Recomandări

Carte recomandată de Federația Română de Fotbal Prăbușirea turnurilor gemene, moartea singurului supraviețuitor al extraordinarului meci dintre soldații britanici și cei germani din 1915, meciurile între roboți din Japonia, transformarea fotbalului într-un fenomen la scară industrială ca simptom al declinului civilizației, fabulosul succes al unor naționale precum cea a Senegalului sau cea a Turciei, războiul dintre Nike și Adidas. Lui Eduardo Galeano nu-i scapă absolut nimic, atingând inclusiv chestiuni precum echipamentul lui Zamora și efedrina lui Maradona. În această carte surprinzătoare, unul dintre cei mai mari scriitori sud- americani ne oferă o istorie a fotbalului presărată cu sute de anecdote, amintiri și reflecții pline de umor și de ironie, rememorând dramele și tragediile celui mai universal dintre sporturi.

Volumul face parte dintr-o serie de cărți care le prezintă adolescenților și tinerilor de azi, într-o manieră riguroasă dar accesibilă, subiecte esențiale pentru înțelegerea lumii în care trăiesc. Seria este coordonată de Liviu Papadima și Roxana Jeler.

„Îmi doresc să fac posibilă pentru tine o întâlnire memorabilă și, pe cât posibil, transformatoare cu filosofia. Nu vei citi, așadar, o prezentare scorțoasă, nici o istorie amănunțită și voi omite destule nume mari și momente critice din istoria gândirii. Călătoria noastră va aduce mai mult cu plimbarea printr-o țară a minunilor, mirărilor fertile și întrebărilor curajoase, sau cu o expediție care, deși nu îți va permite să explorezi tot, îți poate aprinde în suflet un dor constant de a reveni, iar și iar, pentru a descoperi mai mult. [...]

Nu trăim într-o lume simplă. Nu a existat niciodată o lume simplă. Se petrec schimbări profunde și ai și tu locul tău în această gigantică desfășurare de forțe. Chiar dacă nu cunoaștem chipul viitorului, ne putem întreba, cu discernământ și grijă pentru tot ce e valoros în natura umană, cum ar trebui să ne pregătim pentru ceea ce vine. Sunt gata să cred că lumea va fi un loc mai bun pentru toate ființele dacă vom ști să primim provocările cu înțelepciune, moderație și empatie. Dacă vom ști să evităm noile și vechile fanatisme și ne vom păstra vii simțul critic și capacitatea de a deosebi adevărul de fals – toate, daruri ale filosofiei. Dar filosofia îți propune un pariu care nu e lipsit de pericole. Să dai dovadă de luciditate fără să cazi în infatuare. Să realizezi că nicio formă de cunoaștere nu e infailibilă fără a cădea în relativism. Să dai dovadă de smerenie fără să uiți cine ești. E cel mai prețios pariu, pentru că miza lui ești chiar tu.” - Doru Căstăian

Yanis Varoufakis este fost ministru de finanțe al Greciei și cofondatorul unei organizații nonprofit internaționale, DiEM25, care militează pentru renașterea democrației în Europa. De asemenea, este autorul bestsellerurilor Adults in the Room, And the Weak Suffer What They Must? și The Global Minotaur. A predat mai mulți ani în Statele Unite ale Americii, Mare Britanie și Australia, iar în prezent este profesor de economie la Universitatea din Atena.

,,Deci, care era ipoteza mea? Aceea că capitalismul este mort de‐acum, în sensul în care dinamicile sale nu ne mai guvernează economiile. În această funcție a sa, a fost înlocuit de ceva fundamental diferit, ceva ce am numit tehnofeudalism. În miezul tezei mele se află o ironie care la început s‐ar putea să sune nelămurit, dar despre care sper că o voi face să aibă sens: capitalismul a fost ucis de... însuși capitalul. Nu capitalul așa cum îl știm din zorii erei industriale, ci o formă nouă de capital, o mutație a acestuia părută în ultimele două decenii, una atât de puternică față de precedenta, încât asemenea unui virus orb și supraeficient, și‐a ucis gazda.” Yanis Varoufakis

,,Nu trebuie să fii de acord cu ipoteza lui Varoufakis că trăim într-o epocă postcapitalistă pentru a aprecia contribuția pe care o aduce la discuția despre dezîncastrarea neoliberalismului prin popularizarea termenului de tehnofeudalism.

O introducere accesibilă în dezbaterea despre prezentul și viitorul capitalismului, cartea are meritul de a face punte între dezbaterile academice legate de restructurarea capitalismului și un public care, cel puțin în România, privește încă necritic consolidarea giganților tech.

Cartea lui Varoufakis surprinde foarte bine poziția majorității omenirii, confruntată cu acumularea aproape fără precedent a noilor lorzi (tehno)feudali. Suntem asemenea unor șerbi resemnați cu poziția noastră subordonată, de servitori pe noi domenii digitale, care ni se par eterne – așa cum li se păreau strămoșilor noștri pământul și ordinea feudală." Vlad Adamescu & Răzvan Petri - Politică la minut

,,Vorbesc des în proiectele Starea Nației despre cum ideile economice învechite, pe care încă ne bazăm azi, nu mai aduc de multă vreme bunăstare. Inegalitate, polarizare, furie, alienare. Sunt multe lucruri care descriu perioada pe care o trăim. Capitalism sălbatic sau hyper-capitalism, i-au spus unii. Varoufakis vine cu o denumire mult mai bună. <<Capitalismul a murit>>, scrie el. Cât timp noi am fost preocupați cu altele, cât timp ne-am lăsat atenția furată, o realitate mult mai urâtă a luat locul capitalismul. Ca să poți repara, trebuie să știi să identifici foarte clar problema. Iar Varoufakis vine cu un diagnostic excelent în această carte.” Dragoș Pătraru, Starea Nației

În mica istorie a culturii noastre, nici un alt scriitor român nu a reușit să aibă o carieră internațională adevărată scriind exclusiv în limba română. În acest moment, Mircea Cărtărescu are primite de trei ori mai multe premii internaționale decît numărul de cărți traduse din opera sa la momentul primului interviu din carte. Astfel, cele 13 interviuri adunate în volumul de față, realizate între 2002 și 2025, însoțesc și o anume devenire, căci îl surprind pe Mircea Cărtărescu făcînd trecerea de la statutul de scriitor local la cel de autor internațional. - Marius Chivu

Întotdeauna mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu Marius, de a cărui caldă prietenie mă bucur, deja, de vreo trei decenii. La o bere, la o cafea sau în fața unui microfon, am discutat mereu, pasionat și cu umor, pe teme literare și de viață, fără să vrem să explicăm sau să schimbăm ceva din lumea complicată-n care trăim, ci doar s-o înțelegem mai bine. Aș vrea ca acest sentiment de bine, afectiv și intelectual, să străbată și din acest volum de dialoguri de-a lungul vremii, încît cititorul să-l poată primi și citi cu aceeași plăcere cu care noi l-am alcătuit. - Mircea Cărtărescu

Într-o zi de noiembrie 2020, Gisèle Pelicot a fost chemată la secția de poliție locală și viața pe care o cunoștea s-a sfârșit. Soțul ei, cu care era căsătorită de cincizeci de ani, fusese prins de un paznic de la supermarket în timp ce filma sub fustele femeilor. Dar pe computerul lui se aflau dovezi cutremurătoare: timp de aproape un deceniu, el o drogase și o violase în secret și invitase zeci de străini în casa lor pentru a abuza de ea în stare de inconștiență.

