Asociaționism și naționalism la românii din Transilvania

Proiect editorial apărut sub egida Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române și a Fundației Transilvania Leaders

Pe copertă: Adunarea Generală ASTRA de la Șimleu Silvaniei, 1908
Colecția Istorie contemporană este coordonată de Prof. univ. dr. Vasile Pușcaș
 

Să tot zicem că e timpul suprem ca să ne dăm, de aici înainte, noi între noi, educațiune nu numai socială, ci și politică. Dară o problemă atât de grea precum este aceasta se poate deslega cu ajutorul istoriei. (GEORGE BARIȚIU)

În procesul de formare și amplificare a unui „naționalism minoritar”, fără acces la putere, fără un stat al lor, românii din Transilvania au recurs la singura modalitate pe care o aveau: asocierea și luarea destinului în propriile mâini. Istoria îi îndemna astfel să aleagă drumul spre înfăptuirea practică a ceea ce noi numim Agenda Națională. Cultivarea acesteia a oferit, prin urmare, suportul solid al identității naționale. (LIVIU MAIOR)

Se spune adesea că rostul istoricului este de a explica și a-i face pe oameni să înțeleagă faptele trecutului. Un astfel de demers a realizat, prin acest volum, și profesorul Liviu Maior.

În fapt, istoricul clujean a sintetizat și actualizat cercetările dedicate acestei teme. O contribuție remarcabilă o aduce, în acest context, nu doar clarificarea interacțiunii dintre asociaționism și mișcarea națională a românilor transilvăneni, ci, mai ales, relația dintre liberalism și asociaționism, precum și a celor două fenomene cu naționalismul secolului al XIX-lea.

În mod judicios este făcută și demonstrația căii prin care naționalismul românesc a glisat către naționalismul liberal, cu toate barierele ridicate de un alt naționalism de tip etnicist, supralicitat în zonă. Din această expunere, se observă foarte bine argumentat cum manifestarea asociaționismului românilor din Transilvania a stat nu doar la baza dezvoltării economice și culturale, dar și a conturării deciziilor liderilor politici ai românilor din această provincie pentru unirea națională și statală cu România. Această carte a profesorului Liviu Maior este, în mod evident, una deosebit de necesară pentru istoriografia contemporană și pentru cititorii care iubesc Istoria! (VASILE PUȘCAȘ)

Acest nou volum al profesorului Liviu Maior încununează câteva decenii de reflecții istorice și istoriografice ale unei personalități care a marcat profund scrierea istoriei Transilvaniei atât înainte, cât și după 1989. Fără îndoială că asociaționismul cultural, economic, politic și social a reprezentat, pentru românii din monarhia habsburgică (după 1867, austro-ungară), cadrul de afirmare identitară, de exersare a principiilor și valorilor democratice, liberale. În fruntea sistemului a tronat maiestuos ASTRA, adevărata academie a românilor transilvăneni, care a inspirat, impulsionat și susținut procesul de asociere și de formare a societății civile românești. Numai citind lucrarea profesorului Liviu Maior putem înțelege cum, între 1848 și 1918, s-au metamorfozat românii, în decursul a două generații, din iobagi în români responsabili și demni. (IOAN BOLOVAN)

LIVIU MAIOR s-a născut pe 2 octombrie 1940, în Beclean, județul Bistrița-Năsăud. A devenit doctor în istorie (1974) al Universității Babeș-Bolyai, iar din anul 1990, a fost profesor universitar titular și conducător de doctorate la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul aceleiași universități. A reînființat Centrul pentru Studii Transilvane (care a funcționat, inițial, în perioada 1942-1948), al cărui director a și devenit în 1991, orga­nizând activitatea acestei instituții științifice după principii moderne. În 1996, s-a trans­ferat, prin concurs, la Facultatea de Istorie a Universității din București. Între 1992 și 1996, a fost ministrul Educației și a exercitat funcția de președinte al Comisiei Naționale UNESCO. În 1994, a fost vicepreședinte al Conferinței Mondiale UNESCO, precum și vicepreședinte al Conferinței Europene a Miniștrilor Educației de la Madrid. Între anii 1996 și 2003, a fost ales senator în Parlamentul României, pentru ca, între 2003 și 2005, să servească drept ambasador plenipotențiar în Canada. Membru al Comisiei de Istorie a Relațiilor Internaționale, din cadrul Comitetului Internațional de Studii Istorice, a lucrat ca profesor asociat în Statele Unite ale Americii, efectuând vizite de documentare și spe­cia­lizare în țări precum Belgia, Franța, Anglia, Italia, Germania, Austria și Ungaria. Interesat de istoria modernă a României, a acordat o atenție deosebită mișcării pentru emancipare națională a românilor transilvăneni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, publicând o serie de cărți fundamentale despre Revoluția de la 1848, crearea Partidului Național Român din Transilvania, organizarea și ideologia acestuia, relațiile dintre români și habsburgi etc. I-au fost acordate numeroase distincții academice pentru activi­tatea de cercetare științifică, inclusiv „Meritul Academic” și Premiul Academiei Române. A primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităților „Petru Maior” din Târgu Mureș (2007), „Lucian Blaga” din Sibiu (2008) și „Andrei Șaguna” din Constanța (2011).
A publicat: Corespondența lui Ioan Rațiu cu George Barițiu: 1861-1892 (în colaborare cu Keith Hitchins), 1970; Avram Iancu (scrisori), 1972; Mișcarea națională românească din Transilvania: 1900‑1914, 1986; Alexandru Vaida Voevod între Belvedere și Versailles (însemnări, memorii, scrisori), 1993; 1848‑1849: români și unguri în revoluție, 1998; Românii în armata habsburgică: soldați și ofițeri uitați, 2004; Habsburgi și români: de la loia­litatea dinastică la identitate națională, 2006; Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăi­mare, 2010; Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război. 1914-1916, 2016; Un părinte fondator al României Mari: Alexandru Vaida Voevod, 2018. A colaborat la mai multe volume colective, printre care: Istoria Transilvaniei, coordo­natori: Ioan‑Aurel Pop, Thomas Nägler și Magyari András, 2003‑2008 și tratatul de Istoria Românilor al Academiei Române, vol. VII, tom I, coordonator: Dan Berindei, 2003; vol. VII, tom II, coordonator: Gheorghe Platon, 2003.