Iubirea nu mai are organe de simț

„Cartea pe care o ții acum în mână este o carte amară. Mai precis, este o carte frumoasă și amară. De ce amară? Pentru că ochiul atent al micuței noastre psiholoage, care este Cătălina Soare-Hüll, pare că a înnebunit, de vreme ce își propune să străbată, cale de o viață, între momentul în care „bibilicile țipau îngrozitor/ […] că nu le plăcea mirosul de nou-născut” sau, cu alte cuvinte, „pescărușii adormiți în visul meu/ se trezesc speriați de strigătele unor copii” și momentul în care „corpul e doar o confirmare a gravitației”. În această dezordine exemplară, „nu știu cum alunec/ în imaginar” ‒ zice poeta. Eu știu cum și vă spun și dumneavoastră ceea ce poeta vrea să ne ascundă: „mi-e foame de poezie”, zice ea, și se leagă cu o frânghie de „gleznele subțiri ale visului”. Iar cum eu cred numai în poeții care își asumă riscul să definească Poezia, am găsit aici una convingătoare: poezia e „unde ceea ce nu există e la vedere/ iar ceea ce e/ înoată și se scufundă”. Deci vă asigur că vă veți amărî și îndulci ochii citind cartea aceasta.” (Ion Mureșan)

„Versuri sumbre, dezamăgite de spectacolul lumii privite de aproape, când și când câte o geană de lumină anunțând zorii. De la miracolul nașterii se trece ușor la starea de abandon și renunțare, o mișcare oscilatorie marchează încercările de urcuș, urmate de rezistența în aer o clipă și apoi de o coborâre bruscă. Sub semnul lui Saturn, al melancoliei negre, întâlnind desenele de antracit ale Laurei Poantă, volumul acesta semnat de Cătălina Soare-Hüll pare scris de un Bacovia al zilelor noastre. Refuzându-și iluziile, ea reface fragmente, cioburi ale unor scene cândva luminate de visare.” (Adrian Popescu)