Carnete I. Mai 1935 – februarie 1942

Ediţie îngrijită, cronologie şi note de Marina Vazaca

Carnetele lui Albert Camus, cu notaţii şi însemnări aparent dezordonate, dar făcute cu consecvenţă începând de la 22 de ani şi până aproape de sfârşitul vieţii, oferă o imagine cât se poate de vie, în niciun fel trucată, a evoluţiei sale sufleteşti şi intelectuale, a demersului său creator şi, în acelaşi timp, o cheie a secretului tăriei sale de caracter, în ciuda fragilităţii fizice. Din perspectiva timpului, aceste notaţii se dovedesc a fi tot atâtea jaloane aşternute pe drumul pe care s-a înscris Albert Camus atunci când, „exilat din frumuseţea firească” de o istorie vrăjmaşă, a înţeles că poetul trebuie să devină în primul rând poet în acţiune. Şi, judecând după ceea ce consideră el demn de reţinut în scris, se pare că misiunea i-a devenit mai lesne de îndeplinit, pentru că lui nimic din ceea ce este omenesc nu-i era străin. (Marina Vazaca)

„Să sporeşti fericirea unei vieţi de om înseamnă să extinzi tragicul mărturiei lui. Opera de artă (dacă este o mărturie) cu‑adevărat tragică trebuie să fie cea a unui om fericit. Pentru că acea operă de artă va fi în întregime izvorâtă din moarte.” (Albert Camus)

„Problema este să dobândeşti măiestria de a trăi (de a fi trăit, mai degrabă) care să depăşească măiestria de a scrie. Iar la sfârşit, marele artist este mai înainte de orice un mare trăitor (înţelegându‑se că a trăi, aici, înseamnă şi a gândi despre viaţă – înseamnă chiar acest raport subtil dintre experienţă şi conştientizarea ei).” (Albert Camus)