Contele de Monte Cristo

Un misterios navigator care-si schimba mereu identitatea, curajos, frumos, stapan are o fabuloasa avere (care ii atrage invidia unor persoane importante din inalta societate pariziana); nimic nu pare sa ii stea in cale pana cand, in chiar ziua nuntii sale, in anul 1815, este incarcerat, fiind acuzat pe nedrept de bonapartism, si tinut prizonier timp de 14 ani in castelul-fortareata If, victima nevinovata a rivalului sau in dragoste, un anume Fernand, si a rivalului sau in afaceri, Danglars. Incarcerarea lui serveste in mod admirabil vederilor politice ale unui magistrat ambitios, pe nume Villefort.

Oricat de naive, de previzibile sau de artificiale ar putea sa ne para astazi anumite episoade din carte, nimeni nu cred ca va pune la îndoiala faptul ca Alexandre Dumas dovedeste fler si inteligenta artistica atunci cand vine vorba de a face sa ne sclipeasca pe dinaintea ochilor mintii o fagaduinta de nemurire. Este, în fond, ceea ce încearca sa faca orice autor de fictiune constient, într-o anumita masura, de puterea povestii de a surprinde punctul de inflexiune din care o existenta se converteste în Destin. Nu toti reusesc, desigur, dar cei care o fac au de obicei – pe langa talent literar – capacitatea de a sintetiza o suita de aspecte aparent divergente în operele lor: elemente de basm si elemente de observatie incipient realista, valori etice si rasturnari de situatie senzationale, cultul eroismului si al abnegatiei pentru o cauza cu nostalgia evaziunii în taramuri îndepartate, si nu în ultimul rand ceea ce tine de palierul memoriei colective cu ceea ce tine de experienta nemijlocita. Mai cu seama acest ultim aspect (împletire de memorie individuala si colectiva) are un aport crucial în ceea ce am putea numi propagarea „efectului Monte-Cristo“, asezandu-l pe cititor în postura ucenicului vrajitor, sedus de perspectiva de a exercita fara limite acea facultate pe care o folosim atat pentru a percepe lumea prezenta, cat si pentru a reconstitui trecutul si a aproxima viitorul.