Pana la sfarsit

"Ma aflam la vila familiei noastre din Poiana Brasov. Tocmai iesisem sa plimb cainele, cand, dintr-odata, blanosul meu a rupt-o la fuga spre pajistea din fata casei. Credeam ca vazuse vreo pisica si avea chef de harjoneala, dar cainele meu lup vazuse doar o fata in fata careia s-a oprit si cu care a inceput sa se joace de parca erau prieteni dintotdeauna. N-aveam chef sa merg dupa el, stiam ca urma sa revina singur acasa cand ar fi fost satul de hoinarit, asa cum facea, de altfel, mereu. Doar ca mai tarziu, vazand ca prietenul meu nu se intorsese, m-am uitat pe geam sa vad daca este tot acolo, cu fata aceea. Ar fi fost prea putin probabil, dat fiind ca trecuse mai mult de o ora de cand il lasasem afara, iar el isi avea propriul ceas, care-l facea sa ajunga acasa mult mai repede. 

Imaginea descoperita m-a amutit... Mi se parea ca Dumnezeu imi asezase dinaintea ochilor cea mai senina, mai simpla si mai frumoasa poveste: fata era intinsa pe iarba sub un pom urias, iar cainele meu statea langa ea. Dormeau amandoi de parca erau doi ingeri. I-am privit cu o duiosie de care nu ma stiam in stare, iar cand m-am dezmeticit din visare, m-am gandit ca fata este de prin vecini, fiindca o mai vazusem o data citind in acelasi loc. Insa tot mi se parea straniu sa doarma acolo, afara, mai ales ca era cam racoare. 

Am fluierat de la fereastra, crezand ca asa voi aduce cainele acasa, dar el, desi de obicei raspundea imediat la chemarea mea, nu se clintea. Asa ca am iesit si m-am apropiat incet si grijuliu de ei. Dormeau amandoi, fata cu capul pe o geanta dintr-un material crosetat, iar cainele meu cu botul sprijinit pe piciorul ei, parca pazindu-i odihna."