Filmul meu de Pintilie

Pintilie era tatăl poveștilor despre toate familiile țării, era dumnezeul necunoscut al fiecărui cartier, era dumnezeul adevărului absolut despre o întreagă națiune. Ce vedea, aia îți arăta. (Astfel, atât televizorul, cât și ecranul de la cinema erau acum oglinzi, oricât și-ar fi dorit comuniștii ăia să te mintă frumos cu propaganda lor.) Poveștile lui, povești mici, erau dureroase pentru că nu erau ficțiune. Erau povești din viață. Sigur, la orice moment al zilei, undeva, prin țară, era cel puțin unul (de obicei mult mai mulți) căruia viața i se întâmpla exact așa cum spunea Pintilie povestea pe ecran. Ăsta era marele secret, ingredientul de bază – că, orice spunea, se putea întâmpla oricui, oricând, sau s-a întâmplat deja, sub o formă sau alta.