Dumnezeu de la Mancha doarme cu tampla crapata pe umarul meu

Scrisa in mare parte in „chilia sa", ridicata din lemn, piatra si sticla, in mijlocul unei livezi cu „multe poame", un mic Eden terestru, asezat undeva in apropierea Manastirii Argesului, falsul tratat de teologie poetica, intitulat cum nu se poate mai frumos "Dumnezeu de la Mancha doarme cu tampla crapata pe umarul meu", e un fel de Jurnal al fericirii, unde se impletesc, cand armonios, cand nelinistit, spiritele unui avva Antonie, al lui avva Ghelasie, al lui Grigore Teologul, cele ale monahilor de la Sketis, cu spiritul lui Pascal, al lui Descartes, dar si al lui Paul Claudel, Saint John Perse, cu cel al lui Saint-Exupéry din Citadela (cateodata patrunde in tesatura si duhul lui Kahlil Gibran din Profetul) pentru a alcatui o franghie pe cat de aeriana, pe atat de solida - o adevarata scara a lui Iacob menita sa-l urce pe autor la cer si sa-l coboare, pentru o clipa, pe „Dumnezeul de la Mancha" pe pamant. El scrie ca si cum „ar arunca de dimineata pana seara" pietre sau lentile slefuite de nebuni si intelepti in oglinda „celeilalte lumi", pentru a ne lasa sa privim o clipa „vesnicia" si „nimicul" printre cioburile sparte ale lui „aici" si „acum". Nu va sfiiti sa va lasati fantezia si spiritul sa zburde liber, ca doi cai tineri, usor apocaliptici, in paginile ei. (Nichita Danilov)