Conferințe pariziene și alte scrieri filosofice

Unul din cei mai importanți filosofi ai secolului al XX-lea, Edmund Husserl a adus mari contribuții în varii domenii precum logica, filosofia științei sau epistemologia.

Prin ideea de „filosofie ca știință riguroasă” – adică a delimitării prin reducție a ceea ce este, în orice știință, prin descoperirea principiilor de bază –, Husserl a oferit o metodă de lucru nouă, în toate sectoarele creației.

Vol. „Conferinţe pariziene şi alte scrieri filosofice - Edmund Husserl” – prin atenta traducere a prof. Alexandru Boboc – reprezintă o introducere în sistemul de gândire al acestui mare filosof.

În „Conferinţe pariziene” – de exemplu – Husserl afirmă că Rene Descartes a exercitat o acţiune hotărâtoare asupra sensului fenomenologiei. Mai mult, ca un omagiu adus autorului „Discursului asupra metodei”, Husserl consideră fenomenologia ca fiind un nou cartezianism, un cartezianism al secolului XX.

„Conferințe pariziene (Pariser Vorträge), împreună cu Meditații carteziene (Cartesianische Meditationen), se situează între expunerile de bază ale fenomenologiei lui Husserl, fiind elaborate, în primul rând, cu scopul de explicitare și clarificare a punctului de vedere al noii direcții de gândire. Așa cum a prezicat H.L. Van Breda, director al Arhivelor Husserl de la Louvain (de la înființare, în 1939, până în 1974, anul morții ilustrului exeget al husserlianismului), spre deosebire de textele compuse de Husserl în vederea publicării și care „se adresează unor cititori ce posedă o formație filosofică avansată“, acestea se bazează pe note de curs, „scrise în mare parte in extenso, într-un stil curgător și pe deplin lizibil“, într-o redactare în care „se simte efortul autorului de a se menține la nivelul auditoriului său“; „contrar monologurilor filosofice“ (e vorba de texte concepute „fără cea mai mică preocupare pentru un cititor eventual“), aceste texte au fost compuse și elaborate de autor, „în intenția de a iniția pe alții în ideile sale“ (Préface la: Husserliana. Edmund Husserl. Gesammelte Werke, Bd. I, Aufl., 1963, p. IX, X; ed. I a apărut în 1950, prefața fiind scrisă de Van Breda în 1949)”.

(...)

„Variantele articolului Phenomenology, elaborat de Husserl pentru Encyclopaedia Britannica. A New Survey of Universal Knowledge (vol. XVII, ed. 1927), toate fiind scrise în a doua jumătate a anului 1927, prezintă un deosebit interes atât în istoria fenomenologiei, cât și, așa cum s-a precizat, ca „o dovadă, unică în felul ei, a colaborării dintre Husserl și Heidegger“ (W. Biemel, Einleitung des Herausgebers la: Phanomenologische Psychologie, Vorlesungen. Sommer-Semester, 1925, în: Husserliana. Edmund Husserl. Gesammelte Werke, Bd. IX, Martinus Nijhoff, Den Haag, 1962, p. XV).

În acest din urmă sens, mărturie stau: a) scrisoarea adresată de Heidegger lui Husserl la 22 octombrie 1927 (în: Op. cit., p. 600-601), cuprinzând observații la textul primului proiect al articolului; b) prezența unor observații ale lui Heidegger pe textul proiectului amintit; c) reredactarea introducerii și a primei părți (în Op. cit. până la p. 263: Introducere. Ideea de fenomenologie și orientarea asupra conștiinței) a unei „a doua prelucrări“de către Heidegger, restul textului  (partea a II-a: Psihologia fenomenologică și fenomenologia transcendentală) fiind cel redactat de Husserl; d) observațiile lui Heidegger la această redactare (Op. cit., p. 264-277). O „a patra, ultimă versiune“ (p. 277-301) a articolului este întregită de Husserl cu o a treia parte, intitulată: Fenomenologia transcendentală și filosofia ca știință universală în fundamentare absolută, conținând următoarele teme: „fenomenologia transcendentală ca ontologie“; „fenomenologia și criza de fundamente a științelor exacte“; „fundamentarea fenomenologică a științelor despre fapte și fenomenologia empirică“; „fenomenologia completă ca filosofie universală“; „problemele «supreme și ultime» ca probleme fenomenologice“; „soluționarea fenomenologică a tuturor opozițiilor filosofice“.

Două „anexe“ din „1927 – toamna“ se află, prima ca „Anexa XXIX“ (la p. 278 în Op. cit.), a doua ca „Anexa XXX“ (la p. 296, în Op. cit.), la „a treia versiune“ a articolului, ceea ce arată că „a patra, ultimă versiune“ este, de fapt, o perfectare a celei de-a treia. „Toate cele patru versiuni – sublinia W. Biemel (Op. cit., p. 590) mărturisesc o activitate febrilă și au rezultat într-o succesiune rapidă din vară până în decembrie 1927“. Pe bună dreptate, articolul a fost considerat în rândul „textelor întregitoare“ la: Psihologia fenomenologică, o critică a „psihologiei naturaliste“ și o depășire a interpretării diltheyene a psihologiei. Căci Husserl „vrea să arate că cercetările fenomenologice se sprijină pe un nou gen de psihologie“; „psihologia implicată în fenomenologie se caracterizează prin două momente aparent opuse: 1) descrierea și 2) aprioricul. Cum e posibilă unirea acestor opuse?“ (W. Biemel, Einleitung des Herausgebers, în Op. cit., p. XXI, XXII).

Ce se înțelege prin „psihologia fenomenologică“ o arată și articolul în discuție, dintre ale cărui variante am tradus al „doilea proiect“, particularizat prin claritate. „În aceste proiecte – preciza W. Biemel în alt context (Husserls Encyclopaedia-Britannica-Artikel und Heideggers Anmerkungen dazu, în: Husserl, hrsg. von H. Noack, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1973, p. 282, 283), Husserl încearcă să explice, în formă concisă, esența fenomenologiei“; „construcția articolului, la care Husserl a ajuns după diferite completări ale expunerii, poate fi schițată astfel: în secțiunea I tratează ideea unei psihologii pure; în a II-a secțiune – raportul psihologiei cu fenomenologia transcendentală, iar în secțiunea a III-a, în fine, o determinare esențială a fenomenologiei transcendentale“. În fond – continuă W. Biemel (Op. cit., p. 297) – „funcția psihologiei pure este dublă”: ea trebuie să ofere psihologiei empirice o bază, un fundament a priori, în mod analog cu cel dat de științele pure ale naturii științelor empirice ale naturii... Ea trebuie, în afară de aceasta, să servească drept propedeutică pentru fenomenologia ca atare”.

Alexandru Boboc