Căutând răsăritul la Văcărești

Cartea de față s-a născut din dorința intimă a omagierii unei femei pe care autorul docu-romanului a cunoscut-o, așa cum o cunoaște și pe „fiica memoriei”. Însuși autorul este un copil al memoriei altei familii trecute prin labirintul concentraționar. Suntem la răscrucea drumurilor ce duc fie spre istorie, fie spre literatura memorială, fie spre ficțiune pur și simplu. Din fericire, unul dintre brațele acestei răscruci este calea memoriei, așa cum înțelege să o asume scriitorul. Dorința sa de a scrie despre Ileana Samoilă și fiica ei născută în penitenciarul-spital Văcărești nu are de a face cu ficțiunea, ci cu recuperarea prin mijloace literare a unei frânturi de memorie a traumelor din comunism.

Treizeci și șase de ani de la căderea oficială a comunismului, deși poate fi o viață de om, nu este o perioadă istorică mare la nivelul studiului istoriografic. Este, însă, pe fondul ideologic puternic al trecutului recent, o perioadă intensă de încercări de recuperare. Aici este vorba despre povestea unei familii care a suferit în închisoarea politică din România cât pentru un secol. Despre una dintre femeile fără nicio vină, alta decât de a fi mama, sora, fiica, soția, iubita, prietena unui bărbat. Așa cum a fost în cele mai multe cazuri ale „dușmancelor poporului”, închise, internate, trimise în domiciliu obligatoriu, aruncate (ele și copiii lor) la marginea societății. Romanul lui Teodor Flonta este despre demnitate în condiții neverosimile pentru mulți dintre noi. Este, mai ales, despre iubirea de mamă, pe care Ileana Samoilă a plătit-o cu cele mai grele suferințe și umilințe unui regim ideologic abuziv, cinic, pervers, criminal.