Patru ani mai târziu, el și alți cincizeci de bărbați au fost trimiși în judecată, iar curajul lui Gisèle de a renunța la dreptul la un proces cu ușile închise a făcut senzație în presa internațională. „Rușinea trebuie să schimbe tabăra”, a declarat ea, iar cuvintele sale au devenit un strigăt de luptă, decizia ei marcând un punct de cotitură în percepția publică asupra violenței sexuale. Povestea emoționantă pe care a scris-o împreună cu jurnalista și scriitoarea Judith Perrignon dezvăluie o istorie singulară și captivantă, precum și motivele intime ale incredibilei reziliențe a acestei femei atât de discrete. 

Cu o sinceritate și o grație de neclintit, ea descrie o copilărie dificilă, prima iubire, cariera și maternitatea. Este o viață aflată în căutarea obstinată a fericirii, atât înainte, cât și după descoperirea ei devastatoare. În cele din urmă, Gisèle Pelicot iese din această încercare cu o pasiune și o venerație reînnoite pentru viață și pentru iubire. Imn pentru viață afirmă cu luciditate o mărturie și o promisiune de neuitat: victimele nu au niciun motiv să se simtă rușinate. Chiar și după o trădare de neimaginat, viața își va recăpăta întotdeauna culorile.

 „Este ceva remarcabil – o carte de memorii cu adevărat curajoasă, sinceră și sfâșietoare.“ SARAH JESSICA PARKER

 „Extraordinară… inspiră curaj și compasiune, dar, mai ales, cere schimbarea.“ EMMA THOMPSON

 „Imn pentru viață ne reamintește de puterea simplă a narațiunii bine structurate... Plină de detalii despre viața modestă de familie din Franța modernă, Imn pentru viață este, de asemenea, un manifest feminist mobilizator... Cartea urmărește să transfere în mod corect rușinea de la victimele infracțiunilor sexuale către agresori și către cei care le-au facilitat acțiunile.“ NEW YORK TIMES BOOK REVIEW 

„Ne era teamă să deschidem această carte. (...) O închidem cu o dublă recunoștință: față de Gisèle Pelicot, care ne demonstrează că în 2026 poți fi un simbol mondial fără a-ți supune povestea propriei vieți unui bisturiu avantajos; și față de Judith Perrignon pentru modul delicat în care o povestește. Gisèle vorbește despre sine fără fanfaronadă și fără atitudine de victimă. Nu cere nici compasiune, nici admirație.” PASCALE ROBERT-DIARD, LE MONDE 

„Imn pentru viață se citește ca un roman plin de grație... O realizare extraordinară.“ FINANCIAL TIMES

„O carte de memorii unică, scrisă de o femeie cu o putere uimitoare.“ THE GUARDIAN

GISÈLE PELICOT s-a născut în Villingen, Germania, pe 7 decembrie 1952, dar și-a petrecut copilăria în Azay-Le-Ferron, unde mama sa a murit când avea nouă ani. În 1973 s-a căsătorit cu Dominique Pelicot, de care a divorțat în 2024, înainte de începerea așa-numitului proces de la Avignon. A devenit o figură emblematică a mișcării feministe în 2024, când a renunțat la dreptul la anonimat în calitate de victimă într-un caz de violuri repetate. Între 2011 și 2020, ea a fost drogată și violată de soțul ei, Dominique, și de zeci de alți bărbați, în mare parte în casa cuplului din Mazan. Cazul a atras atenția presei internaționale, iar curajul lui Gisèle de a vorbi în numele tuturor victimelor agresiunilor sexuale i-a adus sprijin și admirație la nivel internațional. Ulterior, revista Time a inclus-o pe lista celor mai influente femei ale anului 2024, inițiativă urmată de BBC și de Financial Times. A fost numită cavaler al Legiunii de Onoare pe 14 iulie 2025, ziua națională a Franței.

JUDITH PERRIGNON este jurnalistă, eseistă și romancieră. În prezent, lucrează pentru Le Monde și France Culture. În 2015 a fost finalistă a prestigiosului premiu Femina, cu romanul Victor Hugo vient de mourir. În 2025 i-a apărut cartea L’autre Amérique, deopotrivă eseu istoric și biografie a președintelui american Franklin D. Roosevelt.

Cel mai bine vândut poet contemporan de limbă spaniolă.

Redevenit popular odată cu filmul lui Ridley Scott Gladiatorul, împăratul roman Marcus Aurelius (121–180) a inspirat și alinat marile minți ale ultimelor două milenii prin cartea de căpătâi a culturii occidentale Gânduri către sine însuși. Întrebarea firească este: Cum a reușit conducătorul unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii să-și păstreze seninătatea în mijlocul tumultului războaielor, al trădărilor, al epidemiilor sau al catastrofelor naturale care i-au zguduit domnia timp de aproape două decenii?

Un portret deopotrivă emoționant și lipsit de complezență al lui Marcus Aurelius, împărat uneori inflexibil, dar sensibil și frământat, care aspira să devină mai bun și să fie de folos lumii. Cartea ne ajută să descoperim marile chei ale gândirii stoice care l-a ghidat pe împăratul-filosof: de la conceperea universului ca ființă vie, la modul în care căutarea fericirii individuale e strâns legată de grija pentru binele comun.
Frédéric Lenoir a fost director literar la Éditions Fayard și realizator de emisiuni radio la France Culture.

Frédéric Lenoir este autorul prolific a peste 50 de cărți, traduse în 20 de limbi. Filosof, romancier și istoric al religiilor, a scris o lucrare de doctorat despre influența budismului în Occident (EHESS, 1999). Fost director literar la Éditions Fayard și realizator de emisiuni radio la France Culture, a fondat școala de filosofie practică La Maison des Sagesses (Casa Înțelepciunilor). Dintre titlurile traduse în limba română, amintim romanele Atingerea îngerului (Trei, 2021), Oracolul Lunei și Sufletul lumii, respectiv cărțile de filosofie și spiritualitate Despre fericire. O călătorie filosofică, Jung. O călătorie către sine, Miracolul Spinoza. O filosofie menită se ne lumineze calea și Mic tratat de viață interioară.

Ca doctorand la MIT, Steve Ramirez a reușit să creeze amintiri false în laborator. Acum, din poziția de neurosavant care lucrează la frontierele științei creierului, anticipează un viitor în care ne putem înlocui amintirile negative cu unele pozitive. În această carte, Ramirez pornește de la propriile amintiri – despre prietenii, familie, pierdere și recuperare – pentru a ne dezvălui felul în care memoria poate fi pornită și oprită ca un întrerupător, modificată și chiar construită de la zero.

Un viitor în care ne putem schimba amintirile despre trecut poate să pară improbabil, dar, de fapt, actul zilnic al rememorării este unul de transformare. Editarea intenționată a memoriei pentru a ne îmbunătăți viața profită de capacitatea naturală a creierului de a se schimba.

În Cum să schimbi o amintire, Ramirez explorează felul în care oamenii de știință au descoperit că amintirile sunt fluide – se schimbă în timp, pot fi șterse, reactivate și chiar implantate în mod artificial în laborator. Analizându-și propriul traseu ca om de știință, Ramirez studiază modul în care manipularea memoriei ne modelează imaginația și percepția de sine. Dacă am putea șterge o amintire profund traumatizantă, oare asta ar schimba cine suntem? Și ce ar însemna acea schimbare?

Pe tot parcursul cărții, Ramirez acordă foarte mare importanță eticii manipulării artificiale a memoriei, explorând cum am putea folosi acest instrument în mod responsabil – atât pentru vindecare personală, cât și pentru un bine mai mare.

Un amestec fascinant de memorii și știință de ultimă oră, Cum se schimbi o amintire explorează potențialul manipulării memoriei pentru a-i ajuta pe cei care suferă din cauza efectelor paralizante ale tulburării de stres posttraumatic, anxietății, bolii Alzheimer, dependenței și multor altor tulburări neurologice și comportamentale.

