Eminescu. Proza jurnalistica

Scriitorul Eminescu a avut nesansa ca orizonturile receptoare succesive ale posteritatii sale sa-i supraliciteze literatura, erijand-o intr-un Discurs fondator. Consecinta palpabila a unei asemenea stari de fapt a fost quasi-institutionalizarea scriitorului drept omonimie generica, de la care pana astazi se revendica, in politica, ideologie, morala etc. aproape oricine. Abstras din mediul sau amniotic, scrisul eminescian a alimentat optiuni culturale, ideologice, politice de toate culorile, cand nu de-a dreptul incompatibile.

Gratie unor persistente iluzii retroactive, care au repercutat asupra discursului sau standardele valorice si reperele semantice ale contemporaneitatii, Eminescu a devenit succesiv sau simultan - protocronist si protolegionar, prototracolog, protomarxist, protoceausist, proto-etc., precursor de serviciu si argument legitimant al celor mai eclectice directii de gandire. O asemenea situatie paradoxala isi are sursa in grave derapaje de nivel ale interpretarii, confundand ideologicul si simbolicul sau, mai precis, reducandu-l pe cel de-al doilea la primul.

In conditiile date, un viraj decis in directia re-contextualizarii lui Eminescu, pornind de la recuperarea sectoarelor scrisului sau - poezia, dramaturgia, jurnalistica, proza - in orizontul integrator al unei opere unice si mai ales al unor serii literare constituite, devine indispensabil.