Arborele îndoielii

În Bucureștiul interbelic, Lorendi, o tânără născută în mahalaua Flămânda, lasă în urmă o existență searbădă și marcată de lipsuri pentru a se căsători cu Leontin, o figură controversată în cercurile influente ale epocii. Lorendi se adaptează însă cu greu la noua ei viață de soție și mamă, simțindu-se tot mai vulnerabilă în fața exigențelor ce îi sunt impuse de familie și societate. Dar o întâlnire neașteptată îi oferă șansa evadării dintr-o existență în care totul pare stabilit dinainte pentru ea, iar la vârsta de 28 de ani Lorendi dispare fără urmă.

Un secol mai târziu, strănepoata ei, Alice, descoperă în mansarda casei în care aceasta a locuit o fotografie și un caiet cu pagini nescrise. Pornind de la cele două obiecte vechi, tânăra începe să studieze cu mai multă atenție istoria familiei sale. Ce ascundea Lorendi în momentul dispariției? Ce secrete au păstrat în toți acești ani ceilalți membri ai familiei? În cine mai poate avea încredere? Care este misterul caietului nescris? Pentru a găsi răspunsuri, Alice va trebui să vadă dincolo de jocul aparențelor și să asculte vocea unui martor invizibil: Timpul.

Păstrător al tuturor poveștilor de viață, acesta deapănă istoria întrețesută a oamenilor și locurilor, dezvăluindu-și totodată adevărata natură, ce pare a avea o componentă profund umană. Timpul este mai mult decât o calitate a universului, iar prezența sa nu este dictată numai de legile fizicii. Timpul este un povestitor curios și îngăduitor, este firul care leagă destinele personajelor, punctând momentele de cotitură și reflectând asupra alegerilor făcute.

„Prozele lui Savu Popa, schițe și povestiri, sunt spectaculoase evadări din realitate în vis, dintr-un prezent comun într-un timp indistinct, dar în care absolut orice este posibil. Poveștile lui nu sunt cu a fost odată, ci au acuitatea descoperitorului de grozăvii în chiar clipa pe care o trăim, nimic din ce ni se întâmplă nu este întâmplare, suntem unici prin poveștile unice pe care le generăm. În fond, toată cartea este o demonstrație de povestaș care știe că nu trăim ce trăim, ci trăim ceea ce ne putem imagina că trăim, așa cum numai poveștile îl modifică pe cel care le spune, dar și pe cel care le ascultă. De exemplu, nevinovatele molii dintr-o casă pot să devină dușmanul infernal din umbră, precum Păsările lui Alfred Hitchcock; în altă parte, copilul interior, care ne veghează, are ochi fosforescenți, ne fixează cu ei până la a ne regăsi precum fluturii într-un insectar; arborele îndoielii ne crește din inimă; un nor intră într-o casă și schimbă ordinea lucrurilor etc. Cartea aceasta nu se citește, ci se trăiește. După ce a fost purtat cu talent prin oniric, cititorul e lăsat singur în fața realității – poate cea mai grea încercare.“ - Adrian Alui Gheorghe