Ramirez demonstrează că știința nu ne cere să ne ascundem imperfecțiunile și că vulnerabilitățile și limitele noastre pot coexista cu creativitatea și cu rigoarea, aducându-le aminte cititorilor că descoperirea este un demers profund uman, nicidecum unul pur tehnic. Cartea oferă informații complexe din neuroștiință, dar într-o formă intimă, apropiată cititorilor și adesea amuzantă. — Gisella Vetere, Science

Steve Ramirez ne demonstrează că amintirile sunt controlabile și că, modificându-le, putem să vindecăm mintea și să susținem sănătatea. Ne putem schimba complet viața. Rareori vei da peste o carte științifică de memorii care să te facă să spui: „N-am putut s-o las din mână”. Acea carte este Cum să schimbi o amintire. — Elizabeth F. Loftus, autoarea cărții Eyewitness Testimony

Steve Ramirez este profesor de neuroștiințe la Universitatea din Boston și fost cercetător la Universitatea Harvard. Are o licență în neuroștiințe de la Universitatea din Boston și un doctorat în neuroștiințe la MIT, unde a reușit să creeze amintiri false în laborator. Acum încearcă să-și folosească munca de cercetare pentru a șterge amintirile proaste și a le îmbunătăți pe cele bune la oameni, pentru a ajuta la ameliorarea simptomelor asociate tulburării de stres posttraumatic și depresiei. A primit Premiul American Ingenuity al Institutului Smithsonian și a fost inclus pe lista „30 Under 30” a publicației Forbes și pe lista „35 Innovators Under 35” a MIT Technology Review. A susținut două discursuri TED, a apărut la CNN, NPR și BBC și a scris pentru The New York Times, National Geographic, Wired, Forbes, The Guardian, The Economist și Nature.

Roman finalist la Women's Prize for Fiction 2025

Elizabeth, matriarha familiei Valiat, a ales să rămână în Teheran după Revoluţia Islamică. Trăieşte izolată, singura vizitatoare fiindu-i Niaz, nepoata rebelă şi petrecăreaţă, care reuşeşte să supravieţuiască sfidând codul islamic opresiv. Fiicele lui Elizabeth s-au stabilit în Statele Unite ale Americii: Shirin, organizatoarea de evenimente carismatică şi flamboaiantă în Houston, şi Seema, idealista cu capul în nori ajunsă casnică, lâncezind pe colinele însorite din Los Angeles. Apoi mai e Bita, o studentă la Drept decepţionată din New York care încearcă să-şi găsească scopul în viaţă. Atunci când vacanţa anuală la Aspen eşuează lamentabil, iar Shirin ajunge în arestul poliţiei, aparența de lux şi extravaganţă a familiei începe să se fisureze. Shirin îşi propune să recâştige gloria pierdută a Valiaţilor, însă cum este posibil aşa ceva într-o ţară în care familia ei n-a avut niciodată vreo urmă de prestigiu? Un roman satiric şi filozofic, explorând teme precum căutarea libertăţii sub represiunea regimului islamist, condiţia femeii în Orient şi în Occident, rezistenţa prin artă şi traumele pe care familiile le duc mai departe, deşi pot alege şi să le pună capăt.

„Un roman exuberant, inteligent-brici, plin de suflet şi muşcător, cu accente de melancolie şi tragicomedie – la fel ca surorile, mătuşile, mamele şi nepoatele familiei Valiat care îi umplu paginile. Şaptezeci de ani de istorie şi diasporă iraniană se derulează pe fundalul acestei turbulente poveşti de familie presărate cu fraze absolut memorabile. E o adevărată plăcere să citeşti romanul acestei scriitoare cu adevărat talentate.” (David Mitchell, autorul romanului Atlasul norilor)

„Un roman magnific şi sofisticat. L-am devorat cap-coadă, savurându-i personajele minunate, reflecţiile profunde şi proza vioaie.” (Bernardine Evaristo, laureată Booker Prize pentru romanul Fată, femeie, alta)

„Departe de a fi o poveste simplistă despre întâlnirea dintre Orient şi Occident, cartea explorează felul în care se formează identitatea. Autoarea îşi câştigă locul printre alţi scriitori cu greutate care au creat la rândul lor poveşti de familie cutremurătoare şi foarte apreciate de cititori, cum ar fi Abraham Verghese cu fabulosul său roman Legământul apei, Min Jin Lee cu capodopera sa discretă Pachinko şi Elif Shafak şi uluitoarea explorare a traumelor intergeneraţionale din Insula copacilor dispăruţi. O carte amuzantă şi emoţionantă totodată, pătrunzătoare şi palpitantă.” (The Guardian)

Bestseller The New York Times

Autoarea bestsellerului Americanah

Chiamaka este o scriitoare nigeriană care trăiește în America. Singură în mijlocul pandemiei, își amintește de foștii iubiți și se luptă cu propriile alegeri și regrete. Zikora, cea mai bună prietenă a ei, este o avocată plină de succes care, trădată și cu inima frântă, trebuie să ceară ajutor de la persoana în care crede cel mai puțin. Omelogor, verișoara îndrăzneață și sinceră a lui Chiamaka, este o femeie cunoscută în Nigeria, a cărei încredere se clatină în fața propriei reflexivități. Iar Kadiatou, menajera lui Chiamaka, își crește cu mândrie fiica în America, dar se confruntă cu o dificultate de neimaginat care amenință tot ceea ce a realizat până acum. În Numărătoare de visuri, Adichie abordează însăși natura iubirii. Este fericirea adevărată atinsă vreodată sau e doar o stare trecătoare? Cât de sinceri trebuie să fim cu noi înșine pentru a iubi și a fi iubiți? O reflecție pătrunzătoare asupra alegerilor pe care le facem și a celor făcute pentru noi, asupra fiicelor și mamelor, asupra lumii noastre care depinde de legăturile cu ceilalți, Numărătoare de visuri pulsează de emoție și observații profunde despre sufletul uman, într-un stil frumos, puternic.

Una dintre cele mai interesante și dinamice scriitoare din peisajul literar contemporan.

„Legături impregnate de comedie și patos, o notă de suspans romantic... Ce rămâne este dulcea tristețe a ceea ce ar fi putut fi.“ - The Washington Post

„...O carte profund feministă... Explorează teme importante – misoginia, masculinitatea, rasa, colonialismul, relativismul cultural, abuzul de putere, atât uman, cât și instituțional –, dar o face  subtil, aproape imperceptibil. Lecțiile cărții nu sunt impuse didactic cititorului, ci sunt analizate prin prisma experiențelor profund umane ale personajelor sale...“ - New Statesman

„Pe alocuri, Numărătoare de visuri se citește ca un Război și pace feminist... Plin de adevăruri, umor și compasiune, este un roman care înțelege complexitatea motivațiilor umane și are curajul să pună întrebări dificile.“ - The Times (UK)

„Cele patru femei sunt aliate, dar tind să fie mai bune la diagnosticarea problemelor celorlalte decât la confruntarea cu propriile neajunsuri. Este un defect foarte ușor de recunoscut, iar scriitoarea îl tratează cu aceeași umanitate ca și restul acestui roman tandru și melancolic.“ - The Wall Street Journal

Chimamanda Ngozi Adichie a crescut în Nigeria. Cărțile ei au fost traduse în peste 55 de limbi. Este autoarea romanelor Purple Hibiscus, care a câștigat Commonwealth Writers’ Prize, Half of a Yellow Sun, care a primit Women’s Prize for Fiction „Best of the Best“ și Americanah, care a câștigat National Book Critics Circle Award; a mai scris volumele de povestiri și eseuri The Thing Around Your Neck, We Should All Be Feminists și Dear Ijeawele, or A Feminist Manifesto in Fifteen Suggestions. Recent a publicat un eseu despre pierderea tatălui, Notes on Grief, și Mama’s Sleeping Scarf, o carte pentru copii scrisă sub pseudonimul Nwa Grace-James. Câștigătoare a unei burse MacArthur, ea își împarte timpul între Statele Unite și Nigeria.

