) ispite vezi uneori străfulgerări din lumea lui Bukowski, Fitzgerald sau Patti Smith. Femei sau bărbați, șoferi adunați în benzinării sau bone blazate, rebeli sau conformiști, duplicitari sau alcoolici – cu toții împart soarta perifericului căruia viața n-a știut să-i surîdă altfel decît cu gura știrbă. Semnul lor de recunoaștere e ruptura, indiferent dacă se pregătesc să alerge un maraton al supraviețuirii, să se smulgă din promisiunea confortului sau să se mute dintr-un pat în altul și dintr-o dezamăgire în alta. Happy-endul e o erezie pentru acești dezmoșteniți. Înstrăinarea, în schimb, îi așteaptă să se trezească și-i duce la culcare zi după zi.” (Radu Paraschivescu)

„Saga de familie, bildungsroman și epopee istorică, Viața și întoarcerea unui Halle este povestea unui timișorean născut în Austro-Ungaria și devenit după 1918 cetățean român. Prin ochii lui de contabil și, mai apoi, de administrator de hotel ni se conturează o frescă inedită a Timișoarei din perioada interbelică. Deși tihnit și cosmopolit, orașul n-a fost ferit de turbulențele ideologice din anii ’30, care au provocat tensiuni între etniile conlocuitoare. Viziunea lui Halle Rezső asupra evenimentelor ce culminează cu rebeliunea legionară și atacul Reich-ului împotriva Iugoslaviei ilustrează cu realism și o ironie «la firul ierbii» această lume tulburată, căci în hotelul unde lucrează protagonistul sînt cazați în 1940 ofițerii Wehrmacht-ului, sosiți în Banat cu Misiunea militară germană.

Perspectiva obiectivă, uneori tăioasă, alteori încărcată de un umor negru, e asigurată și de faptul că Halle e un evreu convertit la creștinism. Asta îl situează între lumi care îl resping deopotrivă. În toiul celui de-al Doilea Război Mondial, dat afară din serviciu din pricina legilor antisemite, Halle se refugiază în Ungaria, unde i se mai permite încă să muncească, însă își lasă familia acasă. Ia cu el, pe lîngă propriile povești, și pe cele ale soției cu origini elvețiene și maghiare și le împărtășește colegilor din lagărul în care ajunge în 1944, atunci cînd statul ungar îi strînge și pe evreii botezați, trimițîndu-i la muncă forțată.

Halle Rezső dispare în război. Întoarcerea sa, îndelung așteptată de familie, se produce prin rememorările unui supraviețuitor din lagăr și ale fiicei Julianna, într-un roman de o intensitate dureroasă semnat de strănepotul său.” (Radu Pavel Gheo)

Un autoportret extrem de personal al ascensiunii şi decăderii unui mare scriitor, marcat de amestecul de romanţios şi realism ce reprezintă trăsătura distinctivă a lui F. Scott Fitzgerald, Prăbuşirea urmează povestea declinului său subit, la vîrsta de treizeci şi cinci de ani, de la succesul eclatant la disperarea pustie, precum şi a recuperării sale îndîrjite. Această antologie revelatoare, care include cele mai viscerale eseuri ale lui Fitzgerald – laolaltă cu scrisorile expediate sau primite de la prietenii săi Gertrude Stein, Edith Wharton, T.S. Eliot, John Dos Passos şi Edmund Wilson (cel care a elaborat acest volum la puţin timp după moartea lui Fitzgerald) –, ne vorbeşte despre un bărbat plin de farmec şi talent, pe care exuberanţa şi geniul l-au făcut să devină un simbol al Epocii Jazzului, iar nesăbuinţa l-a doborît.

„Nu poţi pretinde că l-ai citit pe Fitzgerald dacă nu ai citit Prăbuşirea.” (The New Leader)

„Scînteietor şi tragic... Fitzgerald îşi explică decăderea de la rangul de romancier de primă mînă la cel de scribălău holly-woodian. Rezultatul este un extraordinar studiu de caracter, complet lipsit de reţineri sau muşamalizări.” (Time)

„Epuizarea fizică şi spirituală a lui Fitzgerald este descrisă scli-pitor, iar eseurile au o francheţe uluitoare.” (The New York Review of Books)

„Începem să înţelegem afecţiunea noastră neobişnuită pentru acest scriitor. El nu avea nici un fel de armură... Plonja direct în inima nesăbuită a tuturor lucrurilor, la fel cum a plonjat în fîntîna arteziană de la Plaza.” (E.L. Doctorow)

„Dureroasă, revelatoare, nepreţuită pentru aceia dintre noi că-rora le pasă de arta scrisului.” (The Saturday Review)