Grădini singuratice

Simțitor și reactiv cum îl știam din cele trei volume care au precedat Grădini singuratice, Artiom Oleacu reușește și de data aceasta să nu se repete, să nu cadă în manierism sau în melodramă. Poemele lui au nerv, cadență și culoare, iar sentimentalismul atașant și autoironic al personajului Artiom, pe care poetul-actor îl pune în scenă cu reale înzestrări regizorale, nu-și dă în petic, ci se păstrează mai mereu pe granița fină peste care, odată trecut, nu prea mai e cale de ntoarcere – grădinile sale sunt vii și luxuriante așa cum le-a visat însăși Amytis din Media. Claudiu Komartin

Care „Grădini singuratice”? Două lucruri ți se impun atunci când deschizi orice volum cu poezie de Artiom Oleacu. Mai întâi, modul în care își dozează poemele. Are economia inexorabilă a unor manuscrise recuperate după un cataclism viitor („va veni nenea gigantul/ ne va apuca cu trei degete”) sau trecut („39 de ani/ de la catastrofa de la Cernobîl”). În același timp, fiecare text pe care îl propune este o negociere lirică: între ceea ce a contat și ceea ce va conta, între ceea ce nu s-a întâmplat niciodată și ceea ce ar fi trebuit să îți facă o idee despre cine e vorba. Dar mărturisirea poeziei sale este de fiecare dată acțiune: „luna coboară din cer/ și-mi astupă inima”. E actor, o să spui. Dar poezia lui este cel mai departe de ceea ce ai înțelege prin interpretare actoricească. Pentru că Artiom nu amplifică la persoana I. Arta lui este mai degrabă aceea de a identifica amplificările care te determină. Actoria din poemele lui este așadar a lumii, nu a vocii care ți se adresează. Aceasta din urmă (pentru că poemele lui încep de multe ori la final ca să repoziționeze părțile de început) încearcă să își găsească pentru fiecare moment forma de rezistență, de persistență, de consistență în fața jocului continuu al lumilor. Răzvan Țupa