Nu lăsa ranchiuna să-ți scrie istoria!

Filosofia politică și psihanaliza au în comun o problemă esențială pentru viața oamenilor și a societăților: resentimentul, acea nemulțumire surdă care ajunge să ne macine existența, să ne amărască viața. Cartea de față nu doar că lămurește originile psihice și instituționale ale ruminațiilor celor nedreptățiți, ci oferă și căi pentru a calma și vindeca ura revanșardă.

Plecând de la psihanaliza lui Freud și Reich, dar și de la filosofia lui Nietzsche, Scheler, Adorno sau Cioran, cititorul va afla modalități concrete pentru vindecarea de resentiment: în plan personal, va fi nevoie de o sublimare a energiei resentimentare în creativitate, angajament, umor și contemplare, în vreme ce în context social, vor trebui asigurate spații de recunoaștere, echitate și emancipare. 

Cynthia Fleury, fostă discipolă a lui Jacques Derrida, este specializată în filosofie și psihanaliză, domenii pe care le predă la centre universitare din Paris.

CYNTHIA FLEURY, specializată în filosofie și psihanaliză, este profesor titular al catedrei de Sănătate și Științe Umane de la Conservatorul Național de Arte și Meserii din Paris. De asemenea, este titulară a catedrei de filosofie din cadrul Grupului Spitalicesc Universitar de Psihiatrie și Neuroștiințe din Paris. Cynthia Fleury a scris cărți dedicate individuării și statului de drept, precum: Les pathologies de la démocratie, La fin du courage, Les irremplaçables și Le soin est un humanisme. Și-a făcut doctoratul cu Jacques Derrida și este una dintre cele mai cunoscute reprezentante din Franța ale umanismului medical. Din 2013, este membră a Comitetului Național Consultativ de Etică din Franța.

„Riguroasă și lucidă... O relatare concisă... Rashid Khalidi, urmașul intelectual al lui Edward Said, a scris... una dintre cele mai importante cărți din câte există despre problema israeliano-palestiniană.” - David Gardner, Financial Times

„O relatare foarte informată și personalizată a unui secol de represiune îndreptată împotriva aspirațiilor naționale ale unui popor... Originală și diferită... O remarcabilă mărturie despre rezistența încăpățânată care îi caracterizează pe palestinieni.” - Walter L. Hixson, Washington Report on Middle East Affairs

Rashid Khalidi este autorul a opt cărți, printre care Palestinian Identity, Brokers of Deceit și The Iron Cage. A scris articole pentru The New York Times și The New York Review of Books, printre multe alte publicații. În prezent, predă Studii Arabe Moderne la Universitatea Columbia din New York, în cadrul departamentului care poartă numele savantului palestinian Edward Said, și este co-editor al publicației Journal of Palestine Studies.

Autorul bestsellerului Evadatul de la Auschwitz

În septembrie 1943, în inima unui Berlin deja devastat de război, un ceai de după-amiază este o nouă ocazie de reunire a unui grup de prieteni proveniți din vechile elite germane, ostili nazismului și aflați în căutarea unui spațiu de libertate, protejat de represiunea totalitară. Unii dintre ei sunt implicați și în diverse alte activități subversive, de la salvarea evreilor persecutați la transmiterea unor informații către conaționalii refugiați peste hotare. Sunt bărbați și femei cu origini, profesii sau poziții sociale ce le-ar permite o viață comodă și lipsită de griji, dacă ar accepta pactul cu regimul totalitar. Ei refuză, ajungând să formeze ceea ce istoria va numi un „cerc al trădătorilor” – față de regimul nazist, dar nu și față de țara lor. Ce nu puteau ști, la începutul acelei toamne, era că întâlnirile lor nu scăpaseră atenției autorităților, iar la ceaiul din 10 septembrie avea să fie invitat, din neglijență, un informator al Gestapoului. Au urmat arestările, procesele, condamnările și pedepsele – toate în contextul înfrângerilor militare și destrămării politice din anii 1944-1945.

„Excelentă... Freedland spune o poveste captivantă, dar pune și o întrebare cât se poate de actuală: de ce sunt unii colaboraționiști? De ce alții luptă împotriva tiranilor? Cercul trădătorilor este deopotrivă istorie și parabolă, lectura perfectă în acest moment.” (Anne Applebaum)

„Autorul oferă informații biografice despre fiecare participant, detalii despre acțiunile de rezistență și despre derularea trădării. Îți dorești ca volumul să fie pur și simplu un roman, nu o șocantă carte de nonficțiune.” (Linda Hitchcock, BookTrib)

„Rezistența, susține Freedland, a căpătat tot felul de forme, de la obiceiul de a duce în ambele mâini sacoșe pentru a evita salutul «Heil Hitler!» până la încercarea de a-l ucide pe Hitler și de a pune capăt războiului.” (Robert Philpot, The Times of Israel)

„O carte de istorie impecabil construită, captivantă ca un thriller de citit în aeroport, dar care pune o întrebare incomodă: câți dintre noi ar găsi curajul să se ridice, să vorbească și să înfrunte consecințe care, inevitabil, vor fi teribile?” (Kathryn Hughes, The Guardian)

„Cercul trădătorilor ne reamintește că decența, moralitatea și curajul contează, chiar și în zilele cele mai întunecate.” (Meghan Riley, Jewish Book Council)

„Absolut uluitoare! Scrierile lui McConaghy mă doboară de fiecare dată.” - Fredrik Backman

O familie pe o insulă îndepărtată.

O femeie misterioasă eșuată pe țărm.

O furtună la orizont.

Insula Shearwater, aflată nu departe de Antarctica, găzduiește cea mai mare bancă de semințe din lume. Părăsită de cercetători din cauza creșterii nivelului mării, îi adăpostește acum doar pe Dominic Salt și pe cei trei copii ai săi. Până când valurile o aduc pe enigmatica Rowan în viața lor. Pe măsură ce furtunile se intensifică, toți trebuie să decidă dacă pot avea suficientă încredere unul în celălalt pentru a proteja insula și a supraviețui.

Un roman despre alegerile imposibile pe care le facem pentru a-i proteja pe cei pe care îi iubim, chiar și atunci când lumea din jurul nostru dispare.

• Instant-bestseller NEW YORK TIMES

• Nominalizată pe lista lungă la THE WOMEN’S PRIZE FOR FICTION 2026

• Selectată de Clubul de lectură al lui REESE WITHERSPOON

• Una dintre lecturile MUST-READ 2025, conform revistei Time

• Nominalizată pe lista lungă pentru THE CARNEGIE MEDAL

„McConaghy descrie splendid lumea naturii și reușește cu măiestrie să intensifice tensiunea, pe măsură ce suspiciunile reciproce se adâncesc și secretele sunt treptat dezvăluite. O lectură captivantă!” - GUARDIAN

„Când citești acest roman excepțional de ingenios și profund uman, ai senzația că îi urmărești pe ultimii oameni de pe Pământ în timp ce se pregătesc să-și lase o parte din suflet în cel mai frumos loc pe care îl vor cunoaște vreodată.“ - Washington Post

„Acest roman are de toate – imagini obsedante care ne reamintesc de ce este în pericol planeta noastră, un copil precoce și adorabil, o notă de romantism, un mister care îți face tensiunea să crească și o poveste de supraviețuire emoționantă.“ - USA Today

Charlotte McConaghy este autoarea bestsellerelor Once There Were Wolves, câștigător al premiului Indie Book Award for Fiction 2022, și Migrații, desemnat cea mai bună carte a anului de revista Time și cea mai bună carte de ficțiune a anului 2020 de Amazon. Cărțile sale au fost traduse în peste 30 de limbi și sunt în curs de adaptare. Locuiește în Sydney împreună cu partenerul și cei doi copii ai ei.

