Lumile lui Zagreus

„Actorul se joaca cu adverbele totalitatii; ludic si tragic, evident si obscur exprima cu aparenta usurinta suma dispozitiilor afective. Povestea Lui este povestea asumarii propriului rol, dar surprinde si esenta metamorfozei, a identificarii cu ipostaze straine. Scena jocului ca metamorfoza si a metamorfozei ca joc ascunde reperele libertatii interioare, dar si pe cele ale pierderii de sine, lipsei infantile de griji, ratacirii, curajului si fricii paralizante de necunoscut.
Povestea Actorului redimensioneaza arhetipal spatiul copilariei, in care nimic nu este definitiv. Imaginea Actorului prizonier in propriul labirint imi aminteste constant ca exista privilegii rezervate doar copiilor zeului care moare ucis de Titani si renaste. In Jocul Actorului exista reguli, dar si libertatea de a le incalca, textul jucat fiind o forma de exprimare a alteritatii, a iesirii din sine, a manifestarii unui antimimon personal sau colectiv.”

Iar jos, la negrul Hades, vaiete-s si plans,
Acesti copii si eu, care-n caminul tau
Ne-am strans, in tine nu vedem un zeu, ci-un om,
Dar care-n pacostea ce ne-a lovit mai poti
Prielnici sa ni-i faci pe zei. Caci tu, abia
Ajuns aici, ne-ai dezlegat de-a mai plati
Noi Sfinxului tribut. Si asta far ca noi
Sa-ti fi vorbit sau dat vreun sfat, ci doar prin har
Zeiesc – cum toti o spun si-o cred – ne-ai izbavit.

                                              Sofocle, „Oedip rege”