Balada celor cinci motănași

Ilustrații de Mihaela Paraschivu

„Partea de sus a oraşului era socotită de pisici cel mai fericit colţişor de pe faţa pământului şi nu era mâţă ce n-ar fi visat ca odată şi odată să se mute într-acolo. Dumnezeu ştie ce le ademenea în partea ceea de oraş – poate piaţa mică, unde vânzătorii picurau veşnic în aşteptarea cumpărătorilor şi oricând puteai şterpeli câte ceva; poate livezile mari, unde mai puteai da de vrăbii bătrâne şi mioape; poate acoperişurile vechi şi umbrite, unde găseşti întotdeauna o vecină gata să-ţi asculte păsul…
Orişicum, partea de sus a oraşului era socotită de mâţe ca un fel de rai motănesc şi se abăteau încoace cine ştie de pe unde. Multe trăiaula stăpâni, având nume şi culcuş, altele trăiau de azi pe mâine, dar cea mai mare parte cutreierau grădinile să vadă de-s adevărate cele ce-au auzit ele despre traiul pisicilor de pe aici.
Apoi, într-o bună zi, a mai răsărit o mâță. N-a luat-o nimeni în seamă, că prea era caraghioasă – îi erau ciupite amândouă urechiuşele şi îi lipsea mai mult de jumătate de coadă. A cui era, Dumnezeu ştie. Pesemne, era a nimănui – blana ei, albă cândva, devenise galbenă, dovada multor ani de pribegie. Începuse chiar a se sălbătăci – avea mersul moale, hoţesc, gata de fugă.” (fragment)