???? Publicată în 1969. Primul volum dintr-o serie autobiografică de șapte cărți, Știu de ce cântă pasărea din colivie a fost nominalizată la National Book Award în 1970 și a rămas în print neîntrerupt până astăzi.

???? Tradusă în 17 limbi. Citită de milioane de oameni pe toate continentele, cartea a devenit unul dintre cele mai recunoscute texte autobiografice din literatura mondială.

???? Interzisă de aproape 40 de ori. Scoasă din biblioteci și din săli de clasă de grupuri care considerau că adevărul din ea e prea incomod. De fiecare dată, a supraviețuit.

???? Predată în licee și universități americane de peste 50 de ani. James Baldwin a scris despre ea că „îl eliberează pe cititor în viață". Generații întregi de cititori au spus același lucru în propriile lor cuvinte.

???? Prima ediție în limba română. Tradusă de Justina Bandol, apărută la Bookzone în 2026.

Există un moment din această carte la care mă întorc din nou și din nou.

Maya și-a pierdut vocea. Nu metaforic, a ales să tacă, după ceva ce nu putea numi și nu putea spune nimănui. Și apoi apare o femeie care nu încearcă să o salveze sau să o consoleze. Pur și simplu îi citește cu glas tare o pagină dintr-o carte și îi spune că nu va iubi niciodată poezia până nu o aude din propria ei gură. Apoi, vocea ei se întoarce prin cuvintele altora: prin cărți, prin poezie citită cu voce tare, prin frumusețea unui rând spus bine. Și din acel loc, din întâlnirea dintre o fetiță care tăcuse și cuvintele care o așteptau, s-a născut una dintre cele mai importante autobiografii scrise vreodată.

În 1969, Maya Angelou a publicat prima carte dintr-o serie de șapte volume autobiografice. Nu știa că scrie una dintre cele mai importante cărți ale secolului XX, știa doar cum arată copilăria într-un orășel din Sudul segregat al Americii, cum se simte să crești convinsă că nu aparții nicăieri și că demnitatea nu e un dar, ci o decizie pe care o iei în fiecare dimineață. Și că propria ta voce, în propria ta limbă, e singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni, dacă nu-l dai tu.

Știu de ce cântă pasărea din colivie a fost nominalizată la National Book Award în 1970, a intrat în curricula școlară americană și a rămas acolo mai bine de cincizeci de ani. A fost tradusă în șaptesprezece limbi. A fost interzisă și scoasă din biblioteci de aproape patruzeci de ori, de fiecare dată de grupuri care considerau că adevărul din ea e prea incomod. 

Dar cartea a supraviețuit, ca să ne arate ce înseamnă să cauți locul în care aparții, să îți recuperezi vocea după ce ai tăcut și să înțelegi că demnitatea nu ți se acordă – ți-o construiești singur, din întâlnirea cu cuvintele care te așteaptă.

Exact cum a construit-o Maya Angelou. Exact cum a construit această carte.

Există din 1969. A fost tradusă în șaptesprezece limbi. Nu a apărut niciodată în română, până acum, în traducerea Justinei Bandol, la Bookzone.

„Despre ideea diferenței, a imposibilității comunicării dar și, ca supratemă, despre despărțirea (relativă) de lume scrie Mariana Codruț în volumul Femeia care nu se mai uită la cer. E mult de brodat aici în vremi ale nimicului și mai ales ale unui foarte prost mascat anticomunism care încă mai bântuie literatura română, însă prozele ei evită tema cu grație și rămân în ceea ce în linii mari putem numi umanism. Lumea e așa cum e și nu istoria, la rândul său discurs, o va schimba.
E o carte stranie, îți dă senzația de irealitate, de altă lume, generată de simpla poziționare în spațiul literar. Uneori, asta se întâmplă : literatura modifică realitatea în moduri imperceptibile și o transpune într-un soi de spațiu magic neprecizat pe care îl numim povestire, dar căruia ar trebui să-i găsim alt nume.
Refuzând să-și politizeze textele, Mariana Codruț scrie despre noi. Și asta e minunat.” (Cristian FULAȘ)

„Citești proza scurtă a Marianei Codruț ca să cunoști oameni. Ai de la început sentimentul acut că îi știi de-o viață, și totuși secvența pe care scriitoarea o șlefuiește preț de câteva pagini e de fiecare dată o surpriză, în sens uman și în sens literar.
„Mirosea a mâncare caldă și a rufe geruite” în apartamentul unui șofer și al unei bucătărese cu trei copii. O flanea de bărbat, smulsă de vânt din balconul de deasupra, ajunge la ei. Mariana Codruț ne introduce incognito în casa oamenilor, vorbele și gesturile lor devin ale noastre, fără să știm încotro vor duce. Îți stă inima o clipă și duioșia răsare când nu te aștepți.
Toată galeria de personaje din volumul de povestiri Femeia care nu se mai uită la cer arată o mare empatie, dar, în mod paradoxal, și o detașare de… entomolog, care își urmărește ființele sub o lupă fină, calibrată cu acuitate psihologică și un nemaipomenit simț al limbii.” (Cristina HERMEZIU)

Abordând depresia și existențialismul american în secolul XXI, Gălbenele spune povestea unui tânăr florar în vârstă de treizeci și ceva de ani care, într-o societate ce și-a pierdut orice urmă de sens, duce în fiecare zi o luptă cu ideea de suicid. Împărtășită în viniete ce variază de la câteva fraze la câteva pagini, viața sa se împletește cu viața și gândurile suicidare ale unui coleg, ceea ce-l pune pe protagonist în fața unei ciudate răsturnări de situație. E însă o poveste din care nu lipsesc momentele de umor negru, subliniindu-se, astfel, complexitatea acestei tulburări ce este încă tratată cu lejeritate la nivel societal.

„Gălbenele – o sută de haikuuri despre singurătate, bucăți smulse din Jurnalele intime ale lui Baudelaire, scrisoarea de adio ca exponent al marii arte. Uită de scriitorașii de pe listele cu bestsellere din The New York Times; ai aici o voce autentică, țipând de durere în întunericul Americii.” (Kevin Maloney, autorul cărții Cult of Loretta)

„Naratorul din Gălbenele e la răscruce. Se zbate, pe tăcute, să rămână în viață, să se poată simți viu când totul în jurul lui se risipește. E o înfățișare realistă, generală și a naibii de precisă a depresiei. Dacă cea mai înaltă menire a literaturii e să creeze legături între oameni, cartea aceasta se ridică la cele mai înalte standarde. Pe mine m-a făcut, categoric, să mă simt mai puțin singur.” (Benoît Lelièvre, Dead End Follies)

„Un portret fără ocolișuri al singurătății americane în secolul XXI, o epopee la scară mică a lucrurilor neștiute despre alienare și îndoială de sine. O revelație revigorant de sinceră în aceste vremuri imbecile în care trăim.” (Michael Bible)

Troy James Weaver trăiește în Wichita, Kansas, cu soția și câinii lor. A mai publicat povestiri și un eseu în diverse reviste online, volumele de povestiri orz (2023), Selected Stories (2020) și Witchita Stories (2015), precum și romanele Temporal (2018) și Visions (2015).

