Aur și tămâie și smirnă. Tâlcuire la Canoanele Nașterii Domnului

În Biserica Ortodoxă imnografia este la fel de însemnată ca Teologia Dogmatică. Dintre toate creațiile imnografice, canonul este cea mai complexă, fiind alcătuit din nouă cântări sau ode, a noua – a Maicii Domnului – fiind de sorginte neotestamentară (Lc. 2, 46‑55). La rândul său, fiecare cântare este compusă dintr‑o strofă‑model (irmosul) și alte trei‑patru tropare, ce urmează întru totul structura metrică a irmosului. 

Aceste canoane, mai ales cele compuse de Sfântul Ioan Damaschin în dialect homeric și ritm iambic (ca cel închinat Nașterii Domnului), ascund o bogăție inepuizabilă, mereu nouă, inimitabilă, rămânând un punct de reper esențial și o provocare pentru creația imnografică. 

Cântați, că S‑a născut Hristos! Înălțați‑vă de la cele pământești, cuge­tând la cele înalte, ridicându‑vă pe aripile făp­tuirii și ale contemplării: că de aceea S‑a pogorât Dumnezeu pe pământ, ca cei de pe pământ să se înalțe la Ceruri. 
Nu pregeta să‑I ieși în în­tâmpinare, când Se va pogorî din Cer; desprinde‑te de pământ și de cele pământești prin iubirea față de tine a Celui Ce S‑a pogorât pe pământ; cântă‑I Lui cântare nouă, la îndemnul lui David, cântă‑I fără contenire. 
De‑I vei cânta ast­fel, Domnul, Căruia Îi cânți, Își va aminti de tine și te va milui, precum îți adeverește Isaia: „Cân­tă cât mai mult, ca astfel amintirea să‑ți rămână!” (Is. 23, 16).