Jocul poeziei

Toate aceste experiente lirice, despre care eseurile de fata in­cearca sa dea seama, angajeaza poezia romaneasca in raporturi mai mult sau mai putin stranse cu ludicul, ca atitudine fundamental umana. In contextul problemelor schitate pana aici, se poate intelege de ce desci­frarea unor atari relatii devine interesanta, si chiar pasionanta, pentru oricine urmareste dinamica liricii moderne. Caci, asa cum s-a vazut, insusi demersul de clarificare a specificului limbajului poeziei a angajat, si nu accidental, conceptul de j o c. Iar acesta primeste o semnificatie particulara ori de cate ori poezia se afla in fata unei noi trepte istorice, a unei innoiri a limbajului. Sub un astfel de unghi, "jocul poeziei" poate fi citit ca joc cu limbajele conventionalizate, intr-o serie a atitudinilor de tip modernist-avangardist, deci intr-o perspectiva asa-zicand evolutiva. El semnifica insa, intr-un plan mai larg, si jocul textului, acea mai libera sau mai reglata ars combinatoria care, la poetii moderni, marcheaza in cel mai inalt grad concentrarea atentiei asupra miscarii semnificantului.

Departe de a fi exhaustiva - nici ca suprafata a textelor abordate, nici ca acoperire tematica si a interpretarii -, incercarea de fata se vrea doar o incursiune intr-un spatiu liric cu mult mai bogate valente. Impo­triva suspiciunii stravechi ce va fi planand, de la Platon pana la Kant si la mai toti filosofii, asupra jocului, fie el si poetic, ni s-a parut, parcurgand un numar de opere, ca putem descoperi (sau redescoperi) in multiplele lui infatisari, chiar si sub aparenta "gratuitatii", cateva intelesuri existentiale majore. In fata jocului lumii si a jocului in lume, jocul ca lume al poeziei e, de fapt, acel "real imaginar" care le cuprinde, sub semnul libertatii neingradite a spiritului uman de a se cunoaste si recunoaste, de-a lungul istoriei, in roluri mereu schimbate, reluate mereu. - Ion Pop