Csongor și Tünde

Considerat de critici cel mai important poem dramatic maghiar, mult înaintea vremii sale, Csongor și Tünde ne spune povestea unui tânăr erou îndrăgostit „de pe vremea cumanilor păgâni“ plecat în căutarea iubitei, o zână ce rătăcește pe alt tărâm. Împletind elemente de mit și fantastic, poemul, cu marcate tente filozofice, se desfășoară pe mai multe planuri, explorând posibile răspunsuri la întrebări precum: Sunt ființele umane capabile să atingă fericirea? Există un tip de fericire care să-l satisfacă total pe om? Să fie oare dragostea împărtășită singura cale de a înfrunta conștiința morții? Toate aceste căutări se petrec într-o atmosferă fabuloasă, încântătoare, cu ecouri din Visul unei nopți de vară sau Furtuna lui Shakespeare. Este lectura perfectă pentru a evada dintr-un cotidian profund neliniștitor.

Omul, dacă ascultă freamătul nesfârșitului pe care îl poartă în sine, se simte a fi sensul major al existenţei, regele și încununarea ei; dacă se uită însă la ceea ce se concretizează prin acţiune, prin muncă, prin conștiinţă, se simte înrudit cu insectele a căror existenţă se reduce la o clipă. Este ceea ce ne învaţă „Monologul Nopţii“ din Csongor și Tünde, fragmentul cel mai bine realizat, mai profund și mai autentic sub aspectul exprimării sinelui din lirica lui Vörösmarty. În timp, „cu trecerea zilelor răzvrătitei tinereţi“, el a reușit să închege în forul său intim o sinteză rezultată din reminiscenţele stoicismului antic, idealurile maghiarimii din vremea sa și umanismul cald al fiinţei sale.

Ca filosofie despre sensul vieții, abordarea lui Vörösmarty e sinceră și lipsită de pretenții, ignorând, totodată, tradiția creștină a scopului superior sau a compensațiilor spirituale pe lumea cealaltă; este, așadar, o filosofie laică și păgână, dacă nu chiar hedonistică.

– Lóránt Czigány