Weaver aduce deseori în fața cititorului personaje tinere și vulnerabile din zone rurale care se străduie să-și găsească locul pe lume. Își scrie textele într-un fel crud, brut, încă neegalat, pe care le livrează în izbucniri rapide și puternice. O scriere de Weaver e iute și frugală, dar îți va schimba felul în care percepi oamenii și literatura.

„Uneori, mă enervez tare pe mine însumi pentru că mă apuc să rescriu ceva ce-am publicat deja, cu mai mulți ani în urmă – dar ce rezultă acum e diferit.” (Troy James Weaver, intervievat de Graham Irvin, X-R-A-Y Literary Magazine)

De la Apel către lichele (1989) la Strigoii noștri (2026) se întinde arcul de timp al unei declarații de dragoste pentru România, dar și, în oglindă, al unei la fel de statornice declarații de război împotriva politicienilor, demnitarilor sau poeților de curte lipsiți de scrupule și neiubitori de țară. Pătimaș și revoltat, autoironic și nu o dată cu umor amar, Gabriel Liiceanu îi cheamă pe aceștia la lumina adevărului. „Ce faceți cu noi?“ pare el să întrebe. „Ce ne facem cu voi?“ „Nu mi-am făcut iluzia că «lichelele noastre», asemeni personajelor din romanele dostoievskiene, sub biciul lui Dumnezeu și al cutremurului conștiinței, vor fi atinse într-un târziu de remușcare și căință. Uneori am sperat că, rămase în trecut, nu ne vor bântui ca niște strigoi ieșiți din groapa istoriei în care am trăit câteva decenii. Ce să fac dacă îmi pasă de țara mea? Nici după 35 de ani, tot n-aș vrea să cred că partida e pierdută. Cum să accept că această țară, care-i dă ființei mele un temei, poate fi făcută praf de niște arătări persistente, de niște «silabe imprimate pe dos» din cartea umanității?“ — GABRIEL LIICEANU

„Scriitor de mare forță și mare eleganță (aflat, așa cum se vede la fiecare pagină ori paragraf, în stare de grație), Ioan Stanomir rotunjește, odată cu această carte, un triptic fără termen de comparație, cel puțin în literatura noastră. Și, se va remarca încă de la primele paragrafe ale acestei atât de frumoase cărți, e un cuvânt care apare des, ritmic, aproape obsedant. Un fel de dirijor de mantre, un fel de marker rafinat al unor versete speciale (melancolice, delicate și, mai ales, ale iubirii). Și­urile de aici cadențează, dantelează fin un discurs al unei etici a neuitării și al unei estetici discrete a inteligenței inimii. Și poate că această carte ne invită și ne ajută să cădem pe gânduri și să privim în noi înșine. Și poate că este un fel de undă de tracțiune care ne va duce adânc în istorie – în cea mai vastă istorie, aceea a sufletului. Și poate că fiind bine, cât mai bine ancorați în această istorie, vom înțelege mai limpede ce înseamnă să locuim – și să privim către – un timp privilegiat. Un timp al culturii – al literaturii, în mod aparte – și al iubirii.“ — CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU

Dintre numeroasele interviuri acordate de Ana Blandiana în ultimii ani publicațiilor din străinătate, cele 36 reunite în acest volum decupează aceeași conștiință morală bine cunoscută publicului român, directă, limpede, chiar necruțătoare câteodată. Dincolo de convențiile specifice convorbirilor, răzbat aici ca niște fire roșii aceleași trei coordonate constante în opera scriitoarei: memoria ca formă de justiție, salvarea prin cultură și libertatea ca valoare absolută. Tonul martorului moral care a fost vreme de decenii Ana Blandiana rămâne mereu egal cu sine în dialogul continuu cu timpul său. Iar reflecțiile asupra identității europene și a sensului culturii cuprinse în interviuri vin ca un avertisment, dar și ca o cale de salvare colectivă, într-o lume copleșită de ideologii, cinism și crize identitare de tot felul. Cartea aceasta devine astfel o veritabilă meditație despre rezistența prin poezie, despre scris și memorie ca îndatoriri etice, despre pri­mej­diile corectitudinii politice sau ale abdicării de la valorile umaniste – și atâtea alte teme de cele mai multe ori evitate, din lașitate sau comoditate, de societatea contemporană. „De la distrugerea memoriei la corectitudinea politică, de la vulgaritatea generalizată la corupția generalizată, la singurătatea și indiferența generalizate, de la crima organizată la violența filmelor de serie B care ne umplu ecranele și monitoarele, de la cultivarea urâtului, marginalizarea binelui și impunerea egoismului, există o mie de teme pe care rezistența morală și estetică prin cultură se poate exersa și este în continuare necesară. Rezistența prin cultură este chiar mai necesară azi decât ieri. Mai mult de jumătate din viață am trăit într‑o societate în care libertatea era visul secret și de neatins al fiecăruia. Pentru că libertatea este o noțiune vectorială, ea strălucește mai ales pe drumul înspre ea și există cu adevărat doar în mintea celor care luptă să o dobândească. În rest, după ce o ai, când nu mai e amenințată, când nu mai ai nevoie de curaj pentru a fi liber, libertatea devine leneșă, iar libertatea care nu e întrebuințată este un păcat de moarte.“ — ANA BLANDIANA

Bestseller The New York Times și USA Today.

De la triumfurile sale pe scenă până la rolurile legendare de pe marile și micile ecrane, Sir Patrick Stewart a captivat publicul din întreaga lume și din mai multe generații, într-o carieră care se întinde pe parcursul a șase decenii. Niciun alt actor britanic aflat încă în activitate nu se bucură de o asemenea varietate de roluri, de un respect universal și de o popularitate neîntreruptă, lucru demonstrat de rolurile sale emblematice – fie că vorbim despre căpitanul Jean-Luc Picard din Star Trek, de profesorul Charles Xavier din franciza de succes X-Men de la Marvel, de cei peste patruzeci de ani petrecuți în cadrul Royal Shakespeare Company, de adaptarea după Poveste de Crăciun de Charles Dickens sau despre rolurile sale din American Dad!, Ted, Extras și Blunt Talk, printre multe altele.

Acum, el își prezintă memoriile remarcabile: un portret revelator al unui artist animat de o voință neobosită, a cărui viață extraordinară – de la începuturile sale modeste în Yorkshire, Anglia, până când a ajuns pe culmile Hollywoodului și la recunoașterea mondială – se dovedește a fi o poveste la fel de exuberantă, definitorie și durabilă precum autorul însuși.

„Sunt atât de multe de spus despre Sir Patrick. Este un actor extraordinar, foarte plăcut de privit, extrem de amuzant și pregătit pentru orice. Este un om bun… plin de compasiune și sensibilitate, dar, așa cum veți descoperi citind această carte, cea mai mare calitate a sa ca ființă umană este faptul că este, pe deplin și fără scuze, el însuși.“ Whoopi Goldberg

„Viața timpurie a lui Patrick este o poveste dickensiană despre violență domestică și nenoroc, transformată de hazard și de câțiva oameni buni în destinul actorului admirat și iubit pe plan internațional. Scrie la fel de bine precum joacă: cu inteligență, adevăr și pasiune. Un nou triumf marca Stewart!“ Sir Ian McKellen

Pe o scară de la 1 la 10, cât de educată în domeniul sănătății mintale considerați că este societatea în care trăim? Suntem cu toții diferiți. Avem alt bagaj genetic, alte experiențe formatoare, alte contexte familiale, economice și de educație. Nu suntem liberi să devenim chiar orice ne propunem, psihologic vorbind – dar suntem liberi să facem tot ce putem cu noi înșine în interiorul acestor paranteze determinante. Iar uneori se întâmplă ceva. Un fluture albastru, un accident luminos, o aberație statistică vindecătoare, ce reface traiectoria unei vieți.

