Labirintul lumii, vol 2, Arhivele Nordului

„Firele pânzei de păianjen în care suntem prinşi cu toţii sunt destul de subţiri: în duminica aceea de mai Michel‑Charles era cât pe ce să piardă, sau să fie cruţat de cei patruzeci de ani care îi mai rămăseseră de trăit. Totodată, cei trei copii ai săi şi descendenţii lor, printre care mă număr şi eu, au trecut foarte aproape pe lângă pericolul de a nu mai exista. Când mă gândesc că biela defectă a unui tren provocase un accident care fusese cât pe ce să nimicească aceste virtualităţi, când constat, pe de altă parte, puţinul rămas din cele mai multe dintre vieţile actualizate şi trăite, mi‑e greu să dau prea multă importanţă acestor accidente care ţin de hazard. Imaginea care‑mi rămâne din acest dezastru din vremea lui Ludovic‑Filip nu este, totuşi, decât aceea a unui băiat de douăzeci de ani repezindu‑se cu capul înainte printr‑o spărtură, orb şi sângerând – ca în ziua în care se născuse, purtând în testicule întreaga lui descendenţă.“