Nu mi-e frica!

„Draga mea, citesc pe nerasuflate de cand m-am trezit. Sunt acolo, in povestea ta, ca si cum as sta o noapte-ntreaga la taclale cu o prietena al naibii de desteapta, cu toata fiinta ei interesanta si incredibil de asumata. O prietena de care te indragostesti iremediabil si despre care stii precis ca nu o sa te plictiseasca niciodata, o viata-ntreaga. Si ca nu-ti va face niciodata rau, decat cand o vezi ca-si face ei rau. Citesc si ma tot mir cat de intima e cartea ta, cat te dezvelesti, citesc cu senzatia ca ti-ai taiat sternul in doua si ne dai acces direct la sufletul tau in cartea asta. Nici nu stiu daca tu iti dai seama ca e asa. E atata viata in cartea asta, viata adevarata, cu stari pe care le-am trait si eu, si oricine citeste, viata aia adesea nevorbita, doar traita, incat e aproape ca un film care te deconspira, nu povestea alora pe care ii vezi pe ecran. Iti multumesc ca mi-ai trimis-o. Ca ai scris-o. Ca ai inteles ca esti personaj. Ca-ti dai voie sa traiesti cum se traieste, nu cum ti-ar recomanda gura lumii, bunicile de la tara, prietenele binevoitoare. Ca mai simti vantul, ca poti sa scrii despre florile pe care ti le cumperi, despre bere, plans si iubiri. Te las, mai am de citit.“ (Amalia Enache)