Marturii dedicate eroilor ai martirilor nostri. O suta de ani de framantari. 1918-2018

  La Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, aflat sub egida Academiei Române, a apărut cartea „Mărturii dedicate eroilor şi martirilor noştri – o sută de ani de frământări, 1918 – 2018”. Autor este profesorul Nicholas Dima, român stabilit în Statele Unite ale Americii din 1969, născut în 1936, în legendara comună Curcani, judeţul Ilfov, şi crescut în Bucureşti, deţinător al diplomei Master of Arts şi al unui doctorat despre problemele etnice şi demografice sovietice, la Columbia University din New York. Înainte să obţină diplomele americane, a fost exmatriculat de la Institutul Politehnic în 1956. Motivele? Desigur, politice, dictate de-un regim antinaţional ce-şi făcuse ţel din – şi a reuşit – schilodirea pe zeci de ani a României. Condamnat la închisoare şi regim forţat de muncă pentru încercarea de trecere a frontierei, Nicholas Dima se reînscrie la Facultatea de Geografie-Geologie, pe care o absolvă normal. Profită de scurta deschidere spre Vest a regimului Ceauşescu şi emigrează în SUA. Acolo parcurge treptele necesare şi exigente ale sistemului de învăţământ superior, specializându-se în studii geopolitice. Ajunge profesor în domeniu şi predă, între alte instituţii, la Şcoala de comandă a armatei americane, de la Fort Bragg, North Carolina. Nu mai înşir titlurile şi distincţiile, deloc onorifice, pe care Nicholas Dima le-a cules într-o viaţă de muncă sârguincioasă, al cărei ţel n-a fost parvenirea personală, ci binele ţării sale natale. Despre care scrie: „Cred că România, şi de altfel întreaga lume, poate fi salvată numai printr-un proces adânc de renaştere spirituală. Mai este oare posibil un asemenea proces? Nu ştiu! Până la acea renaştere, doresc să văd însă o Românie întregită, bine integrată internaţional, dar stăpână pe soarta ei; o ţară condusă de lideri integri şi competenţi; o ţară care să-şi respecte toţi cetăţenii şi care să trăiască în frăţietate cu vecinii. Le doresc totodată tinerilor să nu mai ia calea străinătăţii şi să rămână acasă, unde să aibă grijă de frumoasa grădină pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.”

         Emblematic pentru tânărul Dima, ca şi pentru mulţi dintre oamenii valoroşi născuţi pe aceste plaiuri, e momentul de la terminarea facultăţii. Atunci, absolvent fericit, deşi făcuse puşcărie politică: „Am prins chiar curaj şi m-am plâns unei profesoare, lectoriţa Prisnea, că am fost nedreptăţit ani de zile şi că tot timpul mi s-au dat note mai mici decât meritam. Aceasta m-a luat de o parte, pe un coridor al facultăţii, şi mi-a spus: «Dima, ai fost pe lista neagră. Zi mersi că ai terminat. Ia-ţi diploma şi pleacă!» Şi plecat am fost. După un an de zile, eram la Viena.” Şi dacă acum jumătate de veac părăseau România tineri, şi mai puţin tineri, ca să spun aşa – cu simţul capitalismului în ADN,  azi constatăm o hemoragie de creiere dictată de-o serie aberantă de guverne ce-au adus parcă mai multe prejudicii ţării decât vechiul regim comunist, din care, de altfel, toate au descins. 

         Fără îndoială, Nicholas Dima este un idealist de bună şi veche factură, crescut în cultul şi respectul muncii remunerate cinstit. Deşi ar dori ca România să fie o ţară la nivelul altora, mai bine gestionată şi cunoscută, multe iluzii nu-şi face. Anii de lucru ca reporter la Vocea Americii i-au oferit posibilitatea să observe destule momente dezamăgitoare, produse de actele diferiţilor guvernanţi români de toate culorile, de la comunişti la idolii tinereţilor sale, ţărăniştii. Repet: guvernanţi, nu popor de rând! Pentru că, ziarist şi român dornic să-şi ajute conaţionalii, Nicholas Dima a colindat ţara mai mult decât destui băştinaşi care proclamă un patriotism de paradă şi-o mândrie stupidă, însă nu întreprind nimic, ba se mai şi văicăresc de vitregia vremurilor şi de viclenia duşmanilor. Când nu era angajat la radio, Nicholas Dima se număra printre sutele de participanţi la manifestaţiile de protest contra comunismului, desfăşurate în diverse oraşe americane. Iar asta de la început, din anii 1970, când unii româno-americani, luând de bune promisiunile de la Bucureşti, încercau să „destindă” relaţiile interstatale în stilul „reciproc-avantajos”, cum suna sloganul propagandei valahe. Jurnalist apoi, cu standard deontologic ridicat, Nicholas Dima s-a străduit ca, pe lângă sarcinile de serviciu impecabil îndeplinite, să dea glas propriilor sentimente intens patriotice, lipsite de orice urmă revanşardă. Numai că patriotismul autentic devenise deja un fel de stigmat pentru noile „comandamente”, de factură corect politică sau cine ştie care alta.

         Aproape fiecare dintre textele cărţii de faţă, iniţial apărute în publicaţii cu difuzare naţională şi – mulţumită internetului – internaţională, conţine sâmburele unei dezamăgiri transparente. Cu valenţe testamentare, podoaba unei cariere de dat exemplu, cartea putea să fie chiar „acordul final” al unui om bolnav de românism. Fiindcă la puţine zile după apariţia ei, un accident vascular era să curme viaţa celui care nu cred că-şi dorea un asemenea prilej semnificativ-simbolic: în Parlamentul României, la sesiunea jubiliară dedicată Centenarului Unirii Basarabiei cu ţara.

         Dumnezeu i-a dat zile, poate chiar să trăiască re-Unirea!