Cătălina Dumitrescu descrie, în această carte curajoasă, un context dur pentru ceea ce credem îndeobște despre sănătatea mintală, la nivel individual și la nivel de societate. Însă cei care pot duce greul acestei treceri în revistă, riguroase și exhaustive, vor primi în dar speranța: există relații-țesătură, atingeri reparatorii, accidente luminoase. Și tu poți fi unul dintre ele. Noi toți, ca societate, putem să fim. Psihoterapeuta Cătălina Dumitrescu nu este o optimistă, dar ne deschide o „fereastră de libertate” nouă, tuturor cititorilor ei. 

Volum câștigător al premiilor Duff Cooper și Lionel Gelber În 1932–1933, aproape patru milioane de ucraineni au murit de foame, după ce au fost privați în mod deliberat de hrană. Este unul dintre cele mai devastatoare episoade din istoria secolului XX. Cu autoritate și un nivel de detaliu fără precedent, Foametea roșie investighează cum s-a întâmplat acest lucru, cine a fost responsabil și care au fost consecințele. Este cea mai completă relatare publicată până în prezent despre aceste evenimente teribile.

Cartea se bazează pe numeroase materiale de arhivă și mărturii directe disponibile doar după dispariția Uniunii Sovietice, precum și pe lucrările unor cercetători ucraineni care profesează în cele mai diverse colțuri ale lumii. Beneficiind de relatări ale foametei de către cei care au supraviețuit, cu descrieri necenzurate despre ce pot face oamenii când sunt înnebuniți de foame, cartea lui Applebaum ne arată cum statul sovietic a folosit fără milă propaganda pentru a învrăjbi vecinii între ei, în scopul de a elimina elementele presupus „antirevoluționare”. De asemenea, volumul consemnează acțiunile unor persoane extraordinare care au făcut tot ce au putut pentru a alina suferința semenilor lor.

Foametea a fost urmată rapid de un atac asupra conducerii culturale și politice a Ucrainei, iar apoi de negarea faptului că criza ar fi avut loc vreodată. Rapoartele recensământului au fost falsificate, iar memoria a fost suprimată. Unii jurnaliști occidentali au înghițit fără rușine versiunea sovietică, alții au respins-o cu curaj și au fost calomniați și hărțuiți. Autoritățile sovietice erau hotărâte nu numai ca Ucraina să renunțe la aspirațiile sale naționale, ci și ca adevărata istorie a țării să fie îngropată împreună cu milioanele sale de victime.

Foametea roșie, un triumf al erudiției și al compasiunii umane, reprezintă o piatră de hotar în recuperarea acelor amintiri și a acelei istorii. Într-un moment de criză între Rusia și Ucraina, cartea arată, de asemenea, cât de mult prezentul este modelat de trecut.

„Documentată meticulos, scrisă cu măiestrie.“ Dominic Sandbrook, Sunday Times

„Magistrală și sfâșietoare.“ Simon Sebag Montefiore, Evening Standard

„Convingătoare prin detaliile și empatia sa.“ Nick Rennison, Sunday Times

„Relatarea va stabili cu siguranță standardul pentru prezentarea uneia dintre marile atrocități politice din istorie.“ Timothy Snyder, Washington Post

„O carte exhaustivă, autoritară și elocventă. Applebaum abordează întrebări care până acum nu aveau răspunsuri clare.“ Donald Rayfield, Literary Review

Departe de a fi o încercare de analiză psihobiografică, cartea aceasta este mai curând o tentativă de unificare a doi versanți despărțiți aparent de o prăpastie: viața și opera, ca două jumătăți ale unui symbolon, ambele la fel de misterioase și de inepuizabile ca interpretare. Nu se explică reciproc, mai curând adâncesc misterul pe care-l constituie, pentru mine, Autorul. Eroii acestei cărți pătrund în clasor purtând solzii plini de culoare ai unei lumi dispărute, dar a cărei umbră își aruncă răceala asupra celei în care trăim. Sunt peștii mei cubanezi, a căror contemplare mă ajută să păstrez intact spațiul interior, în mod paradoxal, admirând modelul unor lupte purtate în lume. La fel de paradoxal, ochii care admiră solzii colorați ai peștilor le aparțin unor autori care nu apar de facto în carte, ci sunt prezențe fantomatice, filtre de lectură situate în afara clasorului, privind peste umărul filatelistului: Walter Benjamin, C.G. Jung, Mircea Eliade și, mai presus de toți, Michel de Montaigne. - Bogdan-Alexandru Stănescu

„Pentru un amator ca mine (nu-mi pot aroga decât statutul de cititor și de analizat/analizand), psihanaliza e compusă dintr-o succesiune de fetișuri, la originea căreia se află Freud. După anii de inițiere, dacă se menține același statut neimplicat, vei alege una dintre disidențe, în funcție chiar de alcătuirea personalității, în cazul meu Jung. Apoi, dacă persiști în alegere, vei devia și mai departe, în cazul meu spre James Hillman, pentru a descoperi că o asemenea deviere nu înseamnă decât o întoarcere relativă la Freud. Un Ouroboros care l-ar fi încântat pe Jung. Ce se interpretează? Visul, oare? Nu, orice simbol trebuie reîntregit, chiar dacă folosim un metal diferit: interpretarea se ocupă de textul visului povestit.“ - Bogdan-Alexandru Stănescu

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este doctor în literatură, prozator, poet, eseist, traducător și editor. În prezent este director editorial al imprintului Anansi. World Fiction, din cadrul Grupului Editorial Trei. În 2010, a publicat împreună cu Vasile Ernu cartea Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul. Au urmat volumul de eseuri Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis, romanul Copilăria lui Kaspar Hauser; în 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută, în 2021, volumul de poeme Adorabilii etrusci, în 2022, romanul Abraxas, iar în 2024, romanul Soarele negru. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth, Louise Glück, Hannah Arendt, C.G. Jung, Anne Carson și Kaveh Akbar. La Editura Trei au mai apărut volumul de eseuri — scris împreună cu Vasile Ernu — Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (2023) și romanul Soarele negru (2024).

„La început, mi-a fost greu să citesc aceste texte altfel decât cu vocea extraordinarei actrițe Ada Lupu. După mai multe lecturi, m-am lecuit: poezia de aici are propria voce. Una foarte puternică, pentru că scoate la lumină din subteranele memoriei o lume dură, marginală, un fel de bestiar subacvatic din care te desprinzi cu greu. E multă forță și multă fragilitate în cartea Adei, e multă viață. Pe scurt, e multă poezie adevărată.” (Bogdan Crețu)

„Ada Lupu a fost (poate mai este) scufundată în acvariu: blocul copilăriei – un labirint acvatic, crâșma de cartier ținută de mamă – o balenă oarbă, tatăl – un delfin. Și astăzi, țestoase nevrozate o caută, o adulmecă. Este protejată de îngerul tăcut, care poate fi o forță interioară, un frate, un copil, privirea din oglindă, un semn providențial. Ada Lupu nu este uitată în adâncuri; povestește, plânge, râde, respiră. Trăiește poetic. Trăiește.” (Ovidiu Șimonca)

