Limbajul poeziei scaldice

„Scriitoare ea însăși, avînd la activ cîteva volume de versuri și un mic roman istoric, Flavia Teoc știe cum să fie concludentă fără a plictisi și cum să fie clară fără a coborî nivelul discursului. Așa încît, în rezumat, e un studiu foarte serios care se citește cu plăcerea debutonată a cărților de popularizare.

Dar ce aduce esențial această carte? Aș spune că un efect de perspectivă. Flavia Teoc reconstituie adîncimile acolo unde simpla descriere gramaticală ne oferă numai două dimensiuni. Asimilate în logica unei arte a asocierilor, metaforele kenning pot lăsa impresia unor șarade abile. Or, o asemenea reprezentare exclusiv formală a lor nu e numai neofertantă: e de-a dreptul greșită. În realitate, sub fiecare imagine frapantă produsă de scalzi se găsește un etimon care pune în contact o mentalitate cu un set de narațiuni legitimatoare. Nu spun numaidecît mituri. Important e liantul dintre condensarea materială a imaginii și arborescența „comentariului“ care-o premerge. „Mărul“, de exemplu, ca echivalent al inimii, decurge la rîndul lui dintr-un alt kenning, „comoara lui Tjazi“ a cărui istorie e cum nu se poate mai complicată: îi implică pe Odin, pe Loki și pe Hœnir, șantajați de uriașul Tjazi să-i aducă merele zeiței Idunn. Păcăliți și privați de fructele magice, a căror putere n-o cunoșteau, zeii trăiesc experiența timpului, îmbătrînind și pierzîndu-și puterile. În fine. Și aici, și-n restul cazuisticii din carte (ordonată tematic), concluzia e aceeași: limbajul poeziei scaldice are morfologia unui continuu dialog cu o uriașă poveste dispusă freatic tocmai în afara limbajului. " Cosmin Ciotloș