E greu de hotărât ce ar trebui apreciat la omul acesta, care se numeşte Eugen Nuţescu, dar îşi spune şi i se spune Oigăn. Dacă-l asculţi cântând, optezi pentru muzician; dacă-i citeşti versurile, inclusiv cele din antologia “Poezia care cântă”, te laşi cucerit de poet; iar dacă intri în vorbă cu el – ceea ce nu e greu, pentru că Oigăn este însăşi bucuria comunicării, te simţi vrăjit de frumuseţea demnă a fiinţei omeneşti. Despre artistul Eugen Nuţescu-Oigăn nu sunt multe de spus: cântă cu câteva trupe, pentru care şi compune melodii, şi scrie versuri, cu o nonşalanţă cu adevărat pariziană. Dacă vrei să spui mai multe, atunci trebuie să-ți sufleci mâinile, să-ţi primeneşti creierul şi mintea, pentru că e musai să te osteneşti cu scrisul unei monografii. Şi încă în două sau trei volume.
Oigăn a intrat tiptil pe teritoriul uneori bolovănos al limbii române. A început să scrie poezii, prozuțe, pe care le-a postat pe Facebook, în același timp timorat de presiunea limbii și năbădios în conținut. Prietenii l-au încurajat să le publice, au zis că, în ciuda impulsurilor contextuale în care au fost zămislite, aceste creații merită un volum. Iacătă-l!
Cea mai ezitantă și mai recentă colaborare a lui Oigăn este cu limba română. S-a născut în germană, s-a complăcut în engleză și, de puțini ani încoace, a început, pe lângă texte de muzici în română, să scrie poezie.
