Poezia lui Eminescu

Reeditand, dupa mai bine de douazeci de ani de la ultima publicare, eseul Poezia lui Eminescu, volumul de fata isi propune sa readuca in atentie o contributie de exceptie la exegeza eminesciana.

Socotita astfel inca de la aparitia sa (1968), capodopera lui I. Negoitescu a avut parte totusi (aidoma celeilalte capodopere a criticului, Istoriei literaturii romane) de o receptare nelipsita de controverse, de neintelegeri si contestari. Chiar si dupa un sfert de veac de la editia princeps, criticul mai era taxat inca drept "demolatorul lui Eminescu", in timp ce Istoria sa era denumita un "cimitir literar".

Asa se face ca doua dintre cele trei editii publicate in timpul vietii sale au fost inzestrate de I. Negoitescu cu cate o prefata, in care criticul se simte dator sa-si explice pozitia teoretica, dar si lectura ca atare, in incercarea de a-i inlesni cititorului accesul la pragurile si la arcanele hermeneuticii sale. Este motivul pentru care am considerat necesar sa reluam cele doua prefete, al caror demers "autoreferential" credem ca isi pastreaza si azi valabilitatea.

In cea dintai prefata, de pilda, criticul isi explica ambitioasa intentie de a descifra "sensurile lirismului eminescian pur" si de a identifica fenomenul originar al poeziei lui Eminescu in postume. Recapituland momentele semnificative ale exegezei eminesciene de dinaintea sa, I. Negoitescu remarca "tendinta generala" de a se mentine in "fagasul" maiorescian, "prin integrarea lor in sfera interpretativa oferita ca traditie de antumele lui Eminescu". Dorinta criticului de a se delimita de "eminescologii tributari perspectivelor initiate sub girul absolut ce Maiorescu a conferit antumelor" devine nu numai vadita, dar si transanta.

Cealalta prefata, la editia a III-a (1980), aduce noi precizari, legate mai ales de propria perspectiva de interpretare, dezvaluind ca "metoda prin care a fost explorata zona plutonica eminesciana se revendica in mod natural de la critica profunzimilor", profesata de autori precum Albert Beguin, Marcel Raymond, Thierry Maulnier, pe care criticul roman nu ezita sa ii asume ca precursori si ca modele. Pe langa aceste prefete, am considerat oportun si necesar ca eseul propriu-zis sa fie acompaniat in editia de fata de alte cateva texte negoitesciene derivate sau complementare acestuia. E vorba, in primul rand, de capitolul consacrat lui Eminescu in Istoria literaturii romane, aparuta la Editura Minerva in 1991. Desi adopta acolo, ca punct major de referinta, ideatia din eseul sau, I. Negoitescu, nu se multumeste sa o rezume, ci o dezvolta si o nuanteaza, punand, de pilda, in corespondenta, ca izvorate din acelasi fenomen originar, lirismul postumelor si publicistica lui Eminescu: "lirismul plutonic eminescian si ideatia lui publicistica raman pe de-a-ntregul solidare in puritatea originara a romanticului absolut" sau: "publicistica lui naiva (in sens schillerian) se acopera cu poezia lui plutonica".

Un alt text care completeaza cadrul autoreferential creat de I. Negoitescu in jurul eseului sau este cel intitulat Eminescu plutonic (cantata pentru doua personaje), publicat in Biblioteca Arges, supliment al revistei Arges (1970). Acesta reprezinta, ingenios, o chintesenta poematica a eseului, in care cele doua voci, a Poetului vizionar (poeta vates) si a criticuluipoet (poeta artifex), se intrepatrund si isi raspund neincetat. E incununarea unei intalniri hermeneutice care merita sa fie restituita fie si numai pentru ca oglindeste aspiratia criticii lui Negoitescu de a deveni ea insasi arta. Precizam ca, potrivit uzantelor, am corectat tacit unele neglijente in transcrierea titlurilor, iar punctuatia si ortografia a fost actualizata partial. Am pastrat, in general, anumite particularitatile ale autorului, care prefera uneori formele lexicale mai vechi, preluate, unele, chiar de la Eminescu. E, si acesta, un semn al apropierii, pana la identificare, a criticului de poet si de lumea lui.