„Un bloc de patru etaje din anii ’90 în care trăiesc familii ca o singură mare familie, cu – mai ales – nefericirile la comun. Uneori, blocul devine acvariu, orașul devine ocean, cu oameni ca niște animale subacvatice, de la pești piranha și rechini amenințători, la copepodul din specia Sapphirina, safirul de mare, reprezentând bucuria cea rară. Când totul se vede «ca pe sub apă», e vorba despre privirea-înțelegere. Un ochi vede realist, celălalt suprarealist. E privirea copilului devenit adult (sau invers). Multe personaje, povești răscolitoare, o mamă căreia i se spune că totul va fi bine, un înger ocrotitor și care trebuie, la rândul lui, ocrotit ș.a.m.d. Cineva derulează calendarul pe ecranul telefonului și se oprește întâmplător la anul 2329. Jocul timpului-suveică, imagini-metaforă, scene ca de teatru în care o reîntâlnim pe minunata actriță Ada Lupu, acum și o surprinzătoare poetă.” (Simona Popescu)

„Urmăresc evoluția Ritei Chirian încă de la debutul cu Sevraj (2006), unde îmi atrăsese atenția balansul pe muchia subțire dintre fantazare și mit personal. După poker face (2010), care focaliza asupra unui joc al (de)construcției subiectului și al limbajului poetic, asperger (2012) a virat înspre un mimetism care își pierduse componenta ludică. I-au luat locul trauma și fractura existențială, corporalizarea singurătății, oscilația între recluziune și excluziune. După Casa fleacurilor (2016) al cărei imaginar domestic explora limita dintre răceala obiectuală și frisonul existenței, a urmat o tăcere de opt ani. Rita Chirian a revenit la poezie abia în 2024, cu Medusa. Prin titlu, cartea trimite atât la orizontul plurivalenței (pe direcția semnificației mitice), cât și spre versantul de pe care e afirmată o feminitate clocotitoare. (…) Intransigentă, cu ochii îndreptați spre exterior, poezia Ritei Chirian propune anatomia derivei, a inadecvării și a demascării. Atentă, privind spre interior, impune pătrunderea pe un teritoriu care nu e doar al individualității sau al femininului. E al umanului.” (Grațiela Benga)

„Alina Purcaru scrie o poezie intensă, profundă a maturizării și maturității. Lectura acestor texte este de fapt o călătorie în viața fetelor și a femeilor, în lumea lor construită din cioburi de frumusețe, de tristețe și bucurie. Nu e o călătorie ușoară, nu e un drum simplu, e un proces. Când am început volumul Clivaj, am crezut că citesc o poezie de dragoste. Treptat am înțeles că, scriind despre dragoste (într-un sens larg și generos), Alina Purcaru scrie de fapt despre societate, traversează împreună cu noi vaste spații ale contemporaneității, pe care le trăim fără să le simțim, pe lângă care trecem în fugă: războaiele, hotelurile, vitrinele magazinelor, geografii improbabile și alienante precum un oraș ca Dubaiul, care nu apare aici deloc întâmplător. Toate legate sub cupola iubirii: filială, între prietene, între iubiți. Unul dintre cele mai frumoase volume pe care le-am citit în ultimii ani!” (Elena Vlădăreanu)

„Precum în Ultima cruciadă, în care figura tutelară a lui Iancu de Hunedoara este retrasă în planul mitului, și în Coborârea în cetate se întâmplă la fel cu cea a lui Mihai Viteazul. Valahul e personajul menținut, nu cu puțin efort auctorial, în ipostaza contemplării, lăsând în prim-plan, ca personaje principale, junii din Șcheii Brașovului.
Nu este romanul lui Mihai Viteazul, precum cel anterior se arătase a fi al Chiajnei, ci romanul Brașovului, în care, mai mult ca niciodată, se remarcă rafinamentul scriitural și documentarea ireproșabilă, iar camera diegetică proiectată pe suma de personaje interpretând cumva o partitură a istoriei, altcumva o partitură a umanității și bunului-simț arată și cum se lasă ele strunite de bagheta auctorială.
Coborârea în cetate devine mai mult de atât: romanul Brașovului prin excelență. Rămâne doar ca Brașovul să-și deschidă porțile primirii acasă a acestui roman, cum se vor deschide, cu siguranță, în mod simbolic și călăuzitor, și celelalte pe care a intrat cândva Mihai Viteazul.” (Adrian Lesenciuc)

„În timp ce majoritatea prozatorilor români contemporani preferă să abordeze provocările unui prezent adeseori mult prea familiar, Simona Antonescu resuscitează aproape de una singură romanul istoric autohton. O carte este, printre altele, un refugiu din realitatea imediată, un mod de a trăi în pielea altcuiva, poate într-un alt loc, într-un alt timp. 1600 se arată a fi un an bun de explorat. După excepționalele romane Hanul lui Manuc și Chiajna din Casa Mușatinilor, Coborârea în cetate îmi dă încă un prilej să susțin că Simona Antonescu merită succesul unor celebre creatoare de ficțiuni istorice, ca Philippa Gregory sau Tracy Chevalier.” (George Cornilă)

„Bucuria de a te exprima, trufia pe care ți-o dă cuvântul domesticit, gata să și se supună, senzația că el este treapta care te poartă în locul acela înalt, la care îți faci uneori iluzia că doar tu poți ajunge. Știu, desigur, că prin cuvânt noi despărțim lumea între ființe «cuvântătoare» și «necuvântătoare». Dar scriitorul se socotește mai mult decât un cuvântător. El este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe altă treaptă a ei, dându-i o putere de care îndeobște lumea nu are nici cea mai mică idee. Dar dacă scriitorul este mai mult decât un simplu cuvântător, dacă el este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe suprema treaptă a ei, acolo unde Verbul a născut lumea și unde nimeni în afara lui, după Creator, nu mai poate ajunge – nu trebuie el oare pedepsit? Pedeapsa acestei ascensiuni este dobândirea unei conștiințe a cărei luciditate este atât de mare, încât ea devine simultan mântuire și blestem.“ „Există oare un laborator al filozofiei? O încăpere în care experiențele de zi cu zi sunt puse pe masa gândirii şi disecate spre a fi înțelese? În care bucățile mele de viață devenite «viață gândită» sunt înțelese înainte de a fi uitate? În această încăpere trebuie să ai curajul să intri cu trăirile tale, cu pățaniile tale stranii, cu iubirile tale, cu dezamăgirile tale, cu indignările tale, cu tot ceea ce, pentru tine, a devenit problemă de viață.“ — GABRIEL LIICEANU

Cum arată sentimentele? Care e viața lor secretă? Ce fac sentimentele noaptea sau când nu le vede nimeni?

Iată tot atâtea întrebări la care găsim răspunsuri neașteptate în seria semnată de Tina Oziewicz și ilustrată de Aleksandra Zajac.

Știm deja cum își petrec sentimentele timpul. Curiozitatea se cațără cât de sus poate. Bucuria țopăie pe trambulină.

Știm deja ce le place cel mai mult sentimentelor. Nostalgia adoră să decoreze bradul de Crăciun, iar Răbdarea este cea mai fericită atunci când pregătește dulceață de căpșune pentru prietenii ei.

Dar ce fac sentimentele noaptea, atunci când soarele a apus și restul lumii doarme profund?

Ei bine, noaptea sentimentele au lucruri mult mai bune de făcut decât să meargă la culcare. Există sentimente care se întorc neliniștite în pat, pentru că nu pot adormi. Multe dintre ele nu vor să doarmă deloc, pentru că au lucruri mai interesante de făcut! De exemplu, Dorul cântă la violoncel. Imaginația și Curiozitatea pleacă în expediții. În fine, alte sentimente împart o pizza pe acoperiș sau chiar dansează rock cât e noaptea de lungă!

Un singur sentiment doarme dus noaptea. Cine este, oare, atât de împăcat cu sine încât să cheme somnul cel dulce? Vă lăsăm să ghiciți răsfoind cartea de față, a treia din această serie devenită bestseller internațional semnată de Tina Oziewicz și Aleksandra Zając.