Confesiuni violente

„Dincolo de problemele grave, curente, ale tranziţiei, ne preocupă, din nou, întrebări ale identităţii naţionale, ale ceea ce s‑a numit «specific naţional». În prezentele confesiuni şi opinii eu nu m‑am ambiţionat să le definesc, cu atât mai puţin să le elucidez. Dar după lungi decenii în care am fost împiedicat să mă exprim direct – vai, nu am fost singurul! – vă supun aceste pagini ca o contribuţie personală, gravă, la noua şi salutara «literatură a mărturisirilor» care îmbogăţeşte domeniul nostru despre care se pretinde că ar fi în criză.” (Nicolae Breban)

O carte extrem de vie, o mărturie nu rareori radicală despre literatură și temele ei majore. Despre destin și carieră. Despre urcușurile rapide postdecembriste, făcute de unii scriitori români, care au amestecat politicul cu esteticul. Despre lumea cosmopolită în care a trăit marele scriitor. Despre deschiderea spre Europa care „nu înseamnă o trădare a românismului”. Despre „labirinturile eului” sau „labirinturile creierului”. Despre vocația de scriitor. Scriitor, afirmă romancierul Nicolae Breban, „e acela care s‑a vindecat de toate bolile şi a intrat în adevărata sa boală, inventată de el însuşi”. Iată o definiție a unui spirit superior, care s-a înzidit în roman, în literatură, în destinul națiunii române. Cât de violente sunt confesiunile autorului romanului Bunavestire în acest opus, care a stârnit admirația și o suită de observații critice? Violența, în cazul d-sale, e un prilej de a-și asuma vocația și radicalismul până la capăt.