Amurgul idolilor

Valorile, ideile după care s-au călăuzit îndeobşte filozofii apar în această operă târzie a lui Nietzsche drept idoli, drept zei care au încremenit într-o eternitate stătută şi a căror evoluţie pe scena lumii, prin urmare, s-a încheiat. Filozoful lucid, înţelegând oboseala bolnăvicioasă a spiritului vremii, are atunci drept imperativ anunţarea, adică grăbirea sfârşitului acestui spirit. Un exemplu paradigmatic de idol, lumea adevărată, lumea ideilor lui Platon, s-a retras treptat în sine, a ajuns inaccesibilă, indemonstrabilă, incognoscibilă, iar pentru om a devenit o idee nefolositoare, superfluă. Lichidarea ei este un imperativ. Dar, odată acest idol lichidat, ce lume mai rămâne? Cea a aparenţei, cea în care simţurile îşi subordonează raţiunea, iar corpul e mai valoros decât intelectul? Însă „odată cu lumea adevărată am lichidat-o şi pe cea aparentă“! Acesta, ne spune Nietzsche, e ceasul lui Zarathustra, vestitorul unei lumi noi, aflată dincolo de opoziţia dintre lumea aparentă şi lumea adevărată. Ca să poată fi înţeles mesajul lui Zarathustra, e necesară demascarea idolilor. Altfel spus, pentru a înţelege Aşa grăit-a Zarathustra trebuie să te pregăteşti descifrând sensul Amurgului idolilor.

„Azi nu mai cunoaştem milă faţă de noţiunea de «liber arbitru»: ştim prea bine ce-i aceasta -tertipul teologic cel mai dubios din câte există, în scopul de a face ca omenirea să devină «responsabilă» în sensul ei, adică de a o face dependentă de sine... Prezint aici doar psihologia a tot ce înseamnă «a face răspunzător».“ (Friedrich NIETZSCHE)