Casa este neagră

Cel de-al treilea volum, care încheie, deocamdată, scurta serie a scrierilor lui Forugh Farrokhzād apărute în limba română, serie deschisă cu Să dăm crezare începutului de anotimp rece (cele mai frumoase poezii, 2015) și continuată cu Nu există culoare dincolo de negru. Scrisori cu autoaprindere (corespondență, 2021), ambele publicate la Editura Tracus Arte, este esențial în istoria literaturii persane moderne, în înțelegerea trecerii acesteia, încă din anii ’60 ai secolului trecut, de la canoanele literare clasice, rigide prin codurile estetice impuse de teoretizarea, conceperea și practicarea, mai cu seamă, a unei poezii excepționale, la o abordare cu totul nouă a lumii, a omului, a societății și, implicit, a culturii și artei, a spiritului și a avatarurilor lui. Fără viziunile cu totul îndrăznețe, neașteptate de o societate cu mentalitate aproape medievală, fără gesturile și demersurile ei cu impact social și estetic, literele persane ar fi ratat, pentru multă vreme, întâlnirea cu modernitatea, cu dinamica lumii literare postbelice, de neînțeles atunci, într-un context al mizelor ce se învârteau în jurul lui a fi ori a nu fi în noua paradigmă culturală și literară…

Forugh Farrokhzād (1935-1967) este cea mai mare poetă iraniană modernă. S-a născut la Teheran, într-o familie cu șapte copii. După studii primare și secundare, se căsătorește, în 1950, cu Parviz Șāpur, fiul cel mic al mătușii maternale. În 1952, se naște unicul lor fiu, Kāmyār, care, după divorțul părinților, în 1955, rămâne în custodia tatălui. După divorț, în 1958, îl cunoaște pe marele scriitor, cineast și producător de film Ebrāhim Golestān, devenind secretar al studioului „Golestān Film”. Pe lângă alte scurtmetraje, realizează celebrul film documentar Casa este neagră (despre leprozeria de lângă Tabriz), prilej cu care îl înfiază pe Hosein Mansuri, copilul de șase ani al unei familii de leproși, neatins de teribila boală. Colaborează la diverse publicații, scrie poezie și proză, amintiri din călătorii, critică literară, joacă în piese de teatru și în filme, participă la diverse festivaluri și simpozioane, luptă pentru emanciparea femeii musulmane, e extrem de activă în viața socială și culturală.
Moare la 14 februarie 1967, în urma unui cumplit accident rutier, neelucidat încă. A publicat volumele de versuri: Captivă (1952), Zidul (1956), Revolta (1958), O altă naștere (1963), Să dăm crezare începutului de anotimp rece (postum).