Pe raurile ce duc...

Exemplar cu autograful autorului

„Eu caut să transform arta romanului, povestea e mai puțin importantă, e numai un vehicul de care mă folosesc, ceea ce contează e să transform această artă, și există o mie de căi de a o face, însă fiecare trebuie să o găsească pe a sa proprie. Pe mine intriga nu mă interesează, nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul.“ (António Lobo Antunes)

Pe râurile ce duc… se construiește pe parcursul a 15 zile de spitalizare ca un jurnal ficțional de o voluptuoasă imprevizibilitate narativă: domnul Antunes este adultul bolnav, bărbatul neiubit și însingurat care trebuie să se refugieze din fața morții; Antoninho este băiatul care învață să meargă pe bicicletă, descoperă izvoarele râului Mondego, școlarul pe care-l derutează cuvântul „obraji“ și, mai ales, copilul care-și ascunde fața în dantelele de la pieptul mamei. Scriitorul orchestrează o proză derutantă, cu un sens propriu: nu există o direcție a narațiunii, ea se ramifică într-un labirint al amintirilor, iar logica și fraza antuniană sunt divagante, amăgitoare. Emoția este însă răvășitoare, pură, dozată cu o precizie dureroasă: ni se amintește că suntem, în fiece clipă, tot ceea ce am fost. Memoria anulează timpul, nu există nici trecut, nici viitor, totul este prezent, iar romanul agoniei devine romanul vieții.