Emigrarea turcilor si tatarilor din Romania in Turcia intre cele doua razboaie mondiale

În ciuda importanței sale, emigrarea din România în Turcia nu a fost analizată de specialiștii din cele două țări la nivelul și profunzimea pe care le merită. Cartea pe care o aveți în mână este o excepție. Lucrarea lui Metin Omer, care se concentrează pe emigrările din România în Turcia între cele două Războaie Mondiale, este un demers științific unic în domeniu. Autorul a folosit într-un mod echilibrat documente din arhivele românești și turcești, dar și alte surse. Pe lângă abilitatea în cercetare, faptul că acesta poate să privească și să înțeleagă fenomenul din poziții diferite, „din interior și din afară”, aduce un plus de valoare lucrării. Prin conținutul ei, lucrarea aduce o contribuție nu numai înțelegerii relațiilor româno-turce, ci și istoriei locale ale turcilor din Balcani, tătarilor crimeeni și găgăuzilor. Sperăm ca și emigrările de dinaintea Primului Război Mondial și de după cel de-Al Doilea Război Mondial să fie analizate cu aceeași rigoare științifică de autor și alți cercetători.

prof. univ. dr. Hakan Kırımlı, Universitatea „Bilkent”, Ankara

***

Într-o carte-interviu publicată în anul 2010, istoricul Kemal H. Karpat mărturisea că cea mai puternică amintire a perioadei din viața sa petrecută în România a fost emigrarea unui grup de familii din satul său natal Armutlu (azi Turda, județul Tulcea), în anul 1935. În ziua în care grupul se pregătea să plece, înainte de a porni spre portul Constanța unde urmau să se îmbarce pe vaporul a cărui destinație era Turcia, liderul grupului, hogea Salim, imamul din Babadag, a ținut un discurs în fața locuitorilor români și bulgari care se adunaseră să îi conducă. Acesta a spus că au trăit în Dobrogea cu toată lumea în frăție, că pământul acestei zone a devenit parte a ființei lor și că își părăsesc patria pentru a se întoarce în propria țară. La final, toți și-au ridicat pălăriile în semn de respect pentru oameni și locuri. Apoi, „au pornit la drum dar, încet-încet (…) caii parcă nu voiau să meargă, pașii erau făcuți fără tragere de inimă, cu greu, de ziceai că nu vor să plece din acele pământuri. Grupul a început să iasă ușor-ușor din satul nostru, din pământurile noastre. Câinii lătrau, nici ei nu voiau să plece. (…) Au început să meargă spre Constanța de parcă o făceau forțat, cu căruțele scrâșnind, cu caii împotrivindu-se, cu femeile plângând, cu copiii care plângeau și jeleau, cu bărbații care aveau capetele plecate încercând să nu se uite în urmă. (…) Chiar lângă mezarlâc (n.n. cimitirul musulman), ca și când cineva ar fi dat un ordin, s-au oprit toate căruțele. Toți au coborât, de la copii la bătrâni s-au întors spre mezarlâc și, deschizându-și palmele, s-au rugat. (…) Apoi, seara, acele case pline de viață au rămas întunecate și goale. Imediat au sosit bufnițele care au scos strigăte de jale de parcă cineva ar fi murit. O perioadă, câinii care plecaseră cu emigranții s-au întors la locurile lor. S-au întors acasă și lătrau în căutarea stăpânilor. Însă stăpânii lor se îndreptau spre Anatolia. Au lătrat, au lătrat, au lătrat, dar nimeni nu le-a deschis ușa, nu le-a dat de mâncare. Zona era pustie. Apoi s-au întors pe drumul din care veniseră și au încercat să ajungă din urmă căruțele care plecaseră. Unii au ajuns, alții au murit pe drum. Nici câinele nu vrea să își părăsească patria, locul în care s-a născut. Dar omul!?!”