Frumosii nebuni ai marilor orase

Ea a plecat, mandra si cladita pe tacere, lasandu-ma sa ling sarea celui mai intunecat triumf al meu. Trebuia sa ramana sau trebuia s-o strig sa se intoarca, sa-mi scormoneasca gunoaiele din suflet. N-o sa se termine cu bine, ai sa vezi, fiindca ea vine, imi bea ochii, se duce si eu cant: „Intoarce-te ca sa pornim impreuna spre noaptea-n care ninge la Ierusalim“. Ed, ai inteles bine, numai Asta Dragomirescu poate sterge cu o carpa noaptea revarsata pe fereastra la care stau privind in haul unei alte nopti pe care n-o pot umple cu